Eneida (Pandelea)/Opera lui Virgiliu
Epopea îndeobște nu prea e gustată astăzi: e atât de departe de preocupările noastre! Fondul ei, mai întâi, nu e tocmai atrăgător pentru moderni: cele mai multe — și cele mai vestite, Iliada, Erusalimul liberat — se ocupă cu războaiele: descrieri de luptă în gloată, de lupte singuratice, răniri, măceluri și despoieri, sânge și moarte, tot scene crunte și sălbatice. Eroii lor sunt adeseori barbari și cruzi: găsești în Iliada atâtea cruzimi, încât un cititor mai gingaș e uneori ispitit să sară pagini întregi, spre a trece de impresia neplăcută, ce-l poate cuprinde la atare priveliște.
In afară de aceasta, în ce privește forma, epopea întrebuințează un element, care pentru noi modernii se înstrăinează din ce în ce mai mult de sufletul nostru: miraculosul. Fie că se pune în joc miraculosul păgân, ca în Iliada, Odiseia sau Eneida, fie că se întrebuințează miraculosul creștin, ca în Erusalimul liberat al lui Torquato Tasso, ori în Paradisul perdut al lui Milton, amestecul acesta de realitate — sau ceeace poate fi realitate — și de ceea ce, pentru noi cel puțin, nu poate fi niciodată realitate, alipirea aceasta silită de adevăr și de închipuire strică, pentru noi cei de astăzi, armonia faptelor mărețe de cari se ocupă epopea. Pentru contemporanii lui Homer, cari credeau în zeitățile Olimpului, pentru oamenii din timpul cruciadelor și a lui Torquato Tasso, cari credeau în apariția Sfintei Fecioare și a lui Isus Hristos, cum și a sfinților, cari se interesau de viața lor de toate zilele și-i ajutau la nevoe cu vorba și cu fapta, toate minunile povestite de poeți erau întâmplări adevărate, pe cari cititorul le înțelegea și le simția, așa încât epopea era cu adevărat măreață și sublimă, sublimă în toată puterea cuvântului.
Noi însă, cărora vremea neîndurată ne-a răpit toate aceste fericite daruri, noi, epigonii, trebue să căutăm aiurea frumusețea epopeei. O căutăm în caracterele eroilor săi, aceste exemplare mai mari și mai puternice, dar și mai simplificate, ale tuturor oamenilor din toate timpurile; în sentimentele lor, cari sunt și vor fi deapururi și ale noastre, căci bucuriile, întristările, supărările și grijile omenești vor fi totdeauna aceleași; o mai căutăm în tablourile, cari ne pun dinainte în chip concret viața unui popor și-a unei epoci de mult dispărute și, în această privință, viața celor vechi, în deosebi a Grecilor și a Romanilor, prin naivitatea, prin gingășia și rusticitatea ei are un farmec de nespus asupra noastră: o mai căutăm în sfârșit, acea frumusețe, în stilul, fără seamăn, al epopeei.
Toate aceste frumuseți — cum și altele încă — le găsim în opera marelui poet latin. Chiar fondul epopeei lui e mai simpatic decât al altora: războaie sunt și aici, dar pe o scară mult mai mică; doar cele patru cărți din urmă sunt închinate numai descrierei luptelor între Troieni și Latini. Afară de asta eroii lui, chiar în vălmășagul și ferbințeala cea mai crâncenă a luptei, sunt totuși parcă ceva mai puțin aspri decât ai lui Homer; o licărire de milă, de înduioșare le mai îndulcește, întrucâtva, le mai moaie sălbăticia.
E drept că, în ce privește caracterele, eroii lui Virgiliu nu sunt tocmai bine desemnați: firea lor e cam ștearsă, lăsată în umbră, afară de doi, trei și aceștia nu dintre cei principali: astfel e, bunăoară, Didona, al cărei caracter e minunat descris în cartea a patra. Dacă în această privință epopea lui Virgiliu e, așa dar, cam slabă, ce bogăție însă găsim într’însa în descrierea vieței romane!… Marele poet a vrut să facă din poema lui un fel de istorie sfânta a Romanilor, o Biblie a începuturilor acestui popor, care-a ajuns stăpânitorul lumei. Eneida lui e deci o epopee națională, ceeace nu se poate spune despre Iliada lui Homer și cu atât mai puțin de Odiseia lui.
Fiindcă însușirea aceasta de epopeie națională e de cea mai mare însemnătate și fiindcă aici și stă meritul și originalitatea de căpetenie a operei, trebue să lămurim mai de aproape acest caracter și să stăruim mai pe larg asupră-i. Deoarece însă făcând analiza Eneidei din acest punct de vedere n’am face decât să repetăm, cel puțin în parte, ceeace au spus marii maeștri, cari s’au îndeletnicit in deosebi cu opera poetului nostru, socotim că e mai nimerit să dăm cuvântul unuia dintre acești maeștri chiar, d. René Pichon, care face în câteva pagini[1] o analiză completă și cu adevărat magistrală a Eneidei.
«Virgiliu dă dovadă în opera sa — zice d. René Pichon — de o mare dibăcie de compunere. Această dibăcie de compunere se vede mai cu seama dacă vom compara pe Virgiliu cu întâii poeți epici ai Romei. Eneida cuprinde tot atâta, ba poate chiar mai multă materie istorică decât Războiul punic[2] sau Analele[3]: ea îmbrățișează toată dezvoltarea vieței romane dela cele mai îndepărtate obârșii ale ei; această dezvoltare e însă cuprinsă în chenarul unei singure acțiuni. Poemele lui Naevius și Ennius nu aveau nici început, nici mijloc, nici sfârșit, întimpce în Eneida bogata desfășurare de amănunte nu strică întru nimic armonia totului. Mijloacele întrebuințate sunt foarte nimerite: ici e fericita aplicare a dogmei metempsichozei, mulțumită căreia poetul face să treacă pe dinaintea lui Enea toate sufletele eroilor, cari vor face vestit neamul latin până la August. Ceva mai departe e descrierea scutului lui Enea, o născocire a lui Homer, abătută cu dibăcie dela scopul său dintâi. Acolo unde bătrânul aed își face o petrecere descriind scene din viața plugarilor sau din viața ostășească, cari n’au nicio legătură cu subiectul său, Virgiliu, fără să peardă niciodată din ochi ținta poemului său, zugrăvește scenele principale din istoria romană: copilăria lui Romulus, atacul Galilor, bătălia dela Acțium și triumful împăratului, pe care cele mai depărtate neamuri vin de-l salută în templul strălucitor al lui Febus. Intr’altă parte, într’o povestire lăturalnică, Virgiliu se folosește de legendele naționale ale Lațiului, a lui Cacus și a lui Hercule, a cărui amintire dăinuiește într’o datină națională. In sfârșit la fiece clipă profețiile vin să readucă aminte cititorului de adevăratul subiect al poemului: statornicirea lui Enea în Italia, nașterea puterei romane și să afirme solia religioasă și patriotică a lui Enea. Iupiter nu ia cuvântul o singură dată măcar, fără să rostiască numele Italiei și Lațiului. Enea e sprijinit întruna de preziceri supranaturale: umbra lui Hector, zeii penați, Harpiile, divinul Helenus, Sibila, Anchise, toți îi prevestesc că va ajunge în Italia, că va întemeia acolo un oraș din care va eși Roma și va fi părintele unui neam, din care se va naște Cezar. Astfel în cât din toate punctele poemului deslușim într’o zariște depărtată vedenia Romei împăraților. Virgiliu ajunge la acest ne mai pomenit rezultat că, într’un poem a cărui acțiune se petrece cu patru sau cinci veacuri înainte de întemeierea Romei, Roma este pretutindeni de față și vie.
«In chipul acesta mijloacele întrebuințate de Virgiliu nu mai sunt niște meșteșugiri bine alese: ele slujesc să dea glas cu mai multă putere sentimentului care însuflețește poemul, să-i dee un interes național. Artistul vine în ajutorul patriotului. Comentatorii numiau Eneida «Istoria poporului roman», res gestae populi romani; falsă din punctul de vedere al formei din afară, numirea aceasta este adevărată în ce privește spiritul, sufletul poemului. Intocmai cum Enea are necontenit înaintea ochilor această țară necunoscută, căreia i se jertfește mai dinainte, Virgiliu nu-și pune înainte altă țintă decât să proslăviască gloria și mărirea numelui latin. Cele mai mici amănunte, odată ce interesează Roma, sunt consfințite de evlavia poetului. Locurile, pe unde se va înălța mai târziu Cetatea Eternă, au mai dinainte ceva tainic și sfânt și, cu toate că nu sunt încă locuite decât de ciobani și de turmele lor, ele însuflă un fel de spaimă religioasă. Ianiculul, Capitolul, Palatinul au de pe acuma legenda lor. Obiceiul de a deschide templul lui Ianus, când izbucnește vreun războiu, se pune pe seama supușilor regelui Latinus. Poetului îi place să tragă din această Pagină:Eneida - Virgiliu (1913).pdf/18 Pagină:Eneida - Virgiliu (1913).pdf/19 Pagină:Eneida - Virgiliu (1913).pdf/20