Eneida (Pandelea)/Religia și patria la cei vechi
Incă din cea mai îndepărtată vechime, oamenii au avut o îndărătnică credință în ființa unei a doua vieți, care să înceapă numaidecât după viața trăită pe pământ. In deosebire însă de credința creștină, care avea să se întruchipeze cu mult mai târziu, această a doua viață — după închipuirea ce-și făceau Grecii și Romanii — nu avea să se petreacă într’o lume străină de a noastră, departe de noi, în ceruri, ci tot în apropierea noastră sufletul omului continua să trăiască, însă sub pământ.
Din această pricină cei vechi dădeau o luare aminte cu totul deosebită înmormântărei: odată cu trupul, ei socotiau că pogoară în groapă și ceva viu. «Virgiliu, care întotdeauna descrie cu atâta amănunțime și grijă ceremoniile religioase, sfârșește povestirea îngropărei lui Polidor cu aceste cuvinte: îi închidem sufletul în mormânt[1]».
Pentru aceea, când cei din urmă bulgări cădeau asupra trupului, rudele mortului strigau cu glas mare de trei ori numele celui dispărut, apoi îi spuneau, tot de trei ori: Cu bine, și la urmă: Fie-ți țărâna ușoară!… Această din urmă datină a trecut și în poporul nostru și ființează până și astăzi.
Din aceeași credință a pornit, ca o urmare firească, obiceiul de-a îngropa odată cu mortul lucruri, de cari urmașii credeau că are nevoie, bunăoară haine, vase, arme; pe mormânt îi puneau bucate și vărsau vin peste el. Mai mult decât atâta: înjunghiau cai și robi, pe cari îi îngropau împreună cu răposatul, spre a-l sluji și sub pământ:
«(Enea) Prinde după aceea patru războinici, născuți în Sulmona și tot atâția inși crescuți pe malurile lui Ufens, ca să-i jertfiască pentru ispășirea sufletului lui Pallas și să stropiască flacările rugului cu sângele acestor prizonieri[2]».O altă urmare a acestei credinți era că trupul trebuea să fie negreșit îngropat; sufletul, care nu avea mormântul său, rătăcia prin toate părțile, plin de durere: astfel ne și descrie Virgiliu sufletul fostului său cârmaciu Palinurus, care n’a avut parte de îngropare[3]».
«Astfel se întemeiă o adevărată religie a morței, ale cărei învățături au putut să dispară de vreme, dar ale cărei datini au dăinuit până la triumful creștinismului. Morții treceau drept ființe sfinte. Cei vechi le spuneau cuvintele cele mai respectuoase, ce le puteau găsi: îi numiau buni, sfinți, prea fericiți, aveau pentru dânșii toată evlavia ce poate omul avea pentru zeitatea, pe care o iubește, sau de care se teme. In gândul lor, fiece mort era un zeu».
Romanii dădeau morților numele de zeii mani. Templele acestor zeități erau mormintele lor; pentru aceea, înaintea fiecărui mormânt era un altar, pe care se aduceau jertfe mortului.
In afară de această credință, cei vechi — atât Grecii, cât și Romanii — mai aveau una: în focul sfânt. In casa fiecărui Grec sau Roman era un altar, pe care focul ardea zi și noapte. «Nu se cădea să se pună pe focul acesta decât anume soiuri de lemne; afară de aceasta, trebuea să rămână pururi neprihănit, adică niciun lucru murdar nu se cuvenea să se arunce într’însul și nicio faptă vinovată să se săvârșiască înainte-i. Focul acesta era dar ceva dumnezeesc; îl adorau, i se aducea un adevărat cult. I se dădeau, ca jertfă, tot ce credeau că poate fi pe placul unui zeu: flori, fructe, tămâie, vin. Cereau ocrotire dela dânsul: îl credeau puternic. In fața unei primejdii, căutau un adăpost lângă dânsul. Când palatul lui Priam e cutropit, Hecuba trage pe bătrânul rege aproape de altar, zicându-i:
— Nenorocite bărbate, ce gând grozav te-a îndemnat să încingi armele acestea?. Unde te duci?. Nu-i nevoie în momentul acesta nici de un așa ajutor și nici de apărători ca tine. Nu, chiar de ar fi aici și Hector al meu. Stăi colea; altarul acesta ne va apăra pe toți, sau vom muri împreună[4]».
Focul acesta dar era ocrotitorul fiecărei familii; de aceea el nu trebuea lăsat să se stingă niciodată. A-l părăsi, a-l lăsa să se stingă, era cea mai mare fărdelege; era prin urmare privit ca un adevărat zeu. De aceea, ca oricărui zeu, ca și morților deveniți zeii mani, i se aduceau și lui sacrificii: când familia se punea la masă, îndrepta mai întâi o rugăciune cătră zeul focului, iar din bucatele puse pe masă, înainte ca mesenii să le atingă, se arunca o mică parte în foc; din vin se vărsau de asemenea câteva picături pe cărbuni. Obiceiul acesta a dăinuit mult timp, chiar dupăce vechile credințe se schimbaseră în cea mai mare parte: pe vremea împăratului Octavian August, scriitori de frunte ca Horațiu, Ovidiu, Iuvenal tot mai țineau vechea datină, mâncau dinaintea altarului și vărsau pe vatră fruntea din fiecare fel de mâncare și băutură.
Aceste două culturi, al morților și al focului, culturi cari la început vor fi fost poate deosebite, au ajuns cu vremea să se contopiască într’unul singur, așa încât și numele lor se întrebuințară fără deosebire unul în locul celuilalt. Dovada o găsim în mai multe locuri din chiar Eneida; cel mai însemnat însă e acela, unde Hector se arată în vis lui Enea, îndemnându-l să fugă din Troia, care e cutropită de Greci:
— Troea ți-încredințează vasele sfinte și penații săi: ia-i ca tovarăși, cu cari să-ți împarți soarta; caută-le lăcașul glorios, pe care li-l vei statornici odată, dupăce vei fi rătăcit însă pe multe mări.
«Zicând acestea, aduce în brațe din tăinuitul altar statuea puternicei Vesta, bentițile și focul cel veșnic[5]».
Amintirea strămoșilor morți, cari veghiase asupra focului sfânt, se legase așa de mult de focul acesta, încât urmașii vedeau însuși sufletul stămoșului lor în această flacără nestinsă, care ardea pe vatră. Ascaniu, fiul lui Enea, vorbește într’acest fel de focul cel sfânt, pe care Enea îl adusese cu dânsul din Troia:
— Iau martori pe marii noștri penați și larii lui Asaracus și altarele prea cuvioasei Vesta…
«Se poate dar presupune că altarul casei n’a fost la obârșie decât simbolul cultului morților, că sub piatra aceasta depe vatră odihnia un strămoș, că focul era aprins spre a-i aduce prinos și flacăra aceasta părea că întreține viața într’însul, sau închipuia poate sufletul lui pururi de pază»
Fiecare familie își slăvia deci ca pe un zeu strămoșul ei de aici urmează, în chip firesc, că fiecare familie avea un alt zeu, care se deosebia de zeii tuturor celorlalte familii. Prin urmare și cultul fiecărui zeu era deosebit.
«Toată religia aceasta era închisă între pereții casei. Cultul ei nu era public, dinpotrivă: toate ceremoniile ei se îndeplineau în mijlocul familiei. Altarul nu era niciodată așezat în afara casei, nici măcar aproape de ușa ce dădea afară, unde un străin l-ar fi văzut foarte lesne. Grecii îl puneau totdeauna într’o încăpere, care-l apăra de orice atingere, ba chiar și de privirile străinilor. Romanii îl ascundeau tocmai în mijlocul casei. Toți zeii aceștia, lari, mani, erau numiți zeii ascunși, sau zeii dinăuntru. Pentru toate rânduelile acestei religii trebuea numaidecât taină: jertfe tainice, spune Cicerone; dacă o ceremonie era zărită de un străin, ea era prihănită, pângărită numai prin privire».
Ținând seamă de acest lucru, vom înțelege ușor dragostea de casă a celor vechi. «Simțimântul acesta era adânc și puternic în sufletul lor. Vedem pe Anchise cum privește Troia lui în flacări și totuși nu vrea să plece din locuința lui bătrânească. Vedem pe Ulise, căruia i se dă toate comorile lumei și nemurirea însăși și care nu dorește alt decât să-și mai vadă focul depe vatra lui. Să mergem până la Cicerone: nu mai vorbește acuma un poet, ci un om de stat. «Aici — zice el — e religia mea aici e neamul meu, aici urmele strămoșilor mei; nu știu ce farmec se află aici, un farmec care-mi cutropește inima și simțurile». Trebue să ne ducem însă cu mintea la generațiile cele mai vechi, ca să înțelegem cât de vii și de puternice fusese aceste simțimânte, cari mai slăbiseră puțin pe timpul lui Cicerone. Pentru noi astăzi casa e doar o locuință, un adăpost; o părăsim și-o uităm fără prea multă greutate, iar dacă ne alipim cu sufletul de dansa, e datorită numai puterei deprinderilor și amintirilor. Căci pentru noi religia nu e acolea; dumnezeul nostru e dumnezeul universului și îl găsim pretutindeni. Pentru cei vechi lucrul era cu totul altfel: zeitatea lor cea mai de căpetenie, providența lor, acea care îi ocrotia pe fiecare în parte, care le asculta rugăciunile și le îndeplinia dorințele, ei o găsiau numai în lăuntrul casei lor. Afară din casa lui, omul nu mai simția pe dumnezeu: zeul vecinului era un zeu dușman. De aceea omul își iubia pe atunci casa, cum își iubește astăzi biserica.
Cu timpul însă un nou cult, o nouă religie iși făcu loc în sufletul omului primitiv. Natura cu puterile ei, binefăcătoare sau răufăcătoare, era atunci atotputernică: omul se simția prea slab și prea nemernic în fața ei, cu atât mai slab, cu cât nu-și putea explica câtuși de puțin fenomenele naturei, la a căror liniștită desfășurare, sau dezlănțuire furioasă era martor în fiece zi. El nu-și putea lămuri măcar faptul — atât de simplu pentru noi — din a cărui pricină se produce ziua și noaptea; nu-și putea lămuri ploaea, fulgerele și tunetele, cari îl îngroziau atât de mult; nu înțelegea pricina furtunei. De acea, «viața sa era în mânile naturei; el se bucura de lumina soarelui, îi era frică de noapte și, când vedea întorcându-se «sfânta lumină a cerului[6]», el încerca un simțimânt de recunoștință; el aștepta norul binefăcător, de care atârna recolta lui; se temea de vijelie, care-i putea nimici munca și nădejdea unui an întreg. El simția în fiece clipă slăbiciunea lui și puterea neasămănată ce-l înconjura și încerca deapururi un amestec de evlavie, de iubire și de groază pentru această natură atât de puternică.
«Fiindcă el judeca lucrurile din afară după sine însuși și fiindcă simția într’însul o ființă liberă, văzu și’n celelalte părți ale creațiunei — în pământ, în copaci, în nouri, în apele râurilor, în soare — tot atâtea ființe întocmai ca a lui; le dădu și lor gândire, voință, cumpănirea faptelor; fiindcă le simția că sunt puternice, iar el suferia înrâurirea lor, își mărturisi atârnarea lui de dânsele, se rugă lor și le adoră: își făcu dintr’însele zei».
Religia aceasta pare că s’a născut cu mult mai în urmă decât religia casnică, al cărui cult era îndreptat cătră morții familiei și cătră focul sfânt. Legendele grecești și italiene păstrează întradevăr amintirea unor vremuri, când oamenii, strânși întreolaltă, nu cunoșteau această religie, care avea la temelie adorarea puterilor naturei. Lucrul acesta îl pomenește și Virgiliu, în Georgica I, versul 125, unde spune:
«Inainte de Iupiter niciun plugar nu ara ogoarele și nici nu era îngăduit să-ți însemni hotarul pământului, sau să-l desparți printr’un răzor de-al vecinului; ci-și căutau hrana îndevălmășie și pământul dădea de la sine de toate, fără nicio muncă».
Inainte de Iupiter!.. Ceeace înseamnă că a fost o vreme, când Iupiter nu era cunoscut. Orișicum, fie că una a fost mai veche decât cealaltă, fie că nu, fapt este că aceste două religii nu s’au contopit niciodată; ele au trăit deapururi una lângă alta, având fiecare practicile și regulile sale deosebite.
O singură asămănare avea cu vechea religie a cultului morților, anume, că avea acelaș caracter curat casnic. «Fiecare familie își făcuse zeii săi și-i păstra numai pentru sine, ca pe niște ocrotitori, ale căror bune îndatoriri nu voia să le împartă cu alții străini». Zeii fiecărei familii deci erau numai ai ei și nu sămănau cu zeii altei familii. Numele zeității se întâmpla adesea să fie același, ca unul ce întrupa aceiași față, sau putere, a naturei; ființa, caracterul zeului însă erau cu totul altele. Erau, bunăoară, mii de Iupiteri, toți deosebiți unul de altul, căci deosebite erau și legendele și cultul lor; erau de asemenea o sumedenie de Minerve, de Diane, de Iunone, cari nu se asămănau decât foarte puțin între ele.
Multe din zeitățile acestea, cari se născuseră în mijlocul familiei, rămaseră deapururi în sânul ei și păstrară pentru totdeauna caracterul de zeitate casnică: așa au fost Hercule la Roma, adus de Evandru, cum arată Virgiliu[7] și adorat de familia Potiții; «se pare — de asemenea — că multă vreme cultul zeiței Venus a rămas în sânul familiei Iulia și că această zeiță n’a avut un cult public la Roma».
Alte zeități însă eșiră din cadrul acesta și avură o răspândire cu mult mai largă; întradevăr, «oamenii trebueau să ajungă pe nesimțite să bage de seamă că Iupiter al unei familii era în fond același Iupiter, sau aceiași închipuire despre Iupiter ca și al altei familii».
Răspândirea aceasta a uneia și aceleiași zeități, îmbrățișarea ei de cătră mai multe familii, a avut însă și altă însemnătate, cu mult mai mare: a dus la formarea cetăței. Pentru noi, cei de astăzi, o cetate nu-i altceva decât un oraș, sau un loc întărit. Pentru ei însă, cetatea — civitas — era tovărășia religioasă și politică a familiilor; orașul era numai locul de adunare, locuința și mai cu seamă templul acestei tovărășii. Fiecare oraș, care cuprindea deci în sine cetatea, se întemeia numai dupăce se îndepliniau anumite ceremonii religioase; el era pus dela început sub ocrotirea deosebită și pentru veșnicie a unui zeu puternic.
Nu trebue să ne facem despre cetățile din vechime ideea, ce ne-o dau orașele, pe cari le vedem râdicându-se în zilele noastre. Clădești câteva case, ai un sat; pe nesimțite numărul caselor crește, atunci ai un oraș. La cei vechi un oraș nu se întemeia cu încetul, prin înmulțirea treptată a oamenilor și a locuințelor. Ei întemeiau un oraș dintr’o dată, îl întemeiau în întregime într’o singură zi.
«Trebuea însă ca cetatea să fie alcătuită mai întâi și aceasta era opera cea mai anevoioasă și de obiceiu cea mai îndelungată. Odată ce familiile se uniseră în același cult, întemeiau numai decât și orașul spre a fi altarul acestui cult devălmășesc: pentru aceea întemeierea unui oraș era întotdeauna un act religios.
«Noi suntem mirați, când vedem în scriitorii vechimei că nu era un singur oraș măcar, oricât de vechiu să fi fost, care să nu pretindă că știe numele întemeietorului său și data întemeierei lui; aceasta, din pricină că un oraș nu putea să piardă amintirea ceremoniei sfinte, care hotărâse nașterea sa, odatăce își proslăvia în fiece an ziua aceasta printr’un sacrificiu. Atena, ca și Roma, își sărbătoria ziua nașterei[8].
«Se întâmpla adesea că niște coloniști sau niște cuceritori se așezau într’un oraș, întemeiat de mai înainte. Aceștia n’aveau de clădit case, de oarece nimic nu-i opria să ocupe pe ale învinșilor; ei trebueau totuși să îndepliniască ceremonia întemeierei, adică să așeze propriul lor altar și să pună în noua lor locuință pe zeii lor naționali. Pentru aceste cuvinte citim in Tucidide și în Herodot că Dorienii întemeiară Sparta, iar Ionienii Miletul, deși amândouă popoarele găsiră aceste orașe zidite gata, ba încă foarte vechi.
«Intemeietorul era omul, care îndeplinia actul religios, fără de care un oraș nu putea să ființeze. El așeza altarul, pe care trebuea să ardă deapururi focul sfânt; el, prin rugăciunile și făptuirile lui, chema pe zei și-i statornicia pentru veșnicie in orașul cel nou.
«La nimica nu ținea un oraș mai mult decât la amintirea întemeierei sale. S’a păstrat pomenirea a unui mare număr de poeme, cari aveau ca subiect întemeierea unui oraș. Printre toate poemele acestea vechi, cari aveau drept subiect întemeierea sfântă a unui oraș, este unul care n’a pierit, fiindcă, dacă subiectul său îl făcea să fie scump unui oraș întreg, frumusețile sale l-au făcut să fie prețuit de toate popoarele și de toate veacurile. Se știe că Enea întemeiase Laviniul, din care eșise Albanii și Romanii, așa încât era privit ca întâiul întemeietor al Romei. In jurul lui se țesuse un mănunchiu de legende și de tradiții, pe cari le găsim însemnate până și în versurile bătrânului Naevius și în istoriile lui Caton cel Bătrân. Virgiliu puse mâna pe subiectul acesta și scrise epopea națională a cetăței romane.
«Subiectul Eneidei este sosirea lui Enea, sau mai degrabă mutarea zeilor Troiei in Italia. Poetul cântă pe acest erou, care colindă mările, spre a găsi unde să întemeieze un oraș și să ducă zeii lui în Lațiu.
«Nu trebue să judecăm Eneida cu ideile noastre moderne. Unii se plâng că nu găsesc în Enea îndrăzneală, avânt, pasiune; sunt obosiți de numirea aceasta de evlavios, care revine fără încetare; se miră apoi că văd pe acest războinic întrebând pe penații lui c’o grijă așa de migăloasă, luând ca martor la fiece cuvânt pe vreun zeu, râdicând mânile la cer când e vorba să lupte, lăsându-se purtat de oracole pe toate mările și vărsand lacrimi la vederea vreunei primejdii; nu uită afară de asta să-i impute răceala lui pentru Didona și mai că sunt ispitiți să învinuiască inima aceasta, pe care nimic n’o înduioșează.
«Aici însă nu e vorba de un războinic, sau de un erou de roman. Poetul vrea să ne arate un preot. Enea este șeful unui cult, omul sfânt, întemeietorul divin, a cărui solie e să mântuie pe penații cetăței:
Pe penații zmulși din mânile dușmanului.
«Insușirea lui de căpetenie trebue să fie evlavia și denumirea, ce poetul îi dă atât de des este și aceea, care i se potrivește mai mult. Virtutea lui trebue să fie o rece și senină impersonalitate, care să facă dintr’însul nu un om, ci o unealtă a zeilor. Pentruce să căutăm în el patimi? El n’are drept la aceasta, sau trebue să le înăbușe în fundul inimei lui:
Indeplinește totuși poruncile zeilor.
«Incă în Homer Enea era un om sfânt, un mare preot, pe care poporul îl slăvia «întocmai ca pe un zeu» și pe care Iupiter îl punea mai presus de Hector. In Virgiliu el este paznicul și mântuitorul zeilor troieni. In noaptea, în care s’a desăvârșit ruina orașului, Hector i se arată în vis: «Troia — îi spune dânsul — îți încredințează zeii săi, caută-le alt oraș» Și în același timp, el îi pune în mână lucrurile sfinte, statuiele ocrotitoare și focul de pe altar, foc care nu trebue să se stingă niciodată. Visul acesta nu-i o împodobire pusă aicea de închipuirea poetului: el este dinpotrivă, temelia, pe care se sprijină întreaga epopeie, căci numai mulțumită acestui vis Enea a ajuns păstrătorul zeilor cetăței și prin el i s’a arătat sfânta lui solie.
«Orașul Troiei a pierit, dar cetatea troiană nu: mulțumită lui Enea, focul sfânt nu s’a stins și zeii tot au un cult. Cetatea și zeii fug cu Enea: ei colindă mările, căutând un ținut, în care să le fie dat să se opriască.
Adesea însă două sau mai multe orașe adorau o zeitate cu același nume; același lucru am văzut că-l făceau și familiile, cu zeitățile lor casnice. După cum însă zeitățile acestor familii, deși purtând același nume, erau cu totul deosebite, tot așa și zeitățile ocrotitoare ale orașelor.
«Era la Atena o Minervă, dar mai era una și la Sparta: în fapt erau două zeițe. Un mare număr de cetăți aveau pe Iupiter ca zeu ocrotitor: erau tot atâția Iupiteri, câte orașe erau. In legenda războiului Troiei vedem o Palas luptând pentru Greci, iar la Troieni altă Palas, care primește un cult și care apără pe adoratorii săi. Trebue oare să spunem că era aceiași zeitate, care lupta însă în amândouă oștirile? Nu, de bună seamă, deoarece cei vechi nu hărăziau zeilor lor darul de a ființa peste tot locul deodată. Orașele Argos și Samos aveau fiecare o Iunonă ocrotitoare; nu era însă același zeiță, fiindcă era înfățișată în amândouă orașele cu puteri cu totul deosebite. La Roma era o Iunonă; la o poștă depărtare, orașul Veii avea alta; era așa de puțin aceiași zeitate, încât vedem pe dictatorul Camil, care împresurase Veii, îndreptând rugăciuni cătră Iunona dușmanului, spre-a o îndupleca să părăsiască orașul etrusc și să treacă în lagărul lui. Stăpân pe oraș, el ia statuea, foarte încredințat că ia în același timp o zeiță și o duce cu cucernicie la Roma. De atunci Roma avu două Iunone ocrotitoare. Aceiași istorie, peste câțiva ani, cu un Iupiter, pe care alt dictator îl aduse dela Preneste, deși Roma mai avea în mijlocul ei vreo trei, sau patru.
«Fiecare oraș își aștepta scăparea dela zeii săi și de obiceiu zeii aceștia își și dădeau multă osteneală pentru orașul lor; uitați-vă în Virgiliu cum Iunona «se strădănuește și lucrează» pentruca orașul său, Cartagina, să dobândiască într’o zi stăpânirea asupra lumei. Fiecare dintre zeii aceștia, întocmai ca Iunona lui Virgiliu, ținea la mărirea cetăței lui; acești zei aveau aceleași interese ca și oamenii, concetățenii lor. In războiu, ei mergeau la luptă alături cu dânșii. Vedem în Euripide un om care spune, la apropierea luptei: «Zeii, cari luptă împreună cu noi, sunt tot atât de puternici ca zeii, cari luptă de partea dușmanilor noștri. Niciodată Egineții nu porniau la războiu fără să ia cu dânșii statuiele eroilor lor naționali, Eacizii. Spartanii luau în toate luptele lor pe Tindarizi. In învălmășeală, zeii și cetățenii se susțineau unii pe alții, iar când erau biruitori, însemna că toți își făcuseră datoria. Dacă, dinpotrivă, erau biruiți, se legau de zei pentru înfrângerea suferită; le imputau că nu-și îndeplinise cum se cade datoria lor de apărători ai orașului; câteodată mergeau până acolo, încât le răsturnau altarele și aruncau cu pietre în templele lor[9].
«Dacă un oraș era învins, credeau că zeii săi fusese învinși împreună cu dânsul. Dacă un oraș era cucerit, zeii lui erau și ei prizonieri.
«E adevărat că în această din urmă privință părerile erau nesigure și se deosebiau mult. Unii erau încredințați că un oraș nu putea fi cucerit niciodată, atâta timp cât zeii lui sălășluiau într’însul. Când Enea vede pe Greci stăpâni pe Troia strigă că zeii orașului au plecat, năpustindu-și templele și altarele:
— Zeii, în mâna cărora stătea puterea noastră, ne-au părăsit cu toții, lăsându-și templele și altarele pustii[10].
«Potrivit acestei păreri, ca să poți cuceri un oraș trebuea să faci pe zei să easă dintr’însul. Pliniu, Titu Liviu, Macrobiu spun că adesea generalii romani îndreptau zeilor, cari apărau orașul împresurat, rugăciuni spre a-i atrage de partea lor, făgăduindu-le la Roma același cult, ba încă unul mai mare. Macrobiu ne-a păstrat chiar formula acestei rugăciuni. Adeseori însă Grecii, în loc să mai întrebuințeze formule prin cari să atragă pe zei, căutau mai bine să le fure prin viclenie statuia. Toată lumea cunoaște legenda lui Ulise, care a furat pe zeița Palas a Troienilor.
«La vreme de războiu însă, dacă împresurătorii se străduiau să puie mâna pe zeitățile orașului, împresurații, la rându-le, îi țineau și ei pe loc cum puteau mai bine. Uneori legau pe zeu cu lanțuri, spre a-l împiedeca să fugă. Alteori îl ascundeau de orice privire, pentruca dușmanul să nu-l poată găsi. Romanii născociseră un mijloc, care le părea cel mai sigur: ei țineau în taină numele celui mai de căpetenie și mai puternic dintre zeii lor ocrotitori.
«Vedem așa dar de aici ce idee ciudată iși făceau cei vechi despre zei. Trecu multă vreme, până să-și închipuie pe dumnezeu ca o putere mai presus de orice. Vechile lor credințe ne par cu totul grosolane astăzi; ele au fost însă credințele poporului cel mai ager la minte de pe acele vremuri și afară de aceasta au avut asupra acestui popor, cum și asupra poporului roman, o înrâurire așa de puternică, încât cea mai mare parte din legile, din așezămintele și istoria lor de aici a venit».
- ↑ Eneida, cartea III, versul 68.
- ↑ Eneida, cartea X, versul 518.
- ↑ Eneida, cartea VI, versul 371.
- ↑ Eneida, cartea II, versul 523.
- ↑ Eneida, cartea II, versul 293.
- ↑ Sofocle, Antigona, versul 879.
- ↑ Eneida, cartea VIII, versul 543.
- ↑ Cicerone, în Pro Sextio spune că a intrat în Brindisi în ziua, când orașul își sărbătoria ziua nașterei.
- ↑ Cum a făcut împăratul Caligula.
- ↑ Eneida, cartea II, versul 351.