Eroul Ciubăr-Vodă. Fabula fabulelor vechi populare sau Rolando furios moldovenesc

 

Partea I

L’homme est de feu pour le mensonge
Et de glace pour la vérité 1
La Fontaine
Ciubăr-vodă, domn faimos,
Lui Papură strănepot,
Avea un singur fecior,
Frumos ca luna lui mai,
Gigât ca un tânăr brad,
Vârtos ca un vechi stejar
Și viteaz ca un român.
Acest fiu când s-au născut,
Moașa ce l-au strâns de nas
Și l-au prenumit Bogdan,
Au tras boghii și au spus
Mancei ce l-au aplecat,
Ce soție va lua
Și câte va pătimi
Despre farmece și vrăji;
Deci domnișorul Bogdan,
Făcându-se flăcăuaș,
Tatăl său, domnul bătrân,
L-au chemat în curtea sa,
Fiind boieri adunați
Și după ce l-au pupat,
I-au zis: “Fătul meu, să știi
Că de-acum vreau să te-nsor,
Și mireasă să-ți alegi
Fată de domn sau de crai,
Ca să nu piară cu noi
Al lui Ciubăr soi vestit
Din care eu rămăsei;
Căci pe faimoșii strămoși
Guzanii i-au ospătat”.
Atunci Făt-Frumos grăi:
“Tată, nu pot să mă-nsor
Cu fată de trup de om,
Căci baba ce m-au moșit
Mi-au spus că ursita mea
Zână frumoasă va fi,
Ce sub soare n-au mai fost,
Deci dă-mi arme și ostași,
Să mă duc să o găsesc”.
Atunci tatăl lăcrimând
Au împlinit voia lui;
Și bravul meu domnișor
De porneală se găti:
Peste trup s-au înarmat
Cu cămașă de oțel,
Pe cap cu coif cu zebre,
Peste coapsă s-au încins
Cu paloș de mare preț,
Și pe spate aruncă
Arc și tulbă cu săgeți,
Iar pe piept și-au agățat
O platoșă de argint
Pe care săpat era:
“Ori să mor, ori să găsesc
Amata ursita mea”.
Apoi scutarul luând,
Din piei de bivol făcut
Și cu criță blehuit,
Se aruncă ca un șoim
Pe al său cal, ce era
Negru ca corbul la păr,
La picioare pintenog,
În frunte având o stea,
Iar din nări foc slobozind.
Deci agățând la oblânc
Buzduganul de oțel,
Chiar ca vântul s-au pornit
Cu ai săi aleși oșteni
Peste munți și peste văi;
Și nu puțini au ucis
Cu vânoasa mâna sa,
Hoți cumpliți și groaznici urși
Ce în calea lui ieșea.
Dar, în sfârșit, ajungând
La codri merei, pustii,
Au strigat: “Noroc! noroc!
Unde ești, vin să-ți grăiesc”.
Și iată că dintre stânci
O roată au și sărit,
Pe care într-un picior
Norocul venea spre el,
Repede ca un vârtej
De mai că nu l-au stropșit,
Și zicea: “Ce vrei să-ți dau,
Comorile de sub munți,
Sau să te fac împărat?
Căci eu nu pot s-aleg
Cine-i bun și cine-i rău,
Și demn de al meu dar,
Pentru că m-am născut orb;
Însă uneori fac haz
Să ajut pe nătărăi”...
Iar Bogdan i-au răspuns lui:
“Eu sunt, jupâne Noroc,
Mulțumit de mintea mea,
Și altă nu cer să-mi dai
Decât să-mi spui, unde pot
Să găsesc ursita mea?”
Atunci Norocul i-au zis:
“Mergi, Bogdane, spre apus,
Nouă zile, nouă nopți,
Și pe-al unui munte pisc
Pe sora mea vei afla
Ursitele împărțind,
Însă chibzuind așa:
Ca să fie potriviți
Acei ce se însoțesc,
Pentru că ea are ochi...
Și ea îți va da un măr
Cu care tu să alergi
La izvor sau la pârău:
Și acel măr despicând,
Din el pruncă va ieși,
Ursita mireasa ta,
Căreia din al tău pumn
Îndată apă să-i dai,
Căci negrăbind va muri.”
Așa Norocul grăind,
S-au și făcut nevăzut.
Iar Bogdan, mire erou,
Pohodnicul și-au întors,
Spre apus l-au îndreptat,
Cu pintenul l-au împins,
Și ca săgeata din arc
Slobozită de un brav
La fugă l-au repezit.
Aleargă negrul comos,
Și zdravănul său picior
Unde calcă peste stânci
Scapără mii de scântei.
Aleargă negrul țintat
De nu seamănă a cal,
Ci chiar negru nouraș
Gonit de un vânt cumplit,
Lucind la mijlocul său
O steluță când și când
Ca ținta din fruntea lui;
Fugea negrul pintenog
Și lasă în urma sa
Munți, câmpii, văi și păduri
Și companionii toți;
Iar în vârtejul de colb
Ale lui picioare iuți
Se văd numai fluturând
Ca patru albe aripi.
Și fuge negrul mereu
Prin dumbrăvi de pomi rodiți,
Ce clatină a lor crengi,
Și cheamă a lui stăpân,
Măcar să guste din ei;
Dar Bogdan râdea de pomi
Și căta de calea sa.
Deci copacii mânioși
Îl mustrau așa grăind:
“Doar de ulcica au pus
Cestui mândru nătărău
Vreo cotoroanță rea.
Doar de naiba l-au luat
Călare pe dosul său,
Să-l ducă în iad prezent;
Căci încotro fuge el
Sunt numai prăpăstii, stânci,
Și apoi câmpi de arin,
Pân’ la muntele cel2 nalt
Al pământului sfârșit”.
Bogdan, în loc de răspuns,
Dă pinteni negrului său,
Și toate în urma sa
Se tupilă, pier încet,
Ca o dungă înnegrind
Departe în orizont.
Aleargă negrul mereu
Peste stânci și peste râpi,
Și de ropotul grozav
Potcoavelor de argint,
Vulturii s-au speriat
Și cârâind între ei
Zic: “Flăcău neghiob ce ești,
Tu ești tâmp și calul tâmp,
Că ați venit pe aice;
Căci oricine au văzut
Acest al nostru pustiu,
Stârvul lui nouă l-au dat;
Pân’ și zefirul ușor,
De vine pe-aici suflând,
Se fărâmă printre stânci;
Pân’ și noi de ne lăsăm
Pe locul unde alergi
Balaurii ne înghit”.
Iar el în loc de răspuns
Le zice: “Fugiți, fugiți,
De nu vreți să vă pătrund
Cu săgețile ce port”.
Deci vulturii sperieți.
Zburând roată-n orizont,
Se urca mereu în sus,
Pân’ când s-au văzut pe cer,
Intâi ca niște porumbi,
Apoi ca niște lăstuni,
Apoi ca niște țânțari,
Și apoi încet, încet
În nouri s-au mistuit.
Aleargă negrul sirep,
La nisipiș au ajuns,
Și iată un nouraș
Despre rumănul apus,
Ca din a soarelui disc,
Au ieșit și s-au pornit.
Și mergând se tot mărea,
Se împrăștia pe cer.
Soarele îngălbenea
Și ziua întuneca;
Deci nourul se lățea
Și fețele își schimba
Ca a fumului clăbuci,
Ieșind iarna din hogeag,
Când soarele luminos,
Dimineața răsărind,
Îl vopsește fel de fel,
Aci ca când ar ieși
Foc pe gură de cuptor,
Aci mohorât sau roș
Ca sângele închegat.
Dar când nourul văzu
Alergând Bogdan mereu,
Pe luciul de arin,
Făr’ a se teme de el,
Atunci fața și-au schimbat,
Galben-vânăt s-au făcut,
Ca pizmașul veninos,
Și înflându-se grozav
Au zbucnit din sânul său
Un vârtej de vânt cumplit;
Și spulberând pân’ la cer,
Stâlp de arin ca un turn,
Răsună un glas din el
Cu zgomot înfricoșat,
Și zicând: “Unde alergi,
O! bravule Făt-Frumos?
Și cum îndrăznești să calci
În împărăția mea,
Când mulți ca tine aicea,
În acești câmpi de arin,
Eu de vii i-am îngropat,
Încălțați și îmbrăcați?”
Dar Bogdan, nerăspunzând,
Dă pinteni, bate mereu
Pe zdravănul său fugaci.
Calul zbiară mânios,
Ochii lui s-au încruntat,
Coama, coada încordă,
Se întărtă la fugit,
Ca și când ar zbura-n vânt,
Mai necălcând pe pământ,
Decât când își împlânta
În nisip al său picior,
Sfârâia ca fierul roș,
În apă acufundat.
Deci vârtejul mânios
Ca uliul se repezi
Și peste Bogdan căzând
Cu stâlpul cel de arin
Când pe șa îl răsucea,
Când îl izbea în pământ,
Când îi arunca în ochi
Spuză, de mai îl orbea,
Și când îl înădușea
Cu-al său abur înfocat.
Însă vârtosul Bogdan
Se lupta, se zbihuia
Și pe al său zdravăn cal
În scări s-au înțepenit,
Și în brațe cuprinzând
Stâlpul acel de arin,
L-au strâns la piept pân’ l-au frânt,
Cu dinții au rupt din el
Și l-au fărâmat bucăți.
Așadar, viforul rău,
Văzându-se frânt și rumpt
De eroul moldovean,
S-au prefăcut în vârtej,
Și sorbind nisip din câmp
L-au răsucit pân’ la cer,
Și de-acolo vâjiind
Au vărsat asupra lui
Nisipul din al său sân,
Ca să-l îngroape de viu;
Dar neobositul cal
În trei copce s-au izbit,
Și cu pieptul răzbătând
Prin vârtejul colburos,
Au scos pe al său stăpân
Din nămolul de nisip.
Iar vârtejul, rușinat,
Rămasă în urma lui,
Lungit gios ca un troian.
Deci eroul, ostenit,
De primejdie scăpând,
Și văzând cerul senin,
Și departe-n orizon
Culmea muntelui dorit,
Lasă calul său încet,
Și cu mâna pe grumaz
Netezindu-l îi zicea:
“O, neprețuite cal,
Amicul, scăparea mea,
Mai opintește puțin
Pân’ la muntele ce văd,
Și acolo te-oi lăsa
Bine să te odihnești
Și ți-oi da din al meu coif
Apă rece de izvor,
Și pentru păscut imaș
De chirău și de trifoi”.
Deci calul se-nvioșă,
Simțindu-se dezmierdat,
Și la fugă se porni,
Iar soarele începu
Spre sfințit a se pleca;
Aerul se limpezi
Ca cel mai curat cristal;
Și-n acel timp liniștit
Altă nu se auzea,
Decât numai sfârâind
Nisipul ce arunca
Calul cu al său picior
Sau vreun țânțar flămând
Bâzâind pe la urechi.
Însă deodată zări
Obositul călăreț,
În pustiul acel sterp,
Pe un troian de nisip,
Înălbind un șirag lung
De călăreți înarmați;
Deci scuturând din dârlogi,
Dă știre negrului său
Ce are de petrecut;
Și nepregetatul cal
Îndată s-au încordat,
Forăind cumplit din nări
Și din ochi scântei vărsând;
Iar inimosul Bogdan,
Buzduganul său luând,
Răcnește înfricoșat:
“Feriți în lături din drum,
Feriți de sunteți oșteni
Și de vreți ca să trăiți;
Iar de sunteți arătări,
Eu pe crucea mea vă jur
Să pieriți din calea mea
Ca dracul de tămâiet”...
Însă lui nu i-au răspuns
Matahalele ce stau,
Nici de cruce au pierit;
Deci bravul meu domnișor
Se mira în gândul său
Cum acele arătări
De brațul lui nu se tem,
Nici de cruce au pierit!
Dar când s-au apropiat,
Văzu înaintea sa
Cavaleri încremeniți,
Înzăuați și înarmați,
Și stând toți călări pe cai.
Atunci el au înțeles
Că acești nenorociți
S-au fost pornit ca și el
Să-și afle ursita lor
Tot în muntele știut;
Dar al pustiului domn,
Viforul neândurat,
Îi înghițise de vii,
Viscolindu-i cu arin;
Și după ce i-au topit,
Tot el i-au și dezgropat,
Ca oricare călător
Să vadă puterea sa.
Al nostru însă român,
Rămânând nebiruit,
Trece buzna printre ei
Cu pieptosul său fugar,
Și îndată ce-au atins
Șiragul de călăreți,
Cu toții s-au povârnit
Și s-au risipit sunând
În ale lor zale de fier,
Chiar ca nucile în sac;
Iar din a lor căpățâni,
Curgea pârâu de nisip
Pe unde fusese ochi,
Gură, nasuri și urechi.
Deci Bogdan, bun sănătos,
Pân’ la munte au ajuns,
Al cărui vârf trecea
Peste nourii ușori,
Iar cu temelia sa
Pân-în al mărilor fund.
Deci soarele au apus
După muntele înalt,
Și stelele începu
Să clipească în senin
Ca niște de aur ochi,
Ce se uita la Bogdan,
Țintă, ca când se mira;
Căci ele prea rar vedea
Alt om pe-acolo umblând.
Deci eroul ostenit
Opri obositul cal
Lângă un șipot curat,
Ce din munte izvora
Și în coif apă luând
Întâi calul adăpă
Și, făr-a se îngriji,
I-au dat drumul la păscut
Pe-a muntelui costișăeî
Acoperite de flori,
Căci acest credincios cal,
Întocmai ca un dulău,
Pe al său stăpân amat
Îl păzea și-l apăra,
Și treaz fiind și în somn;
Iar Bogdan au adormit
Lângă frumosul izvor,
Cu capul pe-al său scutar.
Deci eu să doarmă îl las,
Fiind și eu ostenit,
Și contenesc să vă spui,
Boieri cuminți ce-ascultați,
Ceastă fabulă a mea
Pân’ și dumneavoastră toți
Nu-ți zice precum zic eu
Că ceea ce eu v-am spus
Chiar așa au fost, au fost

Partea II

Zorile de după munți
Începur-a se ivi
Și pe cât se lumina
Somnul se împrăștia
Al bravului meu Bogdan,
Pân’ când s-au și deșteptat;
Și frecându-se la ochi,
Și căscând de două ori,
S-au sculat și s-au pornit
Pe naltul munte în sus;
Deci cât mai sus se urca,
Felurimi de flori găsea
Picurând de pe-a lor frunzi
Lacrimi chiar ca de brilant,
A răcoroaselor zori,
Care zori, încet-încet,
Revărsând lumina lor,
Trezea și învioșea
Pe somnorosul Bogdan.
Alămâi și portocali,
Chedri, dafini, chiparoși
Cu a lor poame cu gust
Pe Bogdan ademenea,
Printre care mai creștea
Roze, crini și iasomii;
Ș-apoi toate la un loc
Mirosind îl amețea.
Iar când mai asculta el
Păsările ciripind,
Mai de tot se buimăcea;
Încât întru adevăr
Acest munte minunat
Era demn de lăcaș
Ursitelor omenești.
Deci în al muntelui vârf
Sumețul mire sosind,
Au văzut din văi adânci
Ridicându-se încet
Neguri chiar ca norii groși
Ce se dezvelea încet
Pe al muntelui costiș,
Ca niște valuri de pânzi;
Apoi l-au împresurat
O pâclă ca un noian,
Încât Bogdan socotea
Că nourii l-au răpit,
Dar soarele repezi
O rază chiar ca un sul,
Și, spărgând nourii groși,
Răzbătu încetișor
Întâi pe-al muntelui vârf,
Apoi prin văi și prin râpi,
Și prin grotele adânci,
Și-n sfârșit, împrăștiind
Nourii întunecați,
Au ieșit biruitor
Din lupta ce i-au fost dat
Negurile de prin văi.
Bogdan, mai încremenit
De al soarelui răzbel
Și de biruința lui,
Se uita uimit la el!!!
Dar deodată au văzut
Un nouraș luminos
Că spre dânsul s-au lăsat,
Pe care o zână sta,
Ce purta pe al său cap
Coroană de mare preț,
Și pe trup un veșmânt alb,
Fiind vopsite pe el
Ursitele omenești;
Unele cu cap de drac
Și în mâna lor ținând
Cociorve, bice de foc
Pentru bărbații mișei,
Altele coarne de cerb
Pentru fruntea celor tâmpi,
Alte ursite era
Cu chipul frumos și blând
Ca îngerii mângâioși
Bărbaților norociți...
(Însă de-aceste figuri
Prea puține se vedea.)
Iar cele multe era
Cu capul înhobotat,
De nu se putea afla
Ce chip și caracter au...
Deci acea zână ținea
În dreapta corn de belșug
Plin de roduri și de flori,
Iar în stânga smoc de șerpi.
Deci ea lui Bogdan i-au zis:
“Eu împărăteasă sunt
Ursitelor omenești,
Și care mie îmi plac
Și sunt la fapte onești,
Soție bună le dau
Din îmbelșugatul corn,
Iar muritorilor răi,
Ce sunt mândri sau pizmași,
Le arunc din acest smoc
Al șerpilor veninoși.
Tu, însă, care te tragi
Dintr-o viță ce iubesc
A lui Ciubăr domn vestit,
Lui Papură strănepot,
Îți dau ție acest măr
În care s-au zămislit
Ursita soția ta,
Pe care eu ți-am ales
Dintre ale mele zâni
Ca să te pot ferici.
Deci ție ți-au spus prea larg
Norocul, fratele meu,
Ce să faci cu acest măr;
Însă, Bogdane, să știi,
Că multe ai să pățești,
Pân’ când te vei însoți
Cu mireasa care-ți dau”.
Aceste vorbe grăind,
Împărăteasa pieri,
Și pe capul lui Bogdan
Cunună de trandafiri
Aruncă din al ei corn;
Iar în mână s-au trezit
Bogdan cu un măr domnesc,
Cu care el alergând
Pân’ sub munte la izvor,
Îndată l-au despicat,
Și dintr-însul au ieșit
Pruncă cât un puișor
Mândrișor și mititel,
Și gurița sa căscând,
Apă cerea de băut,
Căruia bunul Bogdan
Din pumnul său i-au și dat;
Apoi în năframa sa
Învelit l-au pus în sân,
Și încălecând pe cal,
Chiar ca vântul s-au pornit
Înapoi spre țara sa,
Unde degrab’ au ajuns;
Căci nimic în drumul său
Nu l-au oprit la întors.
Deci bătrânul domn Ciubăr
Zi și noapte aștepta
Să-și vadă fiul viind.
Și zărind din foișor
Ridicându-se pe deal,
Ca de vânt un mare colb,
Și un călăreț frumos
Ca săgeata alergând,
Îndată au înțeles
Că Bogdan se întorcea;
Și-naintea lui ieșind
Bătrânul domn cu alai,
În brațe au primit
Pe mult dorit fiul său,
Și în frunte l-au pupat.
Iar Bogdan i-au pus în pumn
Mireasa ce și-au adus,
De care prea s-au mirat
Ciubăr, înțeleptul domn;
Dar pricepând mai apoi
Că este de zână pui,
Ciubăr nu s-au mai mirat,
Ci s-au făcut ei nănaș,
Numindu-o din botez
Ileana cea cu păr lung
(Cosânzeana la români);
Iar cununa cea de flori
Ortodoxul meu Bogdan
La icoană o au pus.
Deci miresei înadins
Leagăn de aur făcu
Și mancă i-au însemnat
Pe soția unui crai,
Ce-o sclăvise în răzbel
Faimosul domn Ciubăr;
Dar ades au trebuit
Leagănul de prefăcut,
Căci zâna creștea în trup
Cât într-o lună pe zi,
Pe lună cât într-un an;
Și în sfârșit în doi ani
Ea era de măritat.
Iar pre cât am auzit,
Și chiar mândrețele ei
Sporea pe zi ce mergea;
Părul ei galben și lung
Ajungea pân’ la călcâi,
Și pe spate rășchirat
Ca peteala strălucea;
Ochișorii ca de șoim
În inimă răzbătea;
Iar gurița îi era
Ca cireașa pe la mai,
Și dinții ca un șirag
De mărgele potrivit,
Și ca ghiocii de albi.
Naltă, gigâtă la stat
Ca nuiaua de alun,
Și mijlocul ei curmat
Ca și al leoaicei trup,
Ca porumbița la piept
Și ca lebăda la gât,
Iar mânușițele ei
Chiar ca de ceară era,
Și piciorușele ei
În pumni le puteai lua.
Deci galantonul Ciubăr
Zestre nurorei i-au dat
Scule de aur leit,
Odoare de mare preț,
Șapte târguri de negoț
Și trei sute de moșii,
Iar de țigani mii de mii.
Și de nuntă s-au gătit,
Poftind vecini domni și crai
Și eroi din alte țări,
Ca să se întreacă ei
La harță și la dejghin
Asemenea au adus
Voinici știuți de vârtoși
Să se lupte cu ai săi;
Și vânătorii domnești
Au adus din munți pustii
Cecale și urși cumpliți,
Și zimbri înfricoșați,
Ca să se lupte morțiș
Cu zăvozii ungurești
Ce se numea medeleni.
Iar curtea s-au podobit
Pe la ferestri, pe la uși
Cu crengi și cununi de flori,
Prin odăi s-au așternut
Covoare de mare preț,
Și jilțul acel domnesc
Cu stofă și catifea
S-au îmbrăcat peste tot,
Dezvelind deasupra lui
Steaguri ce-au fost câștigat
Eroul domn Ciubăr
De la învinșii în răzbel.
Pe pereți s-au înșirat
Armele vechi strămoșești.
Deci să nu mai prelungesc,
Ca să vă fiu urât,
Amici și lectorii mei,
Eu nu cutez să vă spui
Câți boi și oi s-au ucis
De fripturi pentru popor,
Poleind coarnele lor
Cu aur și cu argint,
La câte buți s-au dat cep
De mied, vișinap și de vin.
Câți marțoli s-au ridicat,
Înfigându-i în pământ,
De a cărora vârf nalt
Năfrămi cu bani s-au legat
Pentru cei ce vor putea
Să se cațere pe ei,
Câți brazi din munți s-au adus,
Pe carii i-au răsădit
Pe drumuri și prin oraș,
Acățând pe vârful lor
Stegurele fel de fel,
Clopoței bucăți de șăc,
Care ziua se vedea
Ca un codru înflorit,
Și noaptea tot acei brazi,
Fiind de candele plini,
Cer cu stele semăna;
Iar când vântul aburea
Clătind ramurile lor,
Groaznic sunet se făcea,
Ca când menea a răzbel;
Asemenea de prisos
Socotesc să vă mai spui
Câți beceri și bucătari
S-au chemat din alte țări,
Ca să facă fel de fel
De mâncări și bunătăți,
Și jigănii de zahar,
După cum: cloște cu pui,
Ce se numea marțepan,
Păuni, lebede, cocoși,
De se părea că sunt vii.
Deci ale nunții gătiri
De le-aș spune până mâni,
Nu le voi putea sfârși,
Însă vă fac cunoscut
Că nunta s-au hotărât
Pe-a doua zi negreșit;
Iar oaspeții toți trudiți,
După ce au făcut chef,
Și lăutarii domnești,
După ce au hăulit,
Lado-Mano* i-au cântat
Miresei cum era dat
Când peteala se-nșira,
Apoi toți au adormit.
Dar iată tocmai în zori
Deodat-au răsunat
Clopotul de dandana,
Și răcnete pân’ la cer
Din orașul ce ardea,
Cu clocot se ridica,
Strigând poporul: “Săriți,
Că tătarii ne-au călcat,
Săriți că cu toți pierim
De a lor junghi otrăvit,
Nu lăsați, că ne iau sclavi,
Ne pradă și ne dă foc;
Iată că biserici sparg,
Le jefuiesc și le ard,
Și pe preoți îi ucid,
Altarele jefuiesc!”...
Deci Ciubăr domnul bătrân
Și cu tânărul său fiu,
Trezindu-se sperieți,
Cu oaspeții adunați,
Voievozi și crai viteji,
Servi, comișei și paici,
Cu toții s-au înarmat,
Și din buciume trăgând,
Adună puțini oșteni
Ce se afla în oraș,
Și pe cai încălecând,
Cu toții au năvălit
Cu iuțeală în tătari.
Iar Bogdan intrând în ei,
Cu paloșul făcea drum,
Tăind hăbuc pe tătari,
Ca pe curechi sau bostani.
Căci unii tătari fugea
Făr’ de cap sau făr’ de mâini,
Alții se ținea pe cai
Sau cu jumătăți de trup,
Sau pân’ la brâu despicați.
Asemenea ceilalți
Voievozi și crăișori
După pilda lui Bogdan
Tăia tătarii ciopăți,
Dar bătrânul domn Ciubăr,
Lâng-o biserică stând
Unde păgânii prăda,
Rândui oștenii lui
Ca să-i ia prizonieri.
Însă-n biserică sta
Însuși hanul tătăresc,
Care, trântind la pământ
Al Maicii Domnului chip,
Sub picioare îl ținea,
Și cu mâinile rupând
Podoabele de pe el,
Aur și mărgăritar,
Și pietre de mare preț,
Își umplea desagii săi.
Acest han, cel mai cumplit
Din crâmgherii cei vestiți,
Era și cel mai amar
Al Moldovei prădători
El singur numai avea
O armă, lucru drăcesc,
Neștiută la români
Pe timpurile de-atunci;
Căci hanul, de multe ori
Când era înconjurat
Despre bravii moldoveni,
Cu dânsa îi speria
Și dintre dânșii scăpa.
Această armă era
Ca o țevie de fier
Astupată la un fund,
Lângă care fund avea
O prea mică borticea;
Deci în țevie puind
Un fel de praf vânăt, sur,
Și ca un nastur de plumb,
Apoi un chibrit aprins
La tigăiță țiind,
Pulberea se aprindea,
Și din țevie zbucnind,
Ca fulgerul scăpăra
Și ca trăsnetul buhnea,
Și acel nastur de plumb
Așa de iute țâșnea,
Că prin zale de oțel,
Prin piei de bivol, prin fier
Răzbătea, și omora
Pe acel mai brav oștean
Făr-a ști cine și cum
Tâlhărește l-au ucis.
Deci al tătarilor han,
Temându-se cu Ciubăr
Să se bată piept la piept,
Căci odată la răzbel
Cutezase de cercă
Tăioasa sabia lui,
Și o ureche pierdu
Pentru aceea acum
Îndată ce l-au zărit,
L-au pitit tocmai în piept
Cu arma, lucru drăcesc,
Și când focul au buhnit,
Ciubăr parcă n-au mai fost.
Iar oștenii, sperieți,
Fugeau care încotro,
Sau cădea jos la pământ.
Atunci păgânul tătar,
Tăind capul lui Ciubăr,
În suliță l-au luat;
Și încălecând pe cal,
Spre câmp de fugă plecă,
Și s-au făcut nevăzut;
Dar inimosul Bogdan
Pe tătari i-au interit
Și de tatăl său aflând,
Că hanul l-au fost ucis
Și că capul i-au luat,
Începu a-l căuta;
Însă neputând a ști
Încotro au apucat,
Răcnea ca un leu cumplit
Ce puii și-au fost pierdut,
Alerga în toate părți,
Prin codri și munți pustii.
Dar pe tătar negăsind
Atâta s-au rătăcit,
Că n-au putut nimeri
La curtea sa înapoi,
Ci a treia zi zări
Pe al unui munte vârf
Un palat foarte frumos
Înconjurat de livezi
Deci dar Bogdan apucă
Spre acel munte înalt,
Și iată în calea sa
Un râu lat și țărmuros,
Peste care era pod,
În capra căruia sta
O stahie, urieș
Înzăuată prea ciudat,
Pe cap având ca un coif
O scoică cât un căuș,
Și trupul său îmbrăcat
Întru o piele de zmeu,
A căruia solzi luceau
Ca când erau de argint,
Iar în mână învârtea
Un paloș mare cu zimți
Ca când era herezeu;
Acea stahie era
Călare pe lup turbat,
Și îndată ce văzu
Pe hirișul domnișor,
Se repezi drept la el
Cu paloșul ridicat;
Dar sulița lui Bogdan
Era groasă cât un par,
Și în mâna lui fiind,
Chiar ca trăsnetul lovea;
Căci el zdravăn opintind
Pe al său negru sirep,
Mai degrabă au ajuns
Al suliței sale vârf
În al stahiei gâtlej
Decât paloșul la el.
Și stahia au căzut
De pe lup jos la pământ.
Deci Bogdan au și sărit
De pe cal deasupra ei
Și capul i-au retezat;
Dar numai cât s-au întors
Și capul s-au prins la loc;
Deci el iarăși au tăiat
Trupul ei în patru părți,
Și numai cât s-au întors
Și stahia s-au sculat,
Ca când nimic n-au pățit.
Atunci Bogdan auzind
Că calul său forăia,
S-au întors și au văzut
Groaznicul lup năvălind
Ca să-l apuce de bot;
Dar Bogdan au și înfipt
Sulița în piept la lup,
Și foarte s-au minunat
Că el pe lup ucigând
Și stahia au pierit.
Deci atunci au priceput
Că fermecători erau
Ceste două arătări;
Apoi, făcându-și trei cruci,
Pe calul său au sărit,
Și pe pod buzna trecând,
În munte s-au și suit
La palatul cel frumos,
Și la poartă ajungând,
Înainte i-au ieșit
Fecioare vro douăzeci,
Îmbrăcate prea frumos
În straie albe și flori;
Iar între dânsele sta
O zână, stăpâna lor,
Pe care nici Rafael,
Pictorul cel renumit,
Nu o putea zugrăvi,
Și nici eu să spun nu pot
Cât de frumoasă era,
Decât atâta vă zic
Că ai ei galbeni zulufi,
Pe la tâmple împletiți,
În cosițe mărunțel,
Ca găitane de fir
Erau încujbați puțin
Pe grăsuții obrăjei,
Rotunzi, albi și rumeiori.
Iar părul ei despletit,
Ca mătasa răsfirat,
Cădea și se-nvăluia
În unde și în verigi,
Pe un boi cam grăsuliu,
Și bun în brațe de strâns;
O viță însă de păr
Zefirul o arunca
Pe un piept ca de omăt,
Unde se vedea săltând
Prin subțire burangic,
Două țâțe ce era
Ca două mere domnești.
Deci puteți a judeca,
Înțelepți ascultători,
Cât de bine se prindea
Pe un chip alb ca al ei
Două roze în obraji,
În buze un bobocel,
În guriță niște dinți
Chiar ca de mărgăritar,
Ochii verzi ca de smarald,
Ce prin gene negre lungi
Galeș la lume privea,
Ca când era somnoroși;
Apoi al ei picioruș,
Ce era mic, grăsuliu,
Și alte grații a ei
Eu nu pot să le mai spui,
Decât știu că pe Bogdan,
Ce o privea buimăcit,
Coborându-l de pe cal
Ca pe un de paie snop,
De o mână l-au luat
Și cu un glas mângâios
Ca sunetul de izvor
I-au zis: “De mult te aștept
În împărăția mea,
O, tinere domnișor,
Ca să te pot primi;
Căci mi-i drag să primesc
Eroi ca tine faimoși;
Deci vin în palatul meu
De vrei să te fericesc
În toată viața ta”.
Bogdan nimic n-au răspuns
Ci mergea unde vrea ea
Ca un neghiob fermecat;
Și fecioarele cântând
Din organe fel de fel,
Și cu viersuri foarte dulci,
Cu totul l-au frăgezit,
Însuflețindu-i amor.
Iar la palat ajungând,
Câțiva ciocoi îmbrăcați
Tot în fir și urșinic,
De subsuori l-au luat
Și la feredeu l-au dus,
Și după ce l-au spălat
Și trupul i-au miresmit,
L-au îmbrăcat în caftan
De o stofă foarte grea
Și în cămară l-au dus
La zâna ce-l aștepta
Cu un ospăț răsfățat
De bucate foarte rari,
Ce nici Ștefan-vodă cred
N-au mâncat la masa sa.
Și nici paharnicii lui
Să-i dreagă nu au găsit
În podgorii la Cotnar
Așa vin și pelin vechi
Ca cel de zână gătit
Pentru frumosul Bogdan.
Deci mâncând și bine bând
Dintr-un blid, dintr-un pahar,
Acești doi amorezați,
Și-mbucându-se cu drag
Chiar ca niște hulubași,
Au adormit amândoi.
Și eu să doarmă îi las,
Și contenesc să vă spui,
Boieri cuminți ce-ascultați,
Ceastă fabulă a mea,
Pân’ și dumneavoastră toți
Nu-ți zice precum zic eu,
Că ceea ce eu v-am spus
Chiar așa au fost, au fost.

Partea III

Al lunii corn se ivi
Ca de argint poleit,
Printre copacii tufoși
Ce ferestrele umbrea
Cămării unde era
Amorezii fericiți.
Și o rază au izbit
Pe Bogdan tocmai în ochi;
Dar el nici că s-au trezit,
Și luna au asfințit.
Iar a doua zi târziu,
Când soarele era sus
De nouă suliți pe cer,
S-au deșteptat somnoros,
Și după ce s-au trezit,
Amândoi au mai căscat,
Și zâna-n palme bătând,
Îndată au răsunat
Viersuri de mulți lăutari
Și organe fel de fel.
Deci în cămară intrând
Multe fete și ciocoi
Cu haine de mare preț,
Pe zână o îmbrăcă
După moda de atunci;
Iar pe frumosul Bogdan,
În loc de strai bărbătesc
Și de arme oștenești,
Ciocoii l-au îmbrăcat
Cu cămașă de melez,
Ce pe la mâneci și piept
Avea grele cusuturi,
Cu sârmă și cu mărgean,
Ce altițe se numesc;
Și apoi l-au pregiurat
Cu fotă peste mijloc,
Și coapsele i-au încins
Cu un colan foarte scump,
Care sub piept se-ncheia
Cu două paftale mari
De aur curat leit;
Iar în picioare i-au pus
Conduri cu călcâiul nalt,
Și apoi de subsuori
Prin cămară îl purta
Ca să-l deprindă cu ei.
Apoi zâna l-au luat,
Și punându-l în genunchi,
Pletele i-au pieptănat,
În gâțe le-au împletit,
Și colătău le-au făcut,
În vârful capului lui,
Iar la gât ghirdan i-au pus
De smarald și de rubin;
Și apoi l-au rumenit,
Mustățile i le-au ras,
Urechile i-au bortit
Și cercei i-au aninat.
Apoi l-au luat cu ea
La primblare prin livezi,
Unde șezând amândoi,
Se sărută ne-ncetat,
Și din pomii încărcați
De portocale, smochini
Și feluri de bunătăți
Gustau și se desfătau.
Și așa în toate zile
Fostul odată erou
În aceste desfrânări
Își petrecea viața sa,
Mâncând, bând și sărutând.
Dar ca să se ia mai mult,
Zâna l-au pus de țesea
La burangic sau melez,
Iar seara furcă îi da,
Și cu fetele torcea,
Sau împletea la colțuni.
În sfârșit, așa trăind,
Bietul Bogdan, fermecat,
Multe luni și câțiva ani.
Muieratic se făcu.
Și așa se mișeli,
Că se temea și de mâți,
Sau vânt mare de bătea
Ori fulgera, sau tuna,
El cădea jos leșinat.
Dar odată adormind
Zâna trudită de șăgi,
Pe a lui Bogdan genunchi,
El îi lua când și când
O mânușiță de-a ei
Și o săruta oftând.
Dar iată că au văzut
Pe a ei scumpă brățea
Un baier de matostat
Cu multe scrijilituri,
Ce foarte se potrivea
Cu slova ce au fost scris
Împăratul Solomon
În solomonia sa,
Pe care carte citea
Prea ades domnul Ciubăr.
Deci Bogdan încetișor
Au desprins acea brățea,
Ca să vadă nu cumva
Să citească va putea
Pe baierul fermecat;
Și îndată ochii lui
Mare minune văzu,
Căci brățeaua desprinzând,
A sa zână pe genunchi
În babă se prefăcu
Cu așa chip de grozav,
Că Bogdan s-au speriat
Și de la el o zvârli.
A ei piele pe obraz
Chiar ca punga s-au zbârcit
Când cu baierul o strângi;
Și așa s-au flecuit
Ca un mârșav seftian,
Iar din părul cel frumos
Câteva vițe de floci
Alb-galbene se zăreau,
Sub o tichie de șam.
Niște ochi ca doi cărbuni
Ca ai mâței strălucea;
Iar barba cu nasul ei
Mai îi astupa de tot
Gura, din care ieșea
Un singur colț ascuțit;
Și trupul ce era gol
Cu picioare și cu mâini
Chiar cu broasca semăna,
La piele și la boia,
Mai având și dinapoi
O codiță ca un țap.
Iar când s-au întors Bogdan
Și la sine s-au uitat,
S-au văzut cu totul gol
Și chiar ca un feteleu
Făr’ de mustăți și cu gâți;
Căci pierise tot atunci,
Și straiele de pe el
Cu juvaieruri cu tot,
Și palaturi, și livezi,
Și demonii ce slujea,
Ca când ar fi fost ciocoi;
Iar el singur rămânând
Pe un munte foarte nalt
Înconjurat de păduri,
Și deasupra lui zburând
Buhne, cucuveici și corbi
Și scârbelnici lilieci.
Deci atunci înțelegând
Că el fermecat au fost
De-acea cotoroanță rea,
Au luat un bolovan
Și capul i-au sfărâmat;
Apoi în genunchi căzând,
Mulțumi lui Dumnezeu
Că de dânsa l-au scăpat
Și de a ei vrăji drăcești,
După care se porni
Dincotro au fost venit,
Iar calul lui, ce păștea
Sub munte lângă podeț,
Îndată ce l-au văzut,
Au alergat nechezând
La voinicul său stăpân;
Dar mai nu l-au cunoscut,
Văzându-l în piele gol;
Însă cum l-au mirosit,
A zburda au început,
Și-n capra podului stând,
Cu copita sa bătea,
Ca când spunea lui Bogdan
Că a lui arme era
Mistuite acolo.
Deci voinicul căutând,
Le-au găsit toate sub pod
Îngropate în nisip,
Cu al calului tacâm,
Și înarmând trupul său,
Și pe cal șeaua punând,
Pe dânsul s-au aruncat
Și ca vântul s-au pornit
Încotro ochii l-au dus,
Pân-în sară alergând.
Dar deodată auzi
Un țipăt foarte cumplit
În codru de-a dreapta sa,
Ca când cerea ajutor;
Și mergând la acel loc,
Au văzut un tricolici
Pe o fecioară gonind
Foarte frumoasă la stat,
Cu dulce și galiș chip,
Și purtând pe trupul său
Un veșmânt vânăt cu roș,
Pe piept cruce de briliant,
Și peste umăr un arc
Și cucură cu săgeți,
Iar din fruntea sa ieșea
Chiar ca o limbă de foc;
Și repede ea fugind,
Lungul ei păr rămânea
Înapoi în urma sa;
Iar tricoliciul vrăjmaș,
Prinzându-l cu-a sale căngi,
După dânsul o trăgea.
Deci Bogdan s-au repezit,
Și cu paloșul lovind
Pe tricolici după cap,
L-au și zburat de pe trup.
Dar trupul rămase viu,
Și pe fecioară lăsând,
Au început a fugi,
Iar capul, săltând pe jos,
Clipea din ochi și râdea,
Clănțăia groaznic din dinți,
Apoi, scuipând pe Bogdan,
S-au dus iute rostogol
După trupul ce fugea
Și în codru s-au ascuns.
Deci fecioara, la Bogdan
Viind, l-au îmbrățoșat
Și foarte i-au mulțumit
De servisul ce-au făcut,
Zicând: “Bravule, să știi
Că eu o genie sunt
Menită de Dumnezeu
Pe români să orcotesc
Cât vor fi buni patrioți
Și neamul nu-și vor corci,
Având putere de sus
Să descântec, să desfac
Pe românii fermecați
De fermecători, de strigi
Ce demonul cel pizmaș
În țara ce ocrotesc
Foarte multe au trimis;
Deci ele mă prigonesc
Și de mult m-ar fi ucis,
Sau poate mă otrăveau,
Dacă aș putea muri;
Însă pozne tot îmi fac,
Că trimit draci fel de fel
Să mă supere aici
Îndată ce mă ivesc
Din iezerul cest adânc,
Unde îi palatul meu.
Deci tu fiind prigonit,
De când mă-ta te-au născut,
De fermecători și strigi,
Din pricină că Ciubăr,
Vestitul domn, tatăl tău,
Credea în solomonii;
Pentru aceea și el
De-arma dracului pieri,
Ce hanului tătăresc
Un mare fermecător
Din Eghipet i-au fost dat,
Învățându-l fel de fel
De farmici diavolești,
Cu care te-au și orbit
De nu l-ai putut găsi
Când te-ai luat după el;
Ba încă ți-au și trimis
Pe dracul, sau un vânt rău,
Care în munte te-au dus
La striga acea mai rea
Din câte pe-aicea au fost.
Și tot acel han cumplit
Acum iarăși se porni
Ca să prade țara ta
Și pe tine să te ia;
Iar tu, măcar că ești brav,
Lui nu poți să-i faci nimic,
Căci zaua și coiful său,
Ce-s fermecate de el,
Nici o armă nu le prind.
Eu însă voi încânta
Junghiul care porți la șold,
Cu care poți să răzbați
Amarnicul han tătar,
Iar ca să-l poți omorî,
Tot drept în piept să izbești,
Unde avanul de han
Poartă baier fermecat,
Ce este puterea sa,
Fiind în baier cusut
Un deget afurisit,
Câteva fire de păr
Din barba lui Solomon,
Și alte lucruri drăcești”.
Genia așa grăind,
Au luat de la Bogdan
Junghiul ce purta la șold,
Și șoptindu-i nu știu ce,
În iezer l-au împlântat,
Și apoi suflând pre el,
L-au șters cu al său veșmânt
Și l-au întors lui Bogdan.
Și iată că începu
Să clocotească mereu
Munții și codrii vuind
De-a tătarilor strigări,
Ce pârjoleau și robeau
Pe bieții locuitori;
Iar populul, speriat,
Striga cerând ajutor,
Și zicând: “Unde-i Ciubăr,
Al nostru părinte bun,
Unde-i fiul său Bogdan,
Să ne scape de tătari,
Ce ne mână ca pe boi
Și ne taie ca pe oi;
Să ne scape de țigani,
Ce domnesc în curtea sa,
De când bunii noștri domni
Au pierit și ne-au lăsat!”
Deci Bogdan s-au înfocat,
Auzind populul său
Că îi cerea ajutor,
Și, încălecând pe cal,
Au alergat spre tătari,
Măcar că oști nu avea.
Și iată că-ntâmpină
Pe avanul han viind
Singur între doi mârzaci,
Căci prădătorii tătari
Rămaseră-n urma lui,
Deci Bogdan strigă la el:
“Stă, câine, de ești deliu,
Stă cu mine să te lupți
Că eu am să-ți răsplătesc,
Am să te jupoi de viu
Și din titva ta să beau!”
Iar tătarul, cunoscând
Pe Bogdan, dușmanul său,
Foarte s-au învoioșat
Că în mână i-au picat,
Și i-au zis: “Vină, gheaur,
Vino, capul să-ți retez,
Așa cum am retezat
Pe a tătâne-tău cap,
Pe care l-am pus în par
Și spre țintă l-am menit
Copiilor tătărești;
Dar de prăștii, de săgeți,
Acea titvă s-au sfărmat,
Și am venit înadins
Să iau căpățâna ta!”
Grăind așa amândoi,
Ca leii se repeziră
Unul la altul răcnind;
Și măcar că s-au izbit
Cu mâzdracele în piept,
Dar ei au stătut pe cai
Chiar ca turnul neclătit;
Iar mâzdracele s-au rumpt,
În așchii s-au tăndurit,
Dintre care câteva
Pân’ la soare au ajuns,
Și de-acolo luând foc,
Arzând, căzur’ pe pământ.
Atunci dușmanii, cruntați,
Săbiile au golit,
Și se lovir-amândoi
În a coifului zebrea;
Dar pe a lor gratii tari
Săbiile lunecau,
Făr-a le putea tăia.
Deci începură să-și dea
Mai groaznice lovituri
Peste zale, peste coif,
De scânteile curgeau;
Dar ei sta nevătămați,
Ca când grindina cădea
Pe două de cremeni stânci.
Însă sânge mai întâi
Tătarul au slobozit
Îndrăznețului Bogdan,
Căci lovind pavăza lui
Cu sabia ce era
De un fier scump de Damasc,
În două o au tăiat,
Și cu vârful ajungând
Platoșa lui de pe piept,
Printr-însa au răzbătut,
Și ca fulgerul cumplit
Paloșul acel tăios
Pe piept, pântece, picior
Căzând le-au și scrijelat;
Dar nu au pătruns adânc,
Însă lăsă după el
Plagă ca un găitan.
Bogdan, dacă s-au simțit
Că tătarul l-au cruntat,
De mânie se-nfocă,
Și sabia ridicând
Așa îl trăsni în coif,
Că l-ar fi tăiat hăbuc
De n-ar fi fost încântat;
Dar tătarul ameți,
Îi țâșni sânge din ochi,
Căzu pe-al calului gât,
Mâinile lăsând în jos
Și picioarele crăcind,
Încât abia se ținea
Să nu cadă de pe cal;
Iar paloșul îl scăpa
Dacă n-ar fi fost legat
De braț cu un lănțujel;
Deci calul lui, speriat
De trăsnetul ce-auzi,
S-au întors în loc cu el
Și începu a fugi.
Bogdan însă au stătut,
Socotind tătarul mort;
Dar iată că l-au văzut
Că, sculându-se pe șea,
Se întorcea iar spre el,
Și hrăpind chiar ca un leu
Zicea: “Câine de creștin,
Sfârșitul tău au sosit!”
Iar când s-au apropiat,
În scări s-au și ridicat,
Și cu amândouă mâini
Sabia sa apucând,
C-o lovitură au vrut
Să despice pe Bogdan;
Dar îngerul păzitor
Al creștinului Bogdan
Îi apără capul său,
Și paloșul tătăresc
Căzând chiar ca un satâr
Pe capul calului său,
I l-au despicat pe loc.
Bogdan, sărind de pe cal,
La tătar s-au repezit,
De barbă l-au apucat,
Și izbindu-l drept în piept
Cu încântatul său junghi,
Zalele i-au răzbătut
Și inima i-au pătruns.
Încât al junghiului vârf
De un palmac au ieșit
Prin spata de dinapoi;
Și apoi de pe cal jos
Trântind pe dușmanul han,
De arme l-au dezarmat,
De piele l-au jupoiat,
Căpățâna i-au tăiat,
Și făcându-și mâzdrac nou,
În vârful lui l-au luat,
Și pe calul tătăresc
Voinicul încălecând,
Către zână s-au întors.
Acolo mazdracul său,
Înfigându-l în pământ,
S-au tologit lângă el,
Și la al hanului cap
Cu mulțumire privea,
Iar mârzacii sperieți,
Ce venise după han,
Văzându-l că au pierit,
Au rupt de fug’ îndărăt,
Și înștiințând pe oști
Că hanul lor s-au ucis,
Toți a fugi începură,
Așa de înspăimântați,
Că românii prizonieri
La îndrăzneală luând,
Cu coasele îi tăia;
Iar fetele, apucând
Cociorve și umblăcii,
Capetele le zdrobea;
Și așa scăpar-atunci
Nenorociții români,
De crâmgherii cești cumpliți.
Deci genia s-au ivit
Din al său iezer adânc,
Și dezbrăcând pe Bogdan
De armele ce purta,
Plăgile lui le-au spălat
Și le-au vindecat pe loc,
Ca când n-au fost plăguit,
Ș-apoi înarmându-l iar,
I-au zis: “Bogdane, să știi
Că ai să fii domn faimos,
Căci tu ai să biruiești
Și pe alți vrăjmași cumpliți,
Și că din prăsila ta
Vor ieși mulți domni viteji,
Moldovei ocrotitori
Și românilor părinți;
Dar vița soiului tău,
Cu vreme părăginind,
În Moldova vor domni
Mulți grecomani limonjii”...
Multe de-aceste grăind,
Ce cu mintea nu le ții,
Genia l-au descântat,
Și în fața lui suflând,
I-au dat de aur inel,
Și iarăși i-au zis așa:
“Bogdane, acest inel
Din deget să nu-l mai scoți,
Căci el te va apăra
De farmece țigănești,
Ce în curtea ta acum,
De când acolo nu ești,
Țiganii tăi făptuiesc.
Iar ca să poți nimeri
La curtea ta înapoi,
Eu o săgeată slobod
Și tu de ea să te ții”.
Atunci genia scoțând
Săgeată din tulba sa,
Și încordând al său arc,
Spre răsărit săgetă.
Deci Bogdan s-au aruncat
Pe calul cel tătăresc,
Și la ciochine legând
Al ucisului han cap,
Ca vântul s-au repezit,
Tot săgeata urmărind.
Deci eu tac, nu vă mai spun,
Boieri cuminți ce-ascultați,
Încotro au apucat
Bogdan, al meu făt-frumos,
Pân’ ce dumneavoastră toți
Nu veți zice că ce-am spus
Chiar așa, așa au fost.

Partea IV

După trei zile Bogdan
La domnescul său palat
Sosind, îndată-ntrebă
De zâna soția sa;
Și iată că alergă,
Înaintea lui ieșind,
O țigancă fetnegea,
Îmbrăcată prea frumos,
În stofe și urșinic,
Și pe Bogdan sărutând,
I-au zis: “Bine ai venit,
Dorite mirele meu,
Căci de mulți ani te aștept,
Șezând ziua în cerdac
Și cătând în calea ta,
Iar noaptea amar plângând,
Încât de lacrimi și dor
Pielea pe obrazul meu
S-au îngroșet, s-au zburlit,
De scârbă s-au înnegrit;
Și bălană de am fost,
Acuma, vezi, m-am smolit.
Vezi, dragă mire al meu,
Vezi cât te-am dorit de mult,
Și de-ai fi mai zăbovit,
Ori mă găseai în mormânt,
Ori mă ofticai de tot!”
Deci bunul nostru Bogdan,
Crezând întru adevăr
Că este ursita sa
Țigăncușa ce-i vorbea,
O strângea la pieptul său,
Dar el însă nu știa
Că aceea ce-i vorbea
Fata judelui era,
Al țiganilor domnești.
Și că muma ei au fost,
Când trăia domnul Ciubăr,
Una din găinăriți
A păsărilor domnești.
Însă farmece știind,
Și fiindcă și Ciubăr
Credea în solomonii,
Pe dânsa el o avea
De dragoman credincios
Între dracul și-ntre el.
Dar pierind domnul Ciubăr,
Și lipsind și fiul său,
Lăieșița acea rea,
Cu-a sale farmici drăcești,
Încântase pe boieri,
Pe hatmani și pe oșteni,
Încât unii pribegiră
Încotro ochii i-au dus,
Alții, nebunind de tot,
Strângea ciolane pe câmpi,
Și alții se prefăcură
În lupi, în urși, sau în cerbi,
Fugind în codri pustii;
Iar ea cu bărbatul său
Domnea și orânduia
În țară și pe români;
Și pe zâna lui Bogdan,
Sugrumând-o, o zvârli
Într-un adânc heleșteu,
Ce lângă curte era.
Deci Bogdan au socotit
Mai întâi pe tatăl său
Să-l pomenească un an
Și să poarte tot negrit,
Și petrecând acel an
În jale și rugăciuni.
Pentru răposatul domn,
Să se însoare apoi
Cu țiganca ce gândea,
Că ursita lui era.
Deci petrecând acest fel,
Țiganii prea se silea
Că doar îl vor fermeca;
Dar al geniei inel
Pe dânsul îl apăra;
Iar fata cea de țigan
Se podobea, se dregea
Ca să placă lui Bogdan;
Și oglingioara luând,
Ce țiganca, maica sa,
În taină i-au fost dat,
Se privea, în ea zicând:
“Oglindă, oglingioara mea,
Spune drept ca chipul meu
Este altul mai frumos,
Mai delicat, mai cu haz,
Din câte fete au fost
Și sunt astăzi pe pământ?”
Iar oglinda răspundea:
“Că mai frumoasă era
Și iarăși în grab’ va fi
Ileana cu părul lung
Ce Cosânzeana îi zic”.
Și fata cea de țigan
Mâniindu-se zvârlea
Oglinda ce grăia drept.
Deci într-o zi au venit
Toți comișii la Bogdan
Și i-au spus că caii săi
Nicidecum nu vor să bea
Din heleșteul domnesc,
Căci în el s-au arătat
De aur un peștișor,
Care apa tulburând
Pe cai foarte speria.
Așadar, domnul Bogdan
Cu fata cea de țigan
Au mers cu sârg amândoi,
Să vadă cel peștișor,
Pe care Bogdan văzând,
Foarte de el s-au mirat.
Dar țiganca pricepu
Că acel pește era
Zâna ce au fost ucis
Lăieșița, maica sa,
Și-n heleșteu o zvârli;
De aceea se rugă
Să i-l dăruiască ei,
Și bunul domn Bogdan
Cheful să-i strice n-au vrut,
Ci să prindă porunci
Pe frumosul peștișor,
Dar toți pescarii domnești
Să-l prindă nu au putut;
Iar Bogdan însuși luând
Undița de la pescari,
Peștișorul au venit
Și singur în ea s-au prins,
Pe care el l-au și dat
Țigancei ce aștepta.
Iar ea, alergând cu el,
Bucătarilor l-au dat,
Să i-l curețe de solzi
Și să-l frigă pe cărbuni.
Și după ce l-au mâncat,
Oglingioara își luă
Și iarăși i-au zis râzând:
“Oglingioară, spune-acum,
Spune drept, ca chipul meu
Este altul mai frumos,
Mai gigât și mai cu haz
Din câte fete au fost
Și sunt astăzi pe pământ?”
Iar oglingioara au zis:
“Că mai frumoasă era,
Și iarăși în grab’ va fi,
Ileana cea cu păr lung
Ce Cosânzeana îi zic”.
Dar țiganca i-au răspuns:
“Oglingioară, spui minciuni,
Căci eu mâncai carnea ei,
Și nu va fi în etern
Ileana cea cu păr lung”.
Așa țiganca zicea,
Pentru că ea n-au știut,
Că din ai peștelui solzi
Unul nu știu cum sări
La fereastra lui Bogdan,
Și din el curând crescu
Un tei foarte răsfățat,
Sub care domnul Bogdan
Cu haz la prânz ospăta;
Căci teiul acel frumos
Slobozea deasupra lui
A lui înverzite crengi,
Și de soare îl umbrea,
Și-l răcorea fiind cald;
Iar sara tot acel tei
Rază de foc slobozea,
Și așa se lumina,
Că toată noaptea sub el,
Curteni, bărbați și muieri
La șezătoare venea,
De torcea și depăna;
Iar mătalnicii flăcăi
Se hârjonea între ei,
Sau spunea cimilituri
Femeilor ce torcea,
Sau cu fetele râzând,
În pilde se pâcălea
Sau spunea fabule lungi.
Iar când fata de țigan
Se apropia de el,
Crengile lui se clătea,
Se scutura mânios,
Și așa o șfichiuia
Peste cap, peste obraz,
Că fugea de el cu sârg.
Deci ea iar au priceput
Că acel tei minunat
Zâna lui Bogdan era,
Și iarăși au început
Ca să roage pe Bogdan
Să i-l dăruiască ei.
Deci el iarăși și acum
Pofta țigancei făcu.
Și-ndată ea porunci
Să taie acel copac
Și să-l ardă întreg tot,
Însă vântul au zburat
Numai o frunză din el,
Și purtând-o pân’ la nori,
Au lăsat-o de-au căzut
În codrii cei mai merei
La un bătrân prisăcar;
Și frunza căzând la el,
În flăcău se prefăcu,
Tânăr și frumos la chip,
Sprinten și gigât la stat.
Deci bătrânul prisăcar,
Văzându-l, i-au zis așa:
“Făt-Frumos, de ești străin
Și dacă nu ai părinți
Și aici ai nimerit,
Te rog cu mine petreci
Și fii ca copilul meu,
Ca murind eu să mă-ngropi
Aice, în acest pustiu,
Unde pe nime nu am,
Pierind seminția mea
De farmici diavolești;
Căci pierind domnul Ciubăr
Și domnișorul său fiu,
Pe care eu l-am deprins
Ca să săgete în zbor
Pe lăstunii ușurei,
Sau cu mazdracul pe urși
Să pătrundă făr’ de greș,
A lor curte rămase
Și țara făr’ de stăpân.
Deci eu și cu alți boieri
Ocârmuiam cum puteam
A domniei trebuinți,
Dar nu trecea nici o zi
Să nu piară dintre noi
Câte un boier sau doi,
Pân’ ce într-o zi văzui
Pe soție și pe fii
Straiele pe ei rupând
Și ca niște îndrăciți
Fugind în codrii pustii;
Iar eu, ca să-i pot găsi,
M-am aruncat pe un cal
Ce l-am găsit priponit
De al cerdacului stâlp,
Și îndată acel cal,
Ce duh necurat era,
M-au ridicat în văzduh,
Zburând cu mine pe sus,
Încât sub talpe simțeam
Vârful brazilor înalți
Că mă zgâria cumplit,
Și în sfârșit peste munți,
Peste ape, peste văi,
Zburând cu mine mereu,
Am ajuns până aice,
Și călare m-am trezit
Nu pe calul ce zbura,
Ci pe prăjină de tei;
Și niciodată de-aici
Înapoi nu am putut
Să nimeresc la oraș.
Dar domnul m-au miluit,
Găsind aici în pustiu
Prisaca unde trăiesc,
Și nu cred să mai văd eu
Pe eroul meu Bogdan
Și pe seminția mea.
Te rog dar, o, fătul meu,
Fii tu mângâierea mea,
Nu mă lăsa părăsit;
Căci de mult în ochii mei
Om pân-acum n-am văzut”.
Deci tânărul ce-asculta
I-au răspuns cu glas duios:
“Nu pot să-ți făgăduiesc,
Cucernicule bătrân,
Să împlinesc voia ta;
Căci și eu sunt prigonit
Tot de duhul necurat,
Pân’ nu se va împlini
Aceea ce mi-au menit
A norocului meu stea;
Dar eu voi trăi aici
Cât se va putea mai mult!”
Tânărul așa grăind,
Iată că se auzi
Clocotind codrul mereu
De-a gonașilor strigări,
De țâhnete de copoi,
De buciumi vânătorești;
Și iată că se văzu
Când și când printre copaci
Fugând urși, capre și lupi,
Și iată că se ivi
Bogdan ca un vânător,
Gonind de-aproape un urs;
Și rănindu-l dinapoi,
Ursul s-au întors la el,
În picioare s-au sculat,
Înfricoșat mormăind,
Și apucând pe Bogdan
Îl trântește la pământ
Și începe a-l stropși.
Dar tânărul Făt-Frumos
S-au repezit ca un șoim,
Și încălecând pe urs
L-au apucat de urechi,
L-au întors de la Bogdan
Și, dându-i pinteni mereu,
Mergea călare pe el
Chiar ca pe o gloabă rea.
Deci Bogdan s-au ridicat,
Tânărului mulțumind,
Și viind la curtea sa
Spunea minunea la toți
Aceea ce au văzut.
Iar țiganca pricepu
Că acel tânăr au fost
Tot ursita lui Bogdan;
Deci pe maica sa chemând,
I-au zis plângând cu amar:
“Mamă, nu te îndura,
Fă orice farmece știi,
Sau orice otrăvi mai tari,
Și mă mântuie, te rog,
De ursita lui Bogdan,
De vrei doamnă să mă vezi,
Sau de vrei să nu pierim;
Căci anul mai a trecut
De când Bogdan au venit
Și foarte mă îngrijesc
Să nu vie cumva ea
Dușmanca mea cea mai rea,
Și să-i spuie cine sunt,
Și câte au pătimit
Despre amândouă noi;
Căci eu, orice am făcut,
N-am putut să-i viu de hac,
Ca să o pot prăpădi”.
Lăieșița auzind
Ce spusese fiica ei,
La miezul nopții s-au dus
La țintirimul din câmp
Unde erau îngropați
Hoții ce se spânzurau,
Sau cei ce se dovedea
Că sunt strigi sau tricolici,
Sau vestiți fermecători,
Și acolo aprinzând
Un mititel focușor
Cu lemn ce au fost furat
Din raclele celor morți,
Carii când se dezgropa
Se găsea afurisiți,
Și lepădând de pe ea
Hainele ce purta,
Goală au înconjurat
Ca o furie din iad,
Focușorul ce ardea,
Pe Scaraoschi chemând,
Și vorbe diavolești
Bâiguind, din dinți scrâșca,
Din ochi scântei slobozea,
Flocii pe cap își zburlea,
Încât semăna a fi
Diavol împelițat.
Și iată fum ca un stâlp,
Negru și prea puturos,
Din focușor au zbucnit,
Și în aer clocotind,
Au trăsnit și au ieșit
Un diavol slut din el,
Însă prea puțin mai slut
Decât țiganca era;
Și i-au zis ei: “Eu sunt Benga,3
Zânul tău, deci ți-am adus
Acest măr dintr-un pom,
Din care Eva gustând
S-au izgonit din Eden.
Deci tu cu el să te duci
La prisăcarul știut;
Și ursitei lui Bogdan
Dându-i-l ea va gusta,
Și îndată va muri”.
Aceste dracul grăind,
În pară s-au prefăcut
Și s-au ridicat în vânt,
Și apoi prăsnind scântei,
În întuneric pieri.
Deci țiganca alergă
La boierul prisăcar,
Și plecându-se în băț,
Ea calică se făcea,
Dar al prisacăi cățel
S-au repezit ca un leu
La țiganca ce venea.
Și ca când era turbat,
Să o spârcuiască vrea;
Iar Făt-Frumos alergă,
Și pe cățeluș gonind,
Țigancei pâine i-au dat
Și de faguri un chersin (căuș).
Țiganca i-au mulțumit,
Din torbă mărul au scos
Și dându-l lui Făt-Frumos
I-au zis: “Că mă rog să guști,
Să vezi bunătatea lui;
Căci livădarul domnesc
De pomană mi l-au dat,
Și mere de acest fel
Numai domnii au mâncat”.
Deci ursita lui Bogdan,
Apucând mărul domnesc,
O dată numai putu
Să muște din acel măr
Căci cățelul au sărit,
Din mână i l-au răpit
Și l-au înghițit întreg
Și îndată a crăpat
Și pe loc căzu și el
Chiar mort. Dar sufletul său
S-au prefăcut în porumb,
Și zburând în văzduh sus,
S-au dus tocmai la Bogdan,
Care atunci se afla
În al său scaun domnesc,
Și populul judeca
Cu boierii mari și mici.
Deci porumbul s-au și pus
Pe umărul lui Bogdan,
Și cu glas chiar omenesc
I-au spus toate ce-au pățit
Despre lăieșița rea,
Și câte mai făcu ea
Cu farmece și venin
La curteni și la boieri
În vreme ce au lipsit
Bogdan din scaunul său.
Deci Bogdan s-au mâniet,
Ca un tigru au răcnit,
Și cu piciorul izbind
Foarte groaznic în pământ,
Crăpă ziduri câteva,
Clopotele răsuna,
Caii, boii au zbierat,
Mâțele au miorlăit,
Șoarecii au leșinat,
Și tot populul căzu
La pământ cu dosu-n sus.
Iar Bogdan, pufnind din nări
Chiar ca un zimbru rănit,
Călăilor porunci
De au schinjuit cumplit
Cu căngi și vine de bou
Pe lăieșița cea rea,
Cu fiică-sa la un loc.
Apoi iepe aducând
Ce mai sirepe au fost
În a curții herghelii,
Pe țigance le-au legat
De ale iepelor cozi,
Și le-au alungat apoi
Peste râpi și peste stânci
Pân’ le-au spârcuit bucăți.
Iar pe ceilalți țigani,
Pe unii i-au înțăpat,
Pe alții i-au jupoiat.
Pe alții în patru părți
Tăindu-i i-au dat la câini,
Și alte de acest fel
De torturi le-au mai făcut.
Apoi Bogdan căutând
Sufletul ursitei lui,
Ce se făcuse porumb,
Nu l-au mai putut afla;
Căci și el s-au speriat
Când s-au mâniet Bogdan,
Și fugise în pustiu.
Deci Bogdan s-au și pornit
Să cate ursita sa,
Însă el neputând ști
Unde s-au mistuit ea,
Pe soare au întrebat
Încotro s-ar fi aflând;
Dar soarele n-au putut
Să-i spuie de ea nimic,
Căci când lăieșița rea
În iaz o au aruncat,
La miezul nopții au fost
Și el pe cer nu era;
Dar să întrebe, i-au zis,
Și pe lună, sora lui.
Deci Bogdan au întrebat
Pe lună de nu știa
Ceva de ursita lui,
Și luna iar i-au răspuns
Că noaptea când au pierit
Ileana cea cu păr lung,
Ce Cosânzeana îi zic,
Ea nu au putut vedea,
Căci se pișcase atunci,
Și era nouri pe cer;
Dar să întrebe i-au zis,
Pe vântul ce au suflat
Când ursita lui pieri.
Deci Bogdan au întrebat
Vânturile se suflau
Din a lumei patru părți;
Și crivățul i-au vestit
Ileana cum au pierit
Și în ce loc se afla
Trupul cu sufletul său.
Și el grabnic se porni
La prisaca din pustii,
Unde ajungând văzu
A Ilenei sale trup
Zăcând cu fața în sus,
Și pe pieptul ei șezând
Porumbul, sufletul său.
Deci Bogdan, plângând amar
Pe moarta ursita sa,
Se ruga lui Dumnezeu
Să i-o dăruiască iar;
Și făcându-i multe cruci
Trupului ce zăcea mort,
Porumbul se prefăcu
Într-un abur luminos,
Și în trupul mort intrând,
Fecioara s-au și trezit
Ca din somnul cel mai greu,
Și frecându-se la ochi,
Au oftat, au strănutat;
Și apoi, îmbrățoșind
Pe Bogdan, mirele său,
Amândoi încălecă
Pe armăsarii domnești,
Și împreună luând
Pe boierul prisăcar,
S-au întors toți cu alai,
La scaunul lui Bogdan,
Unde ca și mai întâi
Gătiri de nuntă făcând,
Și poftind mulți megieși,
Crai, domni și viteji vestiți
Mare nuntă s-au făcut,
La care am fost și eu,
Am dănțuit și am dres
Cu paharele domnești,
Iar Bogdan atunci bău
Din scafa, precum au zis,
A hanului tătăresc,
Pe care l-au fost ucis.
. . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . .
Acolo m-au deșteptat
Soarele, ce răsărea
Tocmai în fereastra mea;
Și pe masa ce era
Lângă al meu așternut,
Lumânarea tot ardea;
Iar lângă mine pe pat
Era un hronicar vechi,
Deschis tocmai acolo,
Unde scrie de Ciubăr;
Iar jos lângă cuptoraș
Dormea bătrânul chelar,
Ce-mi tot fabule spunea
A domnilor celor vechi,
Sara pân’ ce adormeam.
Deci atunci am înțeles
Că și fantazia mea
S-au fost prea înfierbântat
De hronicarul cel vechi
Și de a lui bârfituri.
Și acest vis minunat
Ce în somnul meu văzui,
Adunătură au fost
Din fabule ce mi-au spus el
Și din ceea ce citii
Sara când am adormit...

Pe mine m-au îndemnat să alcătuiesc această fabulă eroică și printre ideile fantastice să descriu spre neuitare și vechile tradiții și întâmplări ale României, mai întâi: suferințele românilor despre cumpliții tătari, ce foarte ades prăda și cotropea România, răpindu-le averile, muierile și fetele, căci pe bărbați ce le cădea în mână îi omora; al doilea, să amintesc de eroicele lupte ale domnilor cu acești fel de crânceni și neâmpăcați dușmani ai moldovenilor; al treilea, să descopăr uzurile vechi și eresurile populului, precum și ceremoniile ce erau îndatinate la nunțile domnești, care mai pân’ în secolul trecut s-au păstrat, și, în fine, am vrut să descopăr câtă înrâurire aveau lăieșii, țiganii în demoralizația populului român cu magiile și descântecele lor, făcându-i a crede mai mult în Benga (Dracul), zeul țigănesc, și de a se teme mai mult de acest spirit necurat decât de Dumnezeul creștinesc, în care țiganii nu aveau un crezământ, și cu aceste uneltiri ale lor nu numai că câștigau mulți bani de la moldoveni, dar făceau multe daune muierilor și fetelor românce, ce se încredeau mai mult în farmecele lor decât bărbații.