Eulalie

 

Eu tânjeam în lumi cercetate
Doar de lacrămi și singurătate;
Într-un lac stătător sufletu-mi începea să se
țeasă,
Până curata Eulalie îmi deveni îmbujorată mireasă —
Clara fată Eulalie îmi deveni surâzătoare mireasă.

Ah, lumină — mai puțină lumină
Au stelele seara când se înclină
Decât au ochii dragei mele soții!
Și niciodată — fulgii ușori
Țesuți de aburii plutitori
Cu lunarele tonuri de perle purpurii,
Nu se pot întrece cu cea mai stingheră — buclă a
modestei Eulalie —
Nu se pot întrece cu cea mai părăsită — buclă a
modestei Eulalie.

Durere! tu, cu ai tăi Strigoi,
Nu te vei mai întoarce-napoi,
Căci, inima ei, suspin la suspin îmi răspunde acum
până-n vecii,
Și cât ziua întreagă
Lucește drumeagă
Astartea în cerurile ei azurii,
Spre ea mereu Eulalie, își ridică ochii, sus, în tării —
Spre ea mereu Eulalie, își ridică ochii ei, viorii.

1845.