Fîntîna vrăjită

Fîntîna vrăjită de Ștefan Octavian Iosif

Jos, la fîntîna dintre plopi,
Descînt-o vrăjitoare.
Se umflă apa — joacă stropi
În scăpătat de soare.
Se umflă apa, scade iar,
Și parcă vrea să fiarbă,
Se-ndoaie plopii și tresar,
Vrăjiți de hîda oarbă.

Și tot șoptind, și tot vrăjind,
Aruncă bobii-n sită.
Se-ndoaie plopii vîjăind,
Și noaptea e sosită.
Și tot vrăjind, și tot șoptind,
Ea face-un semn cu mîna —
Din plopi foi moarte se desprind
Și clocote fîntîna.

Legate-s apele de-acum,
Ea-n umbră stă și-așteaptă.
Un călăreț trudit de drum
Spre cei doi plopi se-ndreaptă.
Spre gura însetată el
Găleata o apleacă,
Bea apa descîntată el,
S-aruncă-n șea și pleacă.

Dar nici doi pași nu face-n drum,
Stă roibul, sforăiește,
Și două brațe-l prind acum
Pe călăreț în clește.
Se apără cu suflet stîns,
Și luptă, și se zbate,
Dar vrăjitoare-l ține strîns
Și-i călărește-n spate.

Cu pintenii el bate-n cal,
Stă zările să soarbă,
Pădure, holde, vale, deal
Se pierd în noapte oarbă.
Și-n zori de zi au fost găsiți
Acolo, la fîntînă,
Și cal, și călăreț, zdrobiți
De goana cea păgînă. —

Voi, fetelor, și voi, feciori,
La apă cînd v-eți duce,
Suflați asupră-i de trei ori
Și faceți sfînta cruce,
Căci la fîntîna dintre plopi
Stă baba blestemată,
Și nu dezleagă zece popi
Ce leagă ea o dată !