Fata-Mare

Fata-Mare de Jean de La Fontaine

traducere Ștefan Octavian Iosif și Dimitrie Anghel, publicată în Calendarul Minervei, București, 1910

O fată oarecare, cu nasul cam pe sus,
Credea că i se cade să iee un bărbat
Și tinerel și chipeș și bun și dezghețat,
Nici, prea zuliar, nici rece; și-afar’de câte-am spus
Voia fetița noastră să aibă și-avuție
Și rang, și duh, — de toate.
Dar toate să le aibă pe lume, cine poate?
Și nu că n-a vrut soarta prielnică să-i fie,
Căci au pețit-o oameni ce nu-s de lăpădat,
Dar n-a vroit frumoasa să-i iee de bărbat.
Cum? Eu? Să iau pe ăștia? Eu? Ce, nu vă e bine
Să mi-i aduceți mie ? Vai, ăștia-s de luat?
Uitați-vă la ei!
Acesta nici nu știe vorbi unei femei!
Și slutul cela crede că face el de mine?
Și toți aveau cusururi
Căci fetele-ncrezute așa au fost de-apururi,
Cum știți: nici cu prăjina să nu le-ajungi la nas.
Astfel că după toate partidele de seamă,
Veni-n sfârșit și rândul ciurucului rămas.
Dar ea, râdea într-una. «Zău, că-s prea bună eu,
Să-i mai primesc în casă, când nimenea nu-i cheamă
Cred dânșii că, pe semne, mi s-a urât ca fată?
Dar, slavă ție Doamne, că dorm în patul meu
Destul de bine noaptea, și singură culcată.»
Și se umflă în pene fetița cea drăguță;
Dar vârsta, vai, nu cruță:
Adio, curtezani!
Neliniștiți trecură așa vre-o doi-trei ani,
Și-apoi veni-ntristarea: simțea cum se desface
De ea pe-ncet și râsul și jocul și amorul,
Cum farmecu-și ia zborul Și-ncepe-a nu mai place.
Pe urmă, sulimanuri. Cercă însă-n zadar
Să păcălească timpul, acest ascuns tâlhar.
O casă ruinată
O mai lipește și ține: de ce, ah, nu-s mijloace
Să-ntinerești și-o față de zbârcituri brăzdată!
Nu mai vorbea frumoasa acum ca altădată,
Că-i tot spunea oglinda: «Ia-ți repede-un bărbat
Precum și-un dor într-însa îi da întruna ghes,
Căci cât de năzuroasă, femeia-i tot femeie;
Și-așa frumoasa noastră, după ce an cu an
A tot stat la tocmeală mereu și-a tot ales,
A fost prea fericită, când s-a aflat s-o iee
La urmă-un bădăran.