Frontierele românilor/Capitolul II
- MOTTO
- "Ia aminte, când Dumnezeu cel Sfânt slobozește un Gânditor, pe acest pământ" Epitaful de pe mormântul lui Darwin din catedrala Westminster Abbey, este un citat din opera poetului american Emerson (1803-1882):.
Teoria Darwinistă
modificăDezvoltarea științelor naturii, au avut ca efect, ca în final să elimine din gândirea omenească: miturile, șamanismul, religiile, filozofia și ideologiile politice. Nici preoțimea, nici filozofii, nici dictatorii, și nici parlamentele, în epoca omului atomist, nu pot respinge legile naturale, descoperite de oamenii de știință, oricât de mult ar dori să o facă. Numai știința este capabilă să fundamenteze noi legi general valabile, bazate pe legi naturale deja demonstrate. Descoperirea metodei de cercetare stiințifică, bazată pe măsurători si experimentări, a devenit un bun comun, al oamenilor raționali, de pretutindeni.
Cel care a deschis primul, larg porțile cunoașterii organismelor vii, a fost Charles Darwin (1809-1882). El este cel care a descoperit și documentat în lucrările sale: On Origin of Species by Means of Natural Selection, or the Presevation of Favoured Races in the Struggle for Life (1859) precum și The Descent of Man, and Selection in Relation to Sex (1871), legile de bază ale teoriei care-i poartă numele. Darwin a enunțat legea care declară că toate speciile au descins din specii preexistente. Tot el a explicat de ce nu mai există, speciile din care se trag speciile actuale, spunând că noile specii, mai bine adaptate noilor condiții de viață și concurând cu vechile specii pentru aceleași resurse naturale, au supraviețuit, iar vechile specii au dispărut. Formularea cea mai succinta a legii de baza a darwinismului, a fost scrisă de Darwin, intr-o scrisoare, adresata botanistului Asa Gray, de la Universitatea Harvard, din care citez:
"…trebuie să-ți mărturisesc, că am ajuns la concluzia neortodoxă, că nu există astfel de noțiune, precum specie creată independent, și că în realitate, speciile sunt numai varietăți, puternic definite…".
A doua lege de bază, de egală importanță a darwinismului, este legea selecției naturale, citez:
"…principiul meu fiind distrugerea celor mai puțin ‘tari’ & prezervarea celor care se intâmplă să fie ‘tari’. Cel care mi-a furnizat ultima verigă din lanț a fost Malthus, scriind că este o tendință constantă care afecteaza orice formă de viață să crească dincolo de mijloacele de trai disponibile pentru ele…"
În susținerea legilor naturale, descoperite de dânsul, Darwin ne furnizează un argument de o logică impecabilă, citez:
"Ar fi fost mult mai crud, dacă orice ar fi fost născut, ca plantă și viață animală, ar fi fost să rămână vii. Acest Glob Pământesc al nostru ar fi fost înăbușit de moarte, milioane de ani mai înainte. Numai prin selecție naturală, prin moartea celor mai puțin corespunzători, s-a putut ca lumea noastră să rămână locuibilă."
Pentru a-și verifica concluziile sale stiințifice, Darwin a intrat în legătură cu agricultorii cei mai plini de succes ai Angliei din timpul său, care în cadrul fermelor moștenite din tată în fiu, aveau posibilitatea să facă selecție și încrucișări dirijate de om, aparent substituindu-se selecției naturale, dar în realitate fiind parte din procesul selecției natura-le, omul fiind una dintre cele mai formidabile forțe ale naturii. Rațiunea de a fi, a plantelor și a animalelor domesticite,este ca să fie cât mai corespunzătoare scopurilor omenesti: calul de curse să alerge cât mai repede, vaca să dea cât mai mult lapte și găina să ouă, ouă fără colesterol. Soiurile de plante și rasele de animale domestice care sunt inferioare, altor plante și animale domestice, sunt eliminate ca o consecință a selectiei naturale accele-rate, impusă de om pentru scopurile sale legitime. Darwin cu cinstea care-l caracteriza, în cartea sa, The Variations of Animals and Plants under Domestication (1868)recunoaște contributia agricultorilor practicieni la teoria sa științifică, după cum urmează:
"…toate noțiunile mele, cum speciile se schimbă sunt derivate din studierea îndelungată a lucrărilor agricultorilor și horticultorilor".
Pe lângă informațiile culese de la fermierii englezi din timpul său, el urmărea în propria sa curte diferite specii domestice: porumbei cu înfățișări neobișnuite, pisici, cai, porci, iepuri de casă, rațe și alte specii domestice, pe care le măsura și le cântărea, vii și după moarte. Porumbeii, după moarte, îi fierbea, pentru a putea să obțină numai scheletele fără rămășițe de carne, cu scopul de a demonstra că toate varietățile de porumbei, oricât de diverse păreau, erau totuși toate descendente din turturica de stâncă. Unui prieten ii scria:
"Am, păstrați în saramură, căței de Bull-dog & Greyhound”, incercând să demonstreze că și aceștia deși atât de diferiți, provin tot din specia câinilor."
A devenit un mare specialist in clasificarea botanică a orhideelor. La un moment dat, l-a intrigat o specie de orhidee originară din Madagascar, Angraecum sesquipedale, care avea nectarul conținut la fundul unui receptacol cu o lungime de 28 de cm. A prezis că în Madagascar trebuie să existe o molie cu o trompă lungă de 28 de cm., capabilă să recolteze nectarul și că apoi vizitând alte orhidee din aceiaș specie, să asigure polinizarea. Patruzeci de ani mai tarziu, doi entomologi au confirmat prezicerea lui Darwin, prin descoperirea în Madagascar a moliei ‘Xanthopan morganii predicta’. O astfel de adaptare mutuală – floarea la molie, molia la floare – este denumită coevoluție.
Atunci când s-a apucat să scrie cartea sa despre om, The Descent of Man, and Selection in Relation to Sex (Origina omului și selecția în relație cu înmulțirea sexuată), Darwin era perfect conștient, că atingea un subiect ‘tabu’(sacru), dar cu toate acestea îndrăznește să scrie clar că omul nu este, decât unul dintre animalele care populează Globul pământesc, și că în comportamentul său urmează toate legile valabile din regnul animal. Iată ce scrie Darwin :
"Omul ar putea să fie scuzat, de a simți oarecare mândrie, că s-a ridicat, deși nu prin propriile sale eforturi, până la partea cea mai de sus a scării organismelor; și prin faptul că s-a ridicat, în loc să fi fost plasat acolo de la început, îl poate face să spere, într-un și mai măreț destin, într-un viitor îndepărtat. Dar noi nu suntem preocupați aici, cu temeri și speranțe, ci numai cu adevărul, așa cum rațiunea noastră, ne permite să-l descoperim".
În cartea sa despre om, el înscrie convingerea, pe care și-o formase prin studiile sale de o viață (avea acum peste 60 de ani), că agentul cel mai eficace al adaptării la mediu, cel mai rapid în a aduce modificări în cadrul speciei, prin creerea de rase noi, dintre care, până la urmă, se selectează o specie nouă, destinată să înlocuiască specia îmbătrânită și care nu mai corespunde, este înmulțirea sexuată:
"Pot să arăt că diferitele rase, au o foarte mare diversitate, cu privire la standardele frumuseții. Printre sălbatici, cei mai puternici dintre oameni vor avea dreptul de a alege femeile, și în general vor lăsa cei mai mulți descendenți."
Iar în ultimul paragraf al cărții despre om, el scrie:
"Am furnizat dovezile, după cum am putut mai bine; și trebuie să recunoaștem, după cum mi se pare mie, că omul cu toate calitățile sale nobile, cu simpatia pe care o acordă celor mai lipsiți, cu bunăvoința pe care o arată nu numai celorlalți oameni, dar și celor mai umile creaturi in viață, cu intelectul său ca al lui Dumnezeu, care a pătruns în mișcările și constituția sistemului solar… Cu toate aceste talente – Omul totuși posedă în cadrul corpului său, ștampila de netăgăduit a originii sale primitive".
Darwin, de timpuriu părea că are un anumit, al șaselea simț, atunci când era vorba de natură. El se simțea în largul său, atunci când alții erau dezamăgiți de lipsa aparentă de reguli, și de aparentele complicații prezentate de studiul naturii. Această însușire a sa era într-un puternic contrast cu contemporanii săi, care concepeau invelișul biologic al globu-lui terestru drept un sistem static, care se comporta după reguli imuabile prestabilite. Howard Gruber în lucrarea Aesthetics in Science , ed. Judith Wechster, Cambridge: MIT Press, 1978 pp. 122-139, dezvolta ideea ca Darwin, spre deosebire de restul omenirii, po-seda un sens denumit de el wildness , adică un sens special al naturii sălbatice. Abia înapoiat din călătoria sa cu corabia Beagle, în 1837, călătorie care durase 5 ani, la numai câteva luni de la sosire el înscrie în ceea ce el numea Primul Caet de Note despre Transmu-tarea Speciilor, la p.21-25, următoarea idee:
"Ființele organizate reprezintă un copac, având ramuri neregulate, unele ramuri cu mult mai dezvoltate, – de aici ‘Genera’(genul proxim) – după cum mulți muguri terminali mor și alții noi [sic] înmuguresc. Nu este nimic straniu în moarte".
La p.36, apare o a treia diagramă. În cursul a cincispezece luni de la schițarea acestor diagrame, Darwin , pusese la punct teoria sa, asupra transmutării speciilor.
Iată ce spune Howard Gruber, despre "copacul vietii", al lui Darwin , in cartea sa citată anterior: Aesthetics in Science , la p.249:
"Mi s-a părut întotdeauna că Thomas Huxley a avut o inteligență mai strălucitoare și mai versatilă decât Darwin. Cu siguranță că orice comitet însărcinat cu acordarea de burse comparând planurile tânărului Huxley, atunci când acesta etala planurile sale cu privire la călătoria sa cu Rattlesnake, cu planurile tânărului Darwin, atunci când acesta își etala planurile pentru călătoria cu Beagle – amândoi le scriseseră în aproximativ o pagină – ar fi acordat primul loc lui Huxley și l-ar fi pus pe Darwin pe lista de așteptare. . . . Când însfârșit Huxley auzi despre teoria evoluției prin selecție naturală, el exclamă: “De ce nu m-am gândit la asta?” Nu numai el se poate întreba, ci și noi. Chiar dacă răspunsurile noastre pot fi doar speculative, un lucru poate fi in mod rezonabil sigur, nu inteligența mai strălucitoare a lui Darwin, a făcut toată diferența".
Atunci ce? Darwin răspunde singur, admiratorilor superficialității :
"Din cea mai timpurie copilărie am avut cea mai puternică dorință să înțeleg și să pătrund orice am observat".
Darwin își iubea soția cu care avusese 10 copii și dânsa îl iubea la fel de mult, dar peste această căsătorie minunată, din cauza descoperirilor sale stiințifice, care contraziceau dogma religioasă, se lăsase un nor pentrucă Emma, soția sa, se temea pentru salvarea sufletului iubitului ei soț. Atunci, s-a decis să-i scrie o scrisoare, pentru ca ideile cuprinse în ea, să fie bine cântărite, și pentru a evita cuvintele care ar fi putut să ducă la neînțelegeri. În această scrisoare îi spunea, că îi este teamă că:
"…el Darwin renunță la Revelație (Învățătura creștină), și că nu este recunoscător, pentru tot binele, ce i s-a făcut lui și întregii omeniri. În final Emma l-a intrebat: Sugerezi că nu există Dumnezeu?"
Răspunsul lui Darwin a fost:
"Sugerez că Dumnezeu, la început, a creiat anumite legi. Apoi s-a retras, permițând legilor Lui să producă (rezultate)."
La moartea sa care a survenit în 1882, Parlamentul Marii Britanii, a cerut familiei să accepte ca Darwin să fie înmormântat în Panteonul Marilor Oameni ai Imperiului Britanic, Wesminster Abbey din Londra. Am vizitat Westminster Abbey și mormântul lui Darwin; se află la cca. un metru distanță, de mormântul lui Newton.
Biserica Catolică la sfârșitul celui de al douăzecilea secol, s-a împăcat cu realita-tea teoriei evoluționiste. În mesajul său către Academia de Științe Pontificală, din 1996, Papa John-Paul II, a corectat enciclica papală, emisă de Papa Pius XII – Humani generis -în care se menționa că ‘Evoluția darwinistă’ era o ipoteză serioasă dar nedovedită, astfel:
"Astăzi, aproape o jumătate de secol de la publicarea enciclicei, cunostințe noi au condus la recunoașterea că teoria evoluției este mai mult decat o ipoteză. Este de sigur remarcabil că această teorie a fost, pe măsura trecerii timpului, acceptată de cercetători, ca urmare a o serie de descoperiri, în variate domenii ale cunoașterii. Convergența, nici căutată și nici fabricată, a rezultatelor lucrărilor care au fost executate independent, este un argument însemnat în sine în favoarea acestei teorii".
Astăzi foarte puțini, mai contestă vericitatea legilor naturale evoluționiste Darwiniste.
Antropologia culturală
modificăUna dintre științele naturale care este utilă, studiului nostru, este antropologia cul-turală. Această știință se ocupă cu datarea schimbărilor culturale în evoluția omenirii.
Prima maimuță-om, Australopithecus, cu însușiri omenești ce nu pot fi disputate, a fost descoperită, în Africa în 1924, a apărut în urmă cu 4 100 000 ani. Australopithecus, avea mandibule și dentiție, adaptată condiției de ierbivor. Dar probabil că în decurs de al-te 2 milioane de ani, una dintre subspeciile desvoltate din acesta, prin consumarea din ce în ce mai sporită a larvelor de insecte din sol, a puilor de păsări căzuți din cuib, a șopârlelor etc. a dat naștere unei noi specii de hominizi, documentați, prin descoperiri antropologice atât în Africa cât și în Asia și care au primit denumirea de Homo erectus. In Africa Homo erectus, documentat prin diferite descoperiri antropologice datate cu o vechime în jur de 2-2,5 milioane de ani,mai mult sau mai puțin, a fost cel mai bine documentat prin descoperirea, în1994, în Kenya, a așa numitului ‘băiat din Turkana’,cu o vechime de 1,54 milioane ani,un schelet, aproape complet, al unui băiat în vârstă de 12 ani. În Asia, Homo erectus a fost documentat prin omul din Java, cu o vechime de cca. 1,7-1,8 milioane de ani și omul din Peking cu o vechime de cca.400.000 de ani. Migrația lui Homo erectus, născut întâi în Africa și emigrat foarte de timpuriu în Asia, sau vice-versa, rămâne un mister care încă trebuiește deslegat. Dacă migrațiunile sale, constituie în continuare un mister, în schimb cauza migrațiunilor sale este destul de bine ințeleasă în momentul de față. Migrațiunile hominidului Homo erectus sunt rezultatul schimbării treptată a dietei, transformându-l dintr-un ierbivor dependent de anumite plante, care creșteau într-un anumit areal, cu un anumit climat, într-un consumator de carne, a diferitelor animale ier-bivore, care la rândul lor, consumau diferite plante, ce se găseau pe arealuri foarte întinse, cu climate foarte diferite. Cu alte cuvinte, gustul lui Homo Erectus pentru carne, strădania ocazionată de procurarea cărnii, abundența de proteine de origină animală, efectul selectiv al strădaniei pentru procurarea cărnii, efectul selectiv al indivizilor hrăniți mai bine cu carne și care în consecință au lăsat o progenitură mai numeroasă, toate acestea au contribuit la formarea, pe măsura trecerii timpului, a unui Homo Erectus, din ce în ce mai per-fecționat în sensul creșterii volumului cutiei craniene, în scopul formării unui creer din ce în ce mai mare.
Un adult Homo Erectus vânătorul, avea un creer, comparabil ca volum cu creerul unui copil de un an, dar putea atinge înălțimea de 1,8 m. și era capabil să urmărească tur-mele de animale, în savanele toride ale Africii și Asiei, ceea ce cerea și un consum nervos susținut. Oamenii de știință însă au constatat că orificiul vertebrelor prin care străbătea cordonul nervos era foarte mic în comparație cu orificiul din vertebrele omului modern. Această constatare, a condus la ideia că orificiul din vertebrele șirei spinării era dimensionat pentru un cordon nervos redus la, a asigura funcțiile vitale de transmiterea senzați-ilor la creer și a ordinelor de la creer la membrele maimuței-om și pe măsură ce trecea timpul, a omului-maimuță, dar nu era dimensionat și pentru funcția de vorbire. Cu toate acestea prin mormăituri și strigăte nearticulate, se pot transmite o mulțime de ordine. Faptul că vâna animale mari, arată că Homo Erectus poseda o structură socială care-i permitea să organizeze, echipe formate din vânătorii propriu ziși și bătăuși, care aduceau animalele,cu ajutorul zgomotului, care le speria, în locurile unde ele puteau fi măcelărite, spre exemplu înămolite în mlaștini, sau prăbușite în râpe, sau cel mai simplu, obosite și izolate din turmă. Homo erectus poseda deci o erarhie, la care nu va mai renunța niciodată, care la rândul său presupune, nașterea relației sociale, dominant/dominat.
Antropologii culturali, pe baze culturale, au putut identifica un prim subgrup al speciei Homo Sapiens, pe care l-au numit Homo Neanderthalensis, după numele unei localități din Germania unde au fost descoperite vestigii, ale acestui tip uman. Era nu numai cel mai numeros grup, judecând după descoperirile arheologice, dar în acelaș timp, aceste grup acoperea o arie foarte largă: Europa, Africa de Nord, Asia Centrală și de Vest. Constatarea apartenenții la acest grup a vestigiilor descoperite pe diferite șantiere arheologice, a fost posibilă datorită unor caracteristici culturale. Neanderthalii trăiau în peșteri și-și îngropau, deobicei, morții sub suprafața solului, ce acoperea roca din peșteri. Neanderthalul din Gibraltar, a fost descris în 1868, adică înainte ca Darwin să-și fi publicat lucrarea sa despre om. Primul Neanderthal datat, are o vechime de cca. 70.000 de ani, iar ultimul da-tat cu metodele moderne de datare, are o vechime de cca. 40.000 de ani, după care dispar din preistorie. Neanderthalul era un excelent vânător de animale mari și ca atare poseda o erarhie și o relatie sociala între dominanții si dominații, care compuneau ceata de vânători. Cercetătorii moderni au renunțat la teoria dispariției Neanderthalului de pe suprafata pământului și i-au înglobat în grupul Homo Sapiens, alături de omul modern, diferențiin-du-i numai la nivel de caracteristici neesențiale, omul modern fiind clasificat Homo Sapiens Sapiens. A rezultat din preistoria omului, așa cum a fost descrisă mai sus, că strămoșii omului au fost vânători, timp de două milioane de ani. Știința antropologiei culturale, definește pe omul contemporan, din punct de vedere psihologic, ca pe un vânător, format evolutiv ca urmare a fenomenului selecției naturale. În creerul vechi, al omului modern, sunt păstrate toate codurile, regulele, și caracteristicile psihice esențiale necesare supraviețuirii, oricărui animal, dar care spre deosebire de caracteristicile fizice – deasemenea esențiale oricărui animal pentru supraviețuire – nu sunt usor de perceput cu simțurile noastre: văz, auz, miros, etc., fiind mai ușor percepute, pe cale rațională.
S-au succedat și au coexistat un timp, în ordine: Homo Erectus, care după unii cercetători, a dăinuit 1.600.000 de ani, (dar poate mai mult, după alți cercetători), Homo Erectus Hominid, poate 360.000 de ani, Homo Neanderthalensis poate 40.000 de ani, în total împreună 2.000.000 de ani, care toți au fost vânători de animale mari ierbivore, și din cauza că concurau cu animalele carnivore, la vânarea animalelor ierbivore, au devenit și vânători de animale carnivore. Arheologic este demonstrat, că Homo Neanderthalensis, a coexistat un timp cu omul modern – Cro-Magnon – Homo Sapiens Sapiens,dar că la un moment dat, cu cca. 30.000 de ani înainte de epoca contemporana, a dispărut din preistorie. Nu există dovezi arheologice, precum că ar fi fost eliminați prin forță, ceea ce lasă loc ipotezei, că plus valorile au fost asimilate de omul modern, Homo Sapiens Sapiens, iar partea care nu s-a putut asimila, a dispărut din cauza concurenței pentru aceleași resurse naturale, cu Cro-Magnonul. Se estimeaza că, Homo Sapiens Sapiens, a intrat in epoca agricolă a omenirii, cu zece mii de ani înaintea erei noastre (î.e.n), și cu o populație mondială, estimată la trei milioane oameni. Către anii 8.000 – 7.700, î.e.n., datorită dezvoltării agriculturii și creșterii animalelor,în special în Egipt și Mesopotamia, populatia mondială, se estimeaza că a crescut la 5.300.000 de oameni. La sfârșitul perioadei agricole a omenirii, fixată arbitrar la sfârșitul secolului 18, populația globului, de data aceasta cifre mai exacte, deoarece în parte, ele se bazează pe recensăminte ale populatiei, aceasta ar fi fost cuprinsă între 870.000.000 și 960.000.000 de oameni, dintre care 188.000.000 de oameni in Europa. Am spus mai sus ca perioada agricolă a omenirii, s-a sfarșit în anul 1800, numai pentru că perioada industrială a omenirii a început aproximativ la acea dată, nu că în realitate perioada agricolă ar fi încetat la acea dată. Evoluția trebuie ințeleasă în dina-mica ei, adică în anumite țări și regiuni geografice, epoca industrială a început mai de timpuriu, în timp ce în altele, nu a început nici măcar în prezent. Intrarea unei țări în epoca industrială se constată, prin doi indicatori: primul, atunci când valoarea producției agricole a fost depășită de valoarea producției industriale și al doilea mult mai important decât primul, atunci când nivelul energiei produs de forța muschiulară a omului și a animalelor de tracțiune, este depășit de nivelul energiei produse prin motoare si orice alte surse producătoare de energie, cu excepția energiei atomice,care se adaugă la forța mușchiulară deja existentă în era agricolă.
La începutul perioadei atomice a omenirii, fixată de asemenea arbitrar în anul 1945, anul primei explozii atomice, care coexistă cu perioada industrială a omenirii și cu perioada agricolă a omenirii, depinde de țara sau regiunea geografică în care ne aflăm, populația globului pământesc era de cca. 2,5 miliarde de oameni. Cercetătorii din dome-niul antropologiei culturale, au ajuns la concluzia că perioada agricolă,care a coexistat pe mari suprafețe ale globului, cu perioada de vânătoare a omenirii, precum și perioada industrială, ca să nu mai vorbim de perioada atomică, abia la început, nu au produs nici-o schimbare evolutivă a omenirii și că în prezent, la fel ca acum 10 – 12.000 de ani, tipul uman care populeaza Globul Pamantesc, este un Homo Sapiens Sapiens, adaptat genetic-evolutiv ca un vânător. Faptul că oamenii au cu totul alte profesiuni, în societatea modernă în care trăiesc – decât aceea de vânător, și poate unora li s-ar părea chiar o insultă să li se spună că în fond sunt genetic-evolutiv niște vânători – nu are nicio relevanță, deoarece, noi aici vorbim despre comportamentul lor de vânători , care este numitorul comun al speciei umane, în timp ce profesia fiecăruia constituie numărătorul fracției. Acest numitor comun, codul genetic de vânător, permite speciei umane să coabiteze pe globul pământesc. Omul-vânător, din punct de vedere psihologic, nu este un episod din trecutul nostru îndepărtat, ci este o realitate contemporană, deoarece creerul nostru, oricât ne-am strădui noi să ne reformăm, lucrează așa cum un trecut de 2.000.000 de ani de vânătoare, ne-a format. Fără a înțelege că, comportamentul nostru este cel al unui vânător și fără a studia ce înseamnă aceasta, niciodată nu o să avem explicații fundamentate psihologic, cu privire la comportamentul nostru.
În plină perioadă industrială, în cea mai industrializată țară din lume, în America, în perioada 1850- 1893, pășteau în libertate, în Vestul Mijlociu, un număr de 50.000.000 Long-Horns și 20.000.000 Bizoni. Long-Horns fuseseră introduși în America de spanioli, caracteristica lor rasială care le-a dat numele, fiind coarne care la varsta de 7 – 8 ani măsurau între vârfurile coarnelor 1,5 metri și care prin selecție naturală se dezvoltaseră într-o rasă foarte bine adaptată condițiilor de preerie Americană. În anul 1870 din aceste turme mai rămăseseră doar 4.500.000 bizoni, iar in 1874 doar 500.000 bizoni, iar in 1893 mai existau in America 1090 Bizoni. Long-Horns se mai găseau doar în anumite ferme, pentru că erau o curiozitate Vestului American. În anul 2002 am vizitat Noua Zeelandă,și mi s-a relatat că cu un secol mai înainte, pădurile Noii Zeelande, au fost populate cu căprioare din pădurile Europei de vest. În lipsa unor prădători naturali și având la dispoziție pășuni naturale ideale, căprioarele s-au inmulțit atât de mult încât, după ce au consumat pășunile, au început să pună în pericol existența pădurilor, prin distrugerea sub-arboretului. Voi reaminti cu această ocazie, că legea naturală, descoperită și formulată de Malthus, încă de la jumătatea secolului al XIX-lea, și nesocotită în cazul de mai sus, a pus în pericol existența pădurilor din Noua Zeelandă, una dintre resursele lor naturale cele mai importante. Legea naturală descoperită și formulată de Malthus, este următoarea: “… este o tendință constantă care afectează orice formă de viață să crească dincolo de mijloacele de trai disponibile pentru ele …”. De altfel ceea ce era pe cale să se întâmple în Neua Zeelandă, nu a fost decât repetarea dezastrului ecologic, întâmplat în bazinul mării Mediterane. În urmă cu două mii de ani – pe vremea împărăției romane – bazinul mării Mediterane era înconjurat de o vegetație lemnoasă extrem de bogată. Am vizitat de curând, coasta mării Adriatice, în Dalmația și Muntenegru, unde am constatat că faimoasele păduri, din pini și stejar, care constituiau ultima regiune păduroasă din bazinul mării Mediterane, și care chiar și pe vremea lui Napoleon, parțial încă mai existau, dispăruseră cu desăvârșire, pentru că fuseseră tăiate și vândute pentru construirea corăbiilor care formau flotele de comerț și de război englezești. Normal ar fi fost ca pădurile să se refacă, dar acest lucru nu s-a întâmplat din cauză că prin înmulțirea nemăsurată a populației, un animal domestic – capra, supranumită vaca săracului – a fost și ea înmulțită în așa măsură încât prin pășunarea subarboretului și a arborilor tineri, a reusit să distrugă în țările de la nordul mării Mediterane orice șansă de refacere a pădurilor. Neo-Zeelandezii, verificând valabilitatea legii lui Malthus, din proprie experiență, au decis distrugerea a două milioa-ne de căprioare, ceea ce era, ea însăși, o operație destul de greu de admis, din punct de vedere etic. Singura salvare ar fi fost transformarea acestui măcel, într-o operație justificată din punct de vedere economic. După terminarea războiului din Vietnam, deci începând cu anul 1975, adică în plină epocă atomică, Neo-Zeelandezii, cumpără helicoptere ale armatei americane, devenite surplus și recoltează cele două milioane de căprioare cu plase de pescuit, ca pe pești, din luminișurile pădurilor unde fuseseră aduse cu câini dre-sați în acest scop. Întrucât carnea de căprioare, a găsit piețe de desfacere în Europa și în America, în stare să absoarbă în continuare, după terminarea căprioarelor din păduri, a cantități sporite de carne de căprioare, Neo-Zeelandezii au întemeiat ferme de căprioare, care astăzi au o dezvoltare egală în Noua Zeelandă, cu a fermelor de ovine pentru carne. Procesul atât de accelerat al trecerii Neo-Zeelandezilor, de la exterminarea prin vânare a căprioarelor, deci de la stadiul de vânător, la stadiul de păstor de căprioare, într-un interval de o decadă, demonstrează de fapt cum s-au petrecut lucrurile și în trecutul omenirii, numai că durata transformării omului din vânător în păstor în toate locurile, inclusiv în jungla Amazonului, durează de zece-douăsprezece mii de ani și încă nu s-a terminat. Cele două exemple de mai sus, nu fac altceva decat să arate, că și în ziua de astăzi, dacă are ocazia, omul va vâna animalele sălbatice, care-i încrucișează calea.
Vânătorul
modificăStudiul profilului psihologic al omului, de vânător, profil psihologic câștigat în decursul a milioane de ani de evoluție, subiect deși extrem de vast, a fost totuși destul de bine fundamentat. În acest capitol, voi înfățișa, pe scurt, comportamentul psihic de vânător, așa cum se manifestă la fiecare individ în parte, indiferent de vârstă, profesie, și de poziția sa în societate, despre relațiile sociale din cadrul grupurilor omenești, precum și de relațiile dintre cetele de vânători. Moraliștii și psihologii au pus la dispoziția noastră un set de legi de comportare naturală și spontană a vânătorului și a comunităților din care el face parte.
Prima lege din comunitățile de vânători este diviziunea muncii pe sexe si vârste. Bărbații dominanți, care asigură reproducția și disciplina în cadrul cetei, sunt cei care, de regulă, înfruntă animalele ierbivore sau carnivore în lupta corp la corp, fiind responsabili pentru procurarea proteinelor de origină animală. Tot ei înfruntă orice pericol ce s-ar prezenta. Prin bătălia pe care o dau cu atacatorul, de multe ori cu sacrificiul vieții lor în cazul că acesta este mai puternic, ei dau timp restului cetei, să se pună la adăpost. Restul cetei, este compusă din majoritatea dominată, cei care bat tufișurile, și care în acest fel, aduc vânatul în poziția cea mai favorabilă pentru a fi omorât, de către vânătorii propriu ziși. Grupul de ‘bătăuși’, este cel responsabil, pentru detectarea și culesul alimentelor hidro-carbonate (rădăcini,fructe semințe,etc.), din natură, și al creșterii și educării copiilor.
A doua lege: cetele de vânători nu sunt niciodată mai numeroase de 30 – 50 de oameni, cu copii cu tot, pentru că altminteri se mărește nejustificat teritoriul ce trebuie parcurs zilnic în căutarea hranei. Trebuie ținut seama de faptul că teritoriul, are o forma de vatră (circulară), nu lineară, și că acelaș loc este vizitat periodic. Teritoriul, atâta vreme cât produce suficient vânat, este apărat în contra incursiunilor, și abandonat atunci când nu mai corespunde.
A treia lege: cetele de vânători nu sunt niciodată mai numeroase de 30-50 de oameni și pentru ca sexul, să poată fi controlat. Asigurarea paternității face parte din instinctul de conservare. Oamenii, la fel ca și restul animalelor, instinctual doresc să-și perpetueze propriile gene. Din cauza că la om, spre deosebire de restul mamiferelor, femeia este capabilă să fie fertilizată în tot lungul anului, controlul paternității este o actiune mult mai dificilă decât la celelalte animale.
A patra lege: cetele de vânători dacă devin prea numeroase se scindează, una dintre grupele nou formate, pleacă pentru găsirea unui nou teritoriu, încă neocupat, sau pe care îl ocupă prin luptă. Dacă din cauza pădurii, nu pot fi găsite noi teritorii prielnice pășunatului marilor animale sălbatice ierbivore, vânătorul dă foc pădurii, pentru lărgirea savanelor, a preeriilor, și bărăganelor.
A cincea lege: exogamia, bărbații își iau femeile din alte grupe, iar femeile lor le predau altor grupe. Aceasta este baza formării triburilor, pentru că prin schimbul femeilor acelaș limbaj se propagă de la grup la grup. Femeile individual sunt dominate de bărbați.
A șasea lege: tinerii de sex masculin sunt în general turbulenți, fiind nemultumiți cu locul lor în comunitate, pentru că fac parte din categoria ‘dominați’ și din cauză că nu au acces la sex. Alternativa este să părăsească ceata în cadrul căreia s-au născut și să se alipească la altă ceată. Viața solitară nu este o opțiune, pentru că numai vânătoarea în ceată poate să aducă rezultate și de aceea omul este obligatoriu un animal social.
A șaptea lege: vânatul este împărțit cât mai echitabil între membrii grupului, pe baza principiului: ‘mult sau puțin, dar participă întreg grupul’. Această tendință altruistă, este derivată din faptul că nu există metode de conservare a vânatului, dar mai cu seamă din faptul că ceata este în permanentă mișcare, și transportul cărnii și al altor articole cu greutate mare, este de neconceput.
A opta lege: este părăsirea sau omorârea bătrânilor consumatori dar nefolositori, în cazul lipsurilor în aprovizionare ritmica cu vânat, sau dacă împiedică înaintarea norma-lă a cetei. Pretextele invocate în fraza anterioară, care justifică omorârea sau abandonarea bătrânilor, nu sunt cauzele reale. Cauza reală este că: bătrânii, nu mai sunt în stare să poarte genele personajelor dominante în generația următoare. În cazul că grupul de bărbați dominanți ai cetei, este decimat și nu există posibilitatea înlocuirii lor, ceata de femei și copii se afiliază la altă ceată, …dacă este posibil.
A noua lege: legătura dintre femei și copii, în cadrul grupului este cea mai puternică, și i se subordonează orice altă legătură din cadrul grupului. Dacă bărbații adulți din grupul conducător, care sunt presupuși să apere cu prețul vieții lor femeile și copii, nu sunt în stare să-și îndeplinească menirea, începând cu impunerea disciplinei în rândurile tineretului masculin, comunitatea femeilor acționează în scopul înlocuirii lor.
A zecea lege: în cadrul luptei dată pentru vânarea animalelor sălbatice, precum și în procesul luptelor prilejuite de menținerea la putere, între bărbații din grupul conducător se crează o solidaritate sau camaraderie câștigată pe câmpul de luptă, care merge până la sacrificarea vieții proprii, pentru salvarea celuilalt membru al grupului. Spirit de corp, generat de interese comune, subordonate instinctului de conservare.
A unsprezecea lege: membrii cetei pun stăpânire pe tot ce pot să pună mâna și li se pare folositor sau de preț, fie cu luptă, fie fără luptă, numai prin amenințarea cu utilizarea forței și lasă moștenire, copiilor din haremul său, tot ce are valoare recunoscută de întregul grup ca fiind proprietatea sa. Principalele bunuri din această categorie, sunt armele și podoabele, femeile și copii de toate vârstele.
A douăsprezecea lege: lupta în contra grupurilor rivale are drept scop principal, recunoașterea poziției de dominant a grupului câștigător, nu măcelărirea adversarului. Recunoașterea poziției dominante, a cetei învingătoare, are drept scop apărarea în comun în contra grupurilor rivale, schimbul de femei, acapararea unor fonduri de vânătoare mai valoroase și stă la baza formării triburilor.
A treisprezecea lege: o comunitate în permanentă mișcare, trebuie să aibă o ordi-ne de marș bine stabilită. În frunte, sau în centru, este grupul de adulți dispus să lupte dacă este cazul, în urma lor, sau de jur împejurul lor, este nucleul care ține grupul împreu-nă: femeile cu copii de toate vârstele și femeile tinere fără copii. Pe de lături și în urmă, tineretul masculin care are menirea să dea alarma, pentru ca grupul să intre în dispozitivul de adpostire, la sol sau in copaci, apărare sau fugă .
Cea mai importantă problemă, a tuturor comunităților omenești, din toate timpurile – subliniez: în trecut, în prezent, și în viitor – a fost, este și va fi – redistribuirea veniturilor, după principiul înscris în legea a șaptea, de la pagina precedentă: "mult sau puțin, dar participă întreg grupul". Ar putea să pară că acest principiu merge în contra principiului selecției naturale, întrucât, unii se grăbesc să sară la concluzia că selecția naturală favorizează numai pe cel mai, sau pe cei mai corespunzători indivizi. Să presupunem însă că, cel mai, sau cei mai corespunzatori indivizi, în preistorie au fost mâncați de lei, sau în ziua de astăzi au fost călcați de un automobil. Dacă nimeni din cei care le poartă genele nu mai este in viață, pentru că nu au fost ajutați la timp prin programul politico-economic: "mult sau puțin, dar participă întreg grupul", atunci linia genetică a individului cel mai corespunzător, dispare. Ca atare altruismul, afișat de cel mai corespunzător individ, din cadrul cetei de vânători, atunci când aplică programul: "mult sau puțin, dar participă întreg grupul" în fond nu este deloc altruism, deoarece el acționează numai sub impulsul instinctului de conservare, care îi dictează că este mai sigur că genele sale vor ajunge în generația următoare dacă ele se vor afla distribuite în cât mai mulți indivizi. Altruismul, pe care moraliștii cred că-l văd, atunci când cel sau cei mai corespunzători indivizi , din cadrul unei comunități omenești, aplică programe politico-economice destinate ajutorării săracilor, este în realitate, instinct de conservare. Exemplul cel mai clar în această privință, din România contemporană, sunt programele de ajutorare a familiilor cu mulți copii, atât din timpul dictaturii comuniste Ceaușiste, cât și programul ‘cornul și laptele’ sponsorizat de guvernul Adrian Năstase, pentru că aceștia – copiii – poartă în ei genele poporului român. În acelaș timp însă, guvernul Adrian Năstase, acționând tot în baza instinctului de conservare, aplică: "legea numărul opt", sădită în genele vânătorului pre- istoric pe bază de evoluție, și transmisă nouă nealterată cultural, prin care se consideră indrituit, să acorde cele mai de mizerie pensii imaginabile, bătrânilor pensionari, întrucât aceștia nu poartă în generația următoare, genele poporului român. Acestea sunt motivele pentru care, darwinistii spun că selecția naturală, atunci când intervine într-o direcție sau alta, gândește , iar noi ne mărginim să executăm! Sunt tentat să acord redistribuirii veniturilor, primul loc în preocupările cetelor de vânători , pentru că cu această chestiune, fiecare membru al cetei se întâlnește zilnic.
A doua problemă o reprezintă problema suprapopulării. Momentul suprapopulării era atins atunci când numărul membrilor din ceată, depășea cifra de cincizeci, deși în pre-alabil fuseseră abandonați toți bătrânii. În acel moment, fără prea multă ceremonie – după exemplul păsărilor care-și aruncă afară din cuib pui crescuți prea mari – un grup de tineri se desprinde și pleacă să-și caute un nou teritoriu. Comunicarea dintre cele două grupuri rămâne puternică mai cu seamă pe baza legii a cincea: exogamia. Comunicarea dintre toate cetele care se simt înrudite intre ele, rămâne puternică, în baza instinctului de con-servare, întrucât exogamia nu este altceva decât punerea în practică, a răspândirii genelor proprii în cât mai mulți indivizi, în acest fel existând o mai mare probabilitate ca genele proprii să fie perpetuate în generația următoare. De altfel, toate animalele și păsările migratoare, în acelaș mod instinctiv, comunică între ele în vreun fel pe care noi nu-l cu-noaștem, în funcție de schimbările climaterice, se adună în stoluri sau turme, și își încep migrația sezonală de toamnă sau primăvară, puii beneficiind în acest fel de experiența generațiilor care au mai parcurs acele căi de migrație care durează de milioane de ani. Cetele de vânători au folosit migrația sezonală pe spații continentale și chiar transcontinentale care urmărea marile turme de ierbivore sălbatice, ca principală metodă de a evita suprapopularea. Competiția cu animalele de pradă l-a silit pe vânător să se transforme în păstor. Transhumanța, un sistem pastoral, este tot o migrație sezonală, dar limitată în spe-cial în jurul munților, vara utilizându-se pașunile montane, iar iarna pășunile de deal și șes. Transhumanța, departe de a fi nomadism pastoral, este varianta pastorală a sedentarizării. Transhumanța carpatină a creiat poporul român.
Atunci când din cauza suprapopulării, vânătoarea nu mai putea hrăni omenirea, oamenii s-au transformat din vânători în păstori. Animalele de pradă , marile pisici(lei, tigri, pantere etc.) și speciile canine (lupii, câinii, coyotii, hienele etc.) – principalii concurenți ai oamenilor la vânarea marilor animale sălbatice ierbivore, nu au fost capabile să facă și ele marea săritură culturală pe care a făcut-o omul, trecând de la stadiul de vânător la cel de păstor. Pe măsură ce omenirea, în urmă cu zece-douăsprezece mii de ani, a generalizat revoluția agricolă – așa cum a fost considerată trecerea omenirii de la stadiul de vânător la cel de păstor – pășunile care până în acel moment fuseseră domeniul exclusiv al marilor ierbivore sălbatice, au inceput să fie din ce în ce mai disputate din cauza extinderii turmelor de animale ierbivore domestice. Din acest moment înainte, animalele de pradă, au început să devină, din ce în ce mai accelerat, specii pe cale de dispariție. Procesul se continuă încă și astăzi, în părți din Africa, India si America de Sud. De fapt dacă există un moment în evoluția omului, când acesta a fost cel mai aproape de ceea ce, pe baza de mituri, se numeste CREAȚIE DIVINĂ, când conform cu mitul creației, omul, prin DREPT DIVIN, ia în stăpânire regnul animal, atunci acesta este momentul. Transformarea omului din vânător în păstor – revoluția agricolă care se con-tinuă pe alocurea și în ziua de astăzi – petrecută evolutiv cu zece-douăsprezece mii de ani în urmă, poate fi considerată momentul creației divine, având în vedere marea transfor-mare culturală suferită de omenire cu această ocazie. Poate că unora li se va părea poziția darwinistilor extremă, deoarece aceștia insistă, spunând că, genetic – orice profesiune ar fi fost învățată ulterior de oameni, inclusiv aceea de fizician-atomist – omul nu s-a schimbat, rămânând totuși, din punct de vedere psihic, un pur vânător. Ei prezintă și un argument de natură teoretică , după mine hotărâtor: factorul timp. Selecția naturală timp de unul până la două milioane de ani s-a străduit să obțină cel mai eficient vânător al pla-netei, și deodată trebuie să-și schimbe direcția și să producă un alt tip uman. Dacă măcar cineva ar putea să arate care ar fi noul profil psihic cel mai indicat ! Englezii au un proverb, care într-una din formele sale spune: “Nici chiar Dumnezeu, nu poate face două lucruri … așa dintr-o dată: un pom bătrân și un gentleman. Amândouă trebuie să crească”. Deocamdată profilul psihic de vânător, s-a dovedit că se pretează prestării oricărei profesii, de la cea mai modestă la cea mai sofisticată. Selecția naturală gândește, noi pu-nem în practică .
Biogramatica
modificăSpre deosebire de antropologia culturală, care studiază comunitățile omenești, generatoare permanente de noi forme culturale, Biogramatica este ramura științelor natura-le, care se ocupă cu anatomia genetică, a psihologiei, omului și a animalelor, și care ca atare nu se schimbă. Biogramatica se ocupă de ceea ce este permanent în psihicul omului și al animalelor, la fel cum anatomia propriu zisă, se ocupă de ceea ce este permanent în ceea ce privește corpul omului și al animalelor. În fapt, pentru cunoașterea comportamen-tului comunităților omenești, este în primul rând necesar, să studiem comportamentul omenesc individual, la fel cum dacă, vrem să studiem însușirile fizice ale omului, trebuie să pornim de la anatomia sa. S-a crezut întotdeauna, că poziția omului în natură este unică, dar de la apariția darwinismului în lume, gândirea omenească, s-a întors cu 180 de grade și astăzi toată mișcarea științifică și o mulțime de profesioniști care au de aface cu biologia din domeniile: agricultură, educație, medicină, chimie, fizică, silvicultură, an-tropologie, zoologie, botanică etc., precum și practicienii din agricultură, slivicultură, zootehnie etc., precum și masele largi ale populației, cred exact invers de cum credeau bunicii noștrii, adică își dau seama că și omul face parte din regnul animal și că la fel ca orice specie animală, posedă o anatomie proprie și un cod de comportare propriu, mai cu-rând uman specializat, dar departe de a fi unic, în toate detaliile. Oamenii de știință au stabilit că atât animalele cât și oamenii, posedă un cod propriu, sau un limbaj al corpului, prin care își exprimă gânduri, și care trec peste toate barierele, ce împiedică comunicarea între indivizi ai aceleasi specii și chiar între specii Din această categorie, fac în special parte, amenințările unui atac iminent. În special caninele și felinele, își desgolesc dinții și gingiile, într-un rânjet caracteristic, care prevestește că atacul este iminent. În anul 2002 , atunci când am călătorit în Noua Zeelandă, am venit în contact cu cultura baștinașilor Maori, care pentru a arăta că vor ataca, exprimă această amenințare prin scoaterea limbii, în afara gurii, cât mai mult posibil. Scosul limbii, pentru noi europenii, este mai mult co-mic, știind că în America și Europa scosul limbii, înseamnă desconsiderare, dar nu amenințare. Dacă analizăm sunetele scoase de luptătorii, diferitelor discipline din domeniul artelor marțiale, ca și alte feluri de limbaj corporal, pe care le cunoaștem, constatăm următoarele:
- a) limbajul corporal destinat comunicării a unei gândiri proprii, unui individ din propria specie sau dintr-o altă specie, este o caracteristică genetică comună oamenilor și animalelor.
- b) mesajul transmis prin limbaj corporal, are acelaș scop cu o comunicare verbală sau scrisă: avertizare, amenințare, intimidare, inducere în eroare sau ‘bluff’. Bluff-ul, deși este comun tuturor animalelor, este arma preferată a primatelor, și în special a omului.
O altă manifestare genetică, comună omului și animalelor, sunt manifestările destinate să stârnească apetitul sexual al sexului opus. Formele exterioare pe care le iau aceste manifestări sunt extrem de variate. Ele variază de la specie la specie, iar în cadrul speciei Homo Sapiens, varietatea manifestărilor este imensă. Cu toate acestea, ele pot fi gru-pate în câteva manifestări, precum dansul, muzica, literatura și curtea personală oferită de partea masculină, pentru seducerea părții feminine, sau vice-versa. Dar cea mai manifestă dintre toate manevrele, pentru cucerirea favorurilor sexuale, este lupta dintre masculi, care deseori poate fi mortală. Știind că toate aceste manifestări și manevre, fac parte din procesul selecției naturale, a celui mai valoros mascul în vederea reproducerii sexuate, constatăm incă odată rolul imens, jucat de aceasta, în cadrul selecției naturale.
Nu cred că cineva se îndoiește, că producem culturi diferite și că ele se schimbă în timp, dar insușirea de bază, aceia de a produce cultura umană este de natură genetică. Culturile umane, atât de variate în formă și expresie, sunt compuse din simboluri și diferi-te alte manifestări zise "culturale", precum muzica, dansul, sportul si multe altele. Cu mult deasupra celorlalte manifestări culturale, ca importanță în viața omenirii, au fost din totdeauna: șamanismul, religiile politeiste si monoteiste și felurite filozofii, toate acestea fiind încă prezente, pe fața globului pământesc. Categoriile de preocupări spirituale menționate în fraza precedentă, și care toate se preocupă de "salvarea" sufletului omenesc, de "îndreptarea" pe calea cea dreaptă, deoarece sunt manifestări culturale, variază în funcție de mediul în care comunitatea umană care le produce, s-a dezvoltat. Generarea acestor religii si precepte morale, pentrucă sunt generate de toate comunitățile umane, sunt o însușire genetică, comună tuturor raselor care compun specia Homo Sapiens Sapiens. De natură culturală este și educarea generațiilor tinere de către adulți. și această însușire psihică este comună omului și animalelor. Oare putem nega faptul că animalele superioare își educă progeniturile prin: exemplu, repetiție, pedeapsă și răsplată exact ca și omul? Dacă la unele specii, educația nu este chiar evidentă, este mai curand vina noastră, a celor presupuși să observăm comportamentul animalelor, nu este nici de cum, că educația nu ar fi prezentă la toate animalele superioare.
În cursul acestui titlu, am definit știința care se ocupă cu comunicarea gândurilor, la animale si om, Biogramatica, și am văzut că există un limbaj vorbit, cu sunete articulate la om si un limbaj al corpului,atât la animale cât și la om. Dacă limbajul corporal este cel mai important mijloc de comunicare la animalele, care multă vreme s-a crezut că sunt ‘necuvântătoare’, în schimb la oameni, nicio altă însușire psihică, nu a avut un rol mai însemnat în desvoltarea speciei Homo Sapiens Sapiens, decât limbajul omenesc, adică comunicarea prin sunete articulate. Limba vorbită, este capacitatea omului, de a gândi gramatical și de a exprima ceea ce gândește prin sunete inteligibile. Din punct de vedere cultural, există o mulțime de gramatici. Asa cum am spus mai înainte, Biogramatica in-clude, toate mijloacele de comunicare, adică limbajul vorbit al omului dar și limbajul corporal al omului și al animalelor. Studiindu-le sub aceiaș umbrelă Biogramatică, rezultă un avantaj, din punctul de vedere al cercetătorului,care constă în posibilitatea mai lesnicioasă de a lucra cu animalele, decât cu oamenii, intrucât animalele stau in cuști, dar mai cu seamă pentrucă sunt mai naïve, în a-și ascunde comportamentul cu care i-a înzestrat natura,în timp ce omul caută în mod permanent, să-și ascundă comportamentul natural, sub o pojghiță culturală, câștigată în decursul anilor de civilizație. Să presupunem că, un copil, de Chinez, din China, este adoptat de la naștere, de un cuplu american, trăind în America. Se îndoiește cineva că copilul de Chinez, va putea să învețe limba Americană, la fel de ușor ca și frații săi, americani? Ba poate chiar mai ușor si mai repede, decât frații săi americani, dacă din întâmplare are mai mult talent la limbi decât frații săi. Dar în continuare, dacă copilul de Chinez, nu ar fi fost adoptat de o familie Americană, și ar fi rămas în cadrul familiei sale din China, are cineva vreo îndoială că ar fi invățat limba chinezească la fel de ușor cum a învățat-o pe cea americană? Răspunsul este că ar fi învățat limba chineză la fel de ușor ca și pe cea Americană. Cu alte cuvinte, omul modern, pentru că a provenit din aceiaș specie, Homo Sapiens Sapiens, poartă în genele sale, o dispoziție gramaticală HSS, si nici decum nu poartă în genele sale o dispoziție gramatica-lă chinezească sau americană. Cu alte cuvinte, creierul omenesc nu este o banda de magnetofon pe care se poate inregistra orice, ci este mai curând un computer, înzestrat cu un program, în care se încadrează orice gramatică a speciei Homo Sapiens Sapiens. Exogamia, transferul femeilor de la un grup la altul, a ajutat imens la formarea limbajelor; pentru că ele îi învață pe copii să vorbească, și a determinat transmiterea aceleași limbi vorbite pe arii foarte largi, ceea ce a condus la formarea națiunilor. Ca atare națiunea formată în jurul unei limbi proprii, are rădăcini genetice incontestabile.
Omul este un animal social care are preocupări politice și morale
modificăAm evitat să folosesc expresia consacrată, ‘omul este un animal politic si moral’, pentru că ceea ce se ințelege în mod obișnuit, prin a fi ‘politic și moral’, este ințelesul cultural: la crestini respectarea Vechiului si Noului Testament, la mahomedani respecta-rea Coranului, la evrei respectarea Talmudului, la comuniști, Manifestul Comunist din anul 1848, și în continuare la fiecare dintre numeroasele culturi omenesti, forma consacrată prin tradiția culturală proprie. Cu alte cuvinte, fiecare dintre culturile omenesti, produsele influenței unor medii diferite asupra spiritului omenesc, consideră că formulările proprii sunt: – nec plus ultra – deci că, ceva mai bun nu ar putea să existe Spre deosebire de aceste concepții, încremenite în intoleranță, teoria evoluționistă, prin faptul că definește omul ca având preocupări politice și morale, restabilește funcția principală a minții omenesti: obligația sau însușirea genetică de a produce în permanență reguli politice și morale . Această obligație genetică – producția de reguli politice si morale – nu se regăsește la animale. Cu alte cuvinte subtitlul: OMUL ESTE UN ANIMAL SOCIAL, CARE ARE PREOCUPĂRI POLITICE ȘI MORALE, este o definiție a omului, în care, faptul că omul este un animal social, constitue genul comun, iar însușirea genetică de a avea preocupări politice și morale reprezintă diferența specifică, dintre om și animale.
Există un experiment,devenit clasic, al biologului norvegian Thorleif Schjelderup- Ebbe, din anul 1920, în care punând împreună un număr de găini, care erau străine unele față de celelalte, a rezultat ‘o luptă a tuturor în contra tuturor’. Am putea crede că lupta era pentru grăunțe. S-a repetat experiența cu alte găini, dar fără ca în cușca respectivă să fi fost,grăunțe sau apă. Rezultatul a fost acelas: ‘o luptă a tuturor în contra tuturor’. Lupta era prin ciupituri cu ciocul. S-a observat că ori de câte ori s-a repetat experimentul, în urma ciupiturilor, găinile stabileau ca rezultat al luptei, o ordine strictă de ciupituri: găina A ciupea intotdeauna pe găina B, găina B ciupea întotdeauna pe găina C, și așa mai departe până se ajungea la o erarhie, care punea capăt luptei ‘tuturor în contra tuturor’, pentru beneficiul tuturor. Legea, care a rezultat a fost denumită: “the pecking order”, adica ‘erarhia ciupiturilor’. Schjelderup-Ebbe, emite o lege plină de consecințe politice:
"Despotismul este ideea de bază a lumii, legat indisolubil cu orice formă de viață și orice ființă… Nu există nicio viață, acolo unde nu există un despot".
Legea aceasta cu caracter, net ideologic ‘totalitar’, a înspăimântat omenirea și i-a determinat pe antropologi, să se abțină de a mai studia și publica din domeniul relației so-ciale: dominant/ dominat. S-a creiat astfel un ‘tabu’, adică un subiect sacru de care nu se poate discuta. “The pecking order”, a apărut într-un moment critic în istoria omenirii, adică la sfârșitul primului război mondial, trei ani după ce, Lenin prin revoluția bolșevică (1917), reușise să pună mâna pe putere și instituise dictatura proletară în Rusia. Burghe-zia, a reacționat, și în întreaga lume a început o reacție in lanț de dictaturi naționaliste, so- cialiste, sau fasciste. La izbucnirea revoluției comuniste în Rusia, România a intervenit în Basarabia vecină unde a restabilit ordinea prin dezarmarea și expulzarea armatei ruse de-venită comunistă. În Ungaria vecină, din al cărui imperiu austro-ungar, multi-secular, România cucerise cu armele, Transilvania, Maramuresul și Banatul, un teritoriu care aproa-pe că-i dubla suprafața, revoluția comunistă a fost înăbușită de România victorioasă, dar fiind obligată de Conferința de pace de la Paris să se retragă, după înăbușirea revoluției comuniste. În vacuumul de putere creat prin retragerea trupelor românești, în 1920, s-a instaurat regimul fascist al amiralului Horthy. Revoluțiile comuniste erau reprimate ori-unde în lume, cu excepția Rusiei. Atât comunismul cât și fascismul, ideologii care, în se-colul XX, se credea că vor înlocui democrația în întreaga lume, au avut cel mai mare im-pact în istoria modernă, prin introducerea în viața politică a popoarelor, a terorii dirijată de la nivel guvernamental. Fascismul, national-socialismul, și toate variantele naționale ale unui naționalism exacerbat, au fost create de burghezie, pentru a putea opune partide care să utilizeze aceleași metode teroriste, patentate de comuniști, și care se dovediseră extrem de eficiente în Rusia. În România, în 1927, Corneliu Codreanu, a pus bazele unei ‘frății’cu numele de ‘Legiunea Arhanghelului Mihail”. Au urmat lupte, de o mare intensitate politică, între partea din populație condusă de micările fasciste, și partea din populație, care dorea să mențină România democratică. În anul 1939, Regele Carol al II-lea, a decretat dictatura regală în România, devenind odios tuturor Românilor.
Așa cum era de prevăzut, fasciștii și comuniștii, s-au războit, extrem de crâncen, pentru supremație, în cel de al doilea război mondial, război în care fascismul a fost înfrânt de alianța dintre capitalismul democratic și dictatura proletariatului comunist. Sojenițîn a calculat, ca în U.R.S.S și-au pierdut viata, începând cu anul 1914, pe front, din cauza revoluției comuniste, a foametei orchestrate de comuniști în Ucraina și în Arhipelagul Gulag (lagărele de concentrare) un numar de 60.000.000 oameni. Comunitatea evreiască internațională, deplânge exterminarea a 6.000.000 evrei (Holocaust) în lagărele naziste. Omenirea credea că odată cu terminarea celui de al II-lea război mondial, terorismul dirijat de la nivel guvernamental, va dispărea din istorie. Dar din păcate, măcelurile provocate de diferite guverne, în jurul lumii, au continuat. Cel mai recent măcel, care a înmărmurit lumea, este cel din Cambodgia comunistă. În cele ce urmează, unul dintre re-alizatorii filmului de renume mondial: “Killing Fields”, protagonistul filmului, Dr. Haing S. Ngor, relatează următoarele:
"Noul guvern cambodgian, Khmer Rouge, începe un uriaș masacru al intelectualilor, inamici politici, dizidenți, și țărani vinovați de “greșeli”. Dube militare echipate cu difuzoare mari și puternice, îndeamnă pe doctori, ingineri și alți profesioniști din Phnom Penh, să se prezinte pentru “reconstrucție”. Sunt ucisi, toți cei care se prezentaseră ca urmare a apelului din 18 Aprilie și deasemenea toți cei care re-fuzau să-și părăsească locuințele.}În decembrie 1975 Liceul din Phnom Penh, Tuol Svay Pray, este transformat în Tuol Sleng, lagăr de exterminare. Cei care au fost evacuați din mediile urbane,sunt așezați în mediu rural în comune, unde sunt separați pe sexe, căsătoriile sunt anulate și fiecare persoană peste vârsta de 10 ani, este pus să lucreze în special în orezării, muncă la care orășenii ne fiind antrenați și prost hrăniți și cazați, fără medicamente, nu puteau rezista, și mureau pe capete"
Populația Cambodgiei, estimată, în 1975, la 7 până la 9 milioane locuitori, pe măsură ce guvernul,condus de Pol Pot, brutalizează și înfometează populația, scade în decurs de 5 ani,adică până în 1980, la 4,8 milioane. În circumstanțe normale, populația ar fi crescut,în acest interval de 5 ani, cu 15 %, adică la un total de 10 până la 13 milioane de locuitori, conducând, la cel mai scăzut nivel posibil, la o pierdere de vieți omenești de 5,2 milioane in 5 ani. Cred că oricine se uită la cifrele prezentate mai sus, și în acelaș timp cercetează literatura memorialistică românească, foarte abundentă și bine documentată, din ultimii ani, privind genocidul din perioada comunistă din Romania, se intreabă, dacă, nu cumva, genocidul, face parte din codul genetic al omului.
De fapt ‘genocidul’,face parte din codul genetic al omului si al tuturor animalelor, pentrucă nu este altceva decât ‘lupta tuturor în contra tuturor’, sau științific este “lupta intraspecifica”, a viețuitoarelor din aceiasi specie, care concurează pentru aceleași resurse naturale. Omenirii civilizate, îi este rușine să recunoască acest fapt brutal, refuză să lase oamenii de știință să-și spună părerea, deci crează un tabu, și găsește scăparea de răspundere în explicații culturale cum ar fi: bestialitatea naziștilor care au creat ‘Holocaustul’, lupta de clasă care a creat "Arhipelagul Gulag" în U.R.S.S, "Killing Fields" în Cambodgia, "Revoluția Culturală" în China Maoistă, "Reeducarea" în închisorile românești de la Pitești și de la Canalul Dunăre-Marea Neagră etc. și așa mai departe, în întreaga lume.
Pentru că omenirii îi este rușine, de amprenta sa animalică, prin care genetic are tendința ‘să calce pe cadavre’ atunci când este în joc propria-i supraviețuire, opinia publică mondială este complice cu făptuitorii crimelor, prin inactivitate, dar pentru linistirea propri-ilor conștiințe iau măsuri de reintrare în ordine, numai după comiterea genocidului . În istoria omenirii, a mai existat un genocid care a durat mii de ani: sclavagismul, și căruia, la un moment dat, prin acțiunea colectivă, benevolă, a beneficiarilor sclavagismului, i s-a pus capăt. Autorii cărților de literatură, istorie și filozofie – intelectualitatea, politicienii, biserica catolică, și în general toți oamenii de bine – au crezut, și cred încă și în momen- tul de față, în altruismul, speciei umane. Dar de ce, mii de ani, nu s-a manifestat, acest minunat altruism , al speciei umane? Iluministii, secolului al XIX-lea, după ce obținuseră această victorie minunată – desființarea sclavagismului – aveau nevoie să-și liniștească conștiința și cu privire la strămoșii lor, care nu stârpiseră sclavagismul , mai înainte vreme, așa că formula filozofică datorită lui Hegel: "Istoria omenirii nu este altceva decât progresul trezirii la libertate" , a fost imbrățișată – urbi et orbi – cu mult entuziasm. Pe de altă parte – ceea ce astăzi majoritatea omenirii crede – este că revolutia industrială prin faptul că a crescut nemăsurat de mult, producția de energie în economie, este în realitate fenomenul care a permis, suprimarea sclavagismului, și iobăgismului în secolul XIX, ca instituție socială din intreaga lume.
Criza: Lupta tuturor în contra tuturor
modificăAnalizând, noțiunea de criză, – constatăm că practic – criza politico-socială este de fapt o: “luptă a tuturor în contra tuturor”, așa cum a fost ea caracterizată în filozofia hegeliana. Ultima criza majoră, din istoria omenirii, o constituie, implozia comunismului international, din anii 1989-1991, care a surprins pe toată lumea. Era comunistă a început in anul 1917, pe data de 24/7 octombrie. În lucrarea lui Isaak Deutscher: Stalin, a Political Biography (Oxford University Press, Toronto 1972), la pagina 166 evenimentul este redat după cum urmează:
"Trupele guvernamentale ocupară birourile ziarului al cărui editor era Stalin, și îi sigilară atelierul unde se aflau presele de tipărit. […] – nu era mare lucru. Dar era un superb semnal pentru începerea bătăliei! Bătălia se extinse rapid la poduri, stații de cale ferată, oficii poștale, și alte puncte strategice: toate fiind ocupate fără a se trage un foc, de către trupele comandate de Troțki. Singura bătălie adevărată s-a derulat, la asaltul insurgentilor în contra Palatului de Iarnă scaunul Guvernului Provizoriu. […] Guvernul Provizoriu era într-atâta de izolat politic iar răsculații se bucurau de un sprijin atât de copleșitor, încât ei fură în stare să suprime Guvernul, printr-o ușoară presiune a cotului. Atunci când pe 25 octombrie, cel de al doilea Congres Rusesc, al Sovietelor s-a întrunit, răscoala era aproape terminată; iar majoritatea Bolșevică a Congresului, a sancționat imediat răscoala".
Era comunistă, pentru un partid – Partidul Comunist Rusesc – care a terorizat nu numai fostul imperiu țarist, dar și întreaga lume, s-a terminat și mai simplu decât a început. În cartea sa: Why Gorbachev Happened, Robert G.Kaiser (A Touchestone Book, published by Simon & Schuster, Toronto 1992), la paginile 427-431, Robert Kaiser ne redă succe-siunea evenimentelor. Având în vedere însemnătatea evenimentului în evoluția omenirii, cred că citatul următor deși lung, este totuși interesant:
Pagina 427: "Când lovitura de stat a fost lansată, nici chiar Kriucikov, nu a fost în stare să organizeze violența care ar fi trebuit să existe pentru a pune mâna pe putere. Pur și simplu nu aveau poftă să verse sânge. […] Au demonstrat că posedă calitățile de curaj și independență, care contraziceau clișeele tradiționale care portretizau pe Ruși, drept supuși autorității ca oile. În toată cinstea Yeltsin, poate fi numit cel mai eroic, dintre toți acești indivizi, pentru că el în mod deliberat și-a riscat propria viață pentru cauză. Fiind singurul cel mai legitim conducător politic din țară, el ar fi putut să fugă sau să se ascundă atunci când lovitura de stat a început. Ar fi putut deasemenea să stea în bunkerul său în subsolul din sediul guvernului Rusiei, ‘Casa Albă’ pe malul râului Moscova, din moment ce ajunsese acolo. Dar în loc de toate acestea, a ieșit din Casa Albă, s-a urcat pe un tanc prietenos ca să declare lovitura de stat ilegală si să îndemne pe toți militarii să nu dea curs ordinelor organizatorilor. Acesta a fost un act politic genial, dar și de curaj, pentru că a creat o imagine de neșters, de contestare a autorității comuniste, care a subminat lovitura de stat în întreaga lume".
Pagina 430-431: "Elțîn pe neașteptate îl întrerupse pe Gorbaciov și spuse: ‘Și acum pentru a avea un pic de liniște, dă-mi voie să semnez un decret pentru desființarea Partidului Comunist Rus’. Gorbacciov bâlbâi numele lui Elțîn: ‘Boris Nikolaievici . . . Boris Nikolaievici . . . Gândesc că o să fii – nici nu știu ce semnezi acolo’. El mai spuse că ar fi nedemocratic ca pentru crimele câtorva să desființezi întregul partid. Elțîn nu dădu atenție și își puse semnătura pe document. ‘Iată că a fost semnat !’ spuse el, aplaudat de deputați”. […] târziu în ziua de Sâmbătă, Gorbaciov demisiona ca Secretar General și ordona statului să ia în primire toată proprietatea partidului. Statul intra în posesia arhivei partidului care arăta că Gorbaciov personal aprobase transferul a milioane de dolari către Partidele Comuniste Vestice. Oficialii Ruși, au lansat o investigație criminală în aceste transferuri"
Lovitura de stat din August 1991, s-a terminat pe 22 august 1991, când Gorbachev s-a înapoiat din Crimeia, și pune capăt unui proces politic și social mondial care în-cepuse cu 70 de ani în urmă. S-au lăsat cuceriți de această ideologie himerică în special proletarii intelectuali și manuali care nu aveau nici-o proprietate, și care credeau că ei sunt cei chemați să conducă lumea, considerând că restul omenirii rezistă, deoarece nu știu ce este bine pentru omenire. După prăbușirea comunismului, cei mai mulți dintre is-torici au ajuns la concluzia că perioada 1917- 1991, formează o singură perioadă de criză, începută prin accedarea la putere, și terminată prin moartea ideologiei comuniste în lume, o perioadă de involuție, o gaură neagră în istoria omenirii. Crizele politice și sociale sunt extrem de diverse, încât cu greu s-ar încumeta cineva să le clasifice. Există o criză de credință religioasă în Quebec, unde bisericile sunt vândute și apoi transformate în locuin-țe, din cauza că nu mai sunt suficienți enoriași care să le susțină din punct de vedere ma-terial. Aceiași criză de credință religioasă, însă în România, se manifestă diferit deoarece Biserica Ortodoxă Română, se confruntă cu o proliferare de mânăstiri, care absorb pe dezmoșteniții soartei, rezultat al crizei de suprapopulație. În Africa există o criză H.I.V., de proporții catastrofale. În multe țări industrializate, instituția căsătoriei este afectată de numărul foarte mare al divorțurilor în care în majoritatea cazurilor, cei în suferință nu sunt numai două persoane, ci un număr mult mai mare, dintre care în primul rând copii rezultați din căsătorie până la data divorțului.
De orice natură ar fi criza, ea este constituită din patru faze. În prima fază (I), re-zultatul imediat, al declanșării unei crize de orice natură , este: ‘atomizarea societății’, până la fiecare individ în parte, pentru că fiecare om se întreabă care este noua ordine erar-hică, și cum îl afectează criza, pe el insuși și pe cei apropriați lui. Imediat și aproape con-comitent cu ‘atomizarea societății’, începe faza a doua (II), căutarea ‘primului om’, a salvatorului, care să le arate calea de urmat, și care este în stare să le arate care este locul fiecăruia în societate. Această fază poate dura câtva timp, până când se stabilește încrede-rea într-o anumită persoană, și luptele între facțiuni diferite sunt câștigate de ‘primul om’ care ocupă poziția de despot, și care împreună cu cei ce l-au susținut formează noua erar-hie. Urmează faza a treia (III), în care oamenii strâng rândurile, și dau tot concursul de care sunt în stare, noului despot și noii erarhii, căreia i-au acordat încrederea, în vederea lichidării urmărilor crizei. În cursul fazei a patra (IV) , despotul și erarhia nou instalată, elaborează legile care conduc comunitatea omenească. Această fază durează până la de-clararea noii crize. Un exemplu de criză tipică a constituit-o, criza din 11 septembrie, când cele două avioane de pasageri, pilotate de piloți arabi membrii ai organizatiei tero-riste Al Qaida, au lovit cele două turnuri Gemenele din down-town New-York, centre financiare importante ale Americii de pe coasta de răsărit. Criza creată de distrugerea Ge-menelor , ar fi putut să aibă cele mai dezastroase urmări, putând duce până la destabiliza-rea SUA, dacă primarul New-York-ului, Giuliani, deși la sfârșit de mandat, și bolnav de cancer nu și-ar fi prelungit mandatul, devenind primul om al situației nou create, a câștigat încrederea, societății atomizate, compusă din supraviețuitori, urmașii direcți ai victimelor, și a echipajelor angajate în procesul de salvare a vieților care puteau fi salvate. Mai mult decât atât, a fost capabil să câștige încrederea tuturor locuitorilor din New-York mai mult sau mai putin afectați de criză, a celor care făceau naveta prin New-York spre alte destinații, și a întregii țări. Criza a fost rezolvată, cu mijloace tehnice moderne, și cu toată dimensiunea extraordinară a dezastrului, distrugerile au fost limitate la ceea ce au distrus avioanele, evitându-se eventuale efecte colaterale si adiționale, destabilizatoare.
Criza de supraproducție din anul 1989
modificăCauzele imploziei comunismului, petrecută sub ochii generațiilor, care populează astăzi planeta, nu au fost sortate încă, de o manieră categorică, dar mie mi se pare, că este vorba in 1989, de o criza de supraproductie – la șasezeci de ani de la criza de suprapro-ducție din anul 1929 – de data aceasta cauzată de o investiție colosală de energie, prin în-hămarea la procesul industrial, după anul 1945 – a energiei dezvoltată de atom. În consecință se creiază o masivă creștere a productivității muncii. În plus, țările din dosul Corti-nei de Fier, U.R.S.S. ea însăși, sateliți ai U.R.S.S., țările de pe țărmul asiatic al Oceanului Pacific, , China, și Japonia, dar chiar și țări europene învinse in cel de al doilea război mondial, ca Germania și Austria – deși independent unele de altele – au dezvoltat o strategie similară: exportarea producției proprii în America de nord, țările Europei de vest și Orientul mijlociu, de unde obțineau prețuri ridicate plătite în valută, credite, petrol, pre-cum și patente cu tehnologie occidentală. Strategia menționată mai sus era completată, de austeritate în țările exportatoare, ceea ce însemna îngustarea piețelor de desfacere și ca atare o concurență acerbă între exportatori, pentru acapararea piețelor de desfacere occidentale. Cu timpul, concurența a condus la scăderea prețurilor de vânzare, iar scăderea prețurilor de vânzare a obligat pe unii să diminueze calitatea produselor și să vândă sub prețul de cost. Întotdeauna în cazul unei crize de supraproducție, primii care incetează să vândă și deci să producă – în conformitate cu legea selecției naturale enunțată de Darwin sunt, cei mai puțin corespunzători , care în anul 1989, s-au dovedit a fi țările din dosul Cortinei de Fier, sateliți ai U.R.S.S., și Rusia Sovietică ea însăși. Era de așteptat ca armatele Uniunii Sovietice să invadeze Europa. Este foarte probabil că oricine altcineva, ar fi fost la cârma Statului Sovietic, cu excepția lui Gorbaciov, ar fi pornit un război, poate chiar atomic. Nu s-a intâmplat așa, și omenirea îi este indatorată lui Gorbaciov, pentru rezolvarea pașnică, a crizei de supraproducție din anul 1989.
Faptul ca țările comuniste, erau cele mai puțin corespunzătoare, din întreaga lume, într-o competiție comercială mondială, nu poate surprinde pe nimeni. Toți cei care, ca și mine, au lucrat în cadrul economiei României comuniste – în epoca atomică a ome-nirii, după anul 1945 – pot mărturisi despre un efort extraordinar, înfăptuit de o țară cu o populație mică, în jur de 20.000.000 milioane locuitori, în care 75-80% din populație trăia din agricultură, o țară fără resurse naturale proprii – care să justifice o industrie grea – și care se angajase în cel mai ambițios program de industrializare, singura sursă de finan-țare pentru dezvoltarea producției industriale, fiind vânzarea producției agricole, ceea ce a avut drept rezultat înfometarea populației. În acelaș timp industrializarea României, de-termină o migrație forțată a populației, ne mai întâlnită ca proporții, de la sate la orașe, și un efort de transformare a populației din țărani locuitori de la sate trăind în case individu-ale cu gospodarii bine injghebate, în orășeni muncitori industriali, trăind in clădiri cu zece etaje, în cartiere dormitor, cu facilități minime, și bine înțeles fără o gospodărie agricolă anexă. Efortul făcut de România – prelungit timp de 45 de ani într-un ritm din ce în ce mai accelerat – producea mărfuri industriale din cele mai variate, dar care erau foarte de-parte din punct de vedere calitativ, de cele deja existente pe piețile de desfacere unde Ro-mânia dorea să-și vândă producția. Chiar dacă pe piețele occidentale, ajungeau și mărfuri românești care ar fi putut să concureze din punct de vedere calitativ cu mărfurile oferite spre vânzare de marile firme internaționale multinaționale, din cauza ponderei neînsem-nate a mărfurilor românești, companiilor multinaționale, nu le era greu să găsească metode, de a le elimina de pe piață. Mărfurile industriale produse de România, nu se vindeau nici pe piața internă, deoarece veniturile populației, erau strict plafonate de Comitetul de Stat al Planificarii (CSP), astfel incât populația cheltuia 75% din venituri pentru hrană, 15% pentru îmbrăcăaminte și restul de zece la sută pentru locuință. Chiar dacă comunismul ar fi creat o piață internă, prin sporirea veniturilor populației, aceasta devenind în acest fel capabilă să absoarbă producția proprie industrială care nu se putea vinde pe piețele occidentale, din cauza concurenței țărilor capitaliste, prăbușirea economiilor din țările comuniste tot nu ar fi putut fi evitată, deoarece până la urmă, mărfurile vândute de companiile multi-naționale, ar fi cucerit și piețele interne ale țărilor comuniste, în baza legii enunțată de Malthus, că toate organismele vii, și deci și toate acțiunile lor, au tendin-ța să se extindă indiferent de resursele existente la dispoziția lor. Toate țările din blocul comunist, din Europa de răsărit erau angajate în acelaș mod de desfacere a producției, descris pentru România. Dar și toate țările din Asia de sud-est, de pe țărmurile asiatice ale Oceanului Pacific, în frunte cu Japonia, concurau și ele la asaltul piețelor de desfacere, din Europa de Vest si America de Nord. Rezultatul a fost că concurenții cei mai slabi – ca organizare – din cursa pentru acapararea piețelor de desfacere vestice, au rămas cu stocuri de mărfuri industriale nevândute, ceea ce a creat probleme insolvabile, guvernelor respective, și care în final au condus la șomaj și la acumularea de datorii restante față de băncile finanțatoare din țările vestice. Primele țări care au ieșit din cursa pentru acapararea piețelor de desfacere vestice, au fost țările din blocul comunist. În felul acesta s-a a-juns la chestiunea schimbării sistemului politic, și apoi la revoluție, în care partea națiunii fără putere politică, a fost nevoită să înfrunte partea națiunii, deși mai puțin numeroasă, dar care poseda puterea. Aproape simultan, în mod automat, în 1989, s-au intamplat două lucruri:
- au fost aleși noi conducători, în fruntea unor noi erarhii, și
- s-a creat mitul democratiei, care a învins comunismul prin câștigarea războiului rece.
Fenomenul care în realitate a forțat eliberarea maselor de oameni înrobiți, de comuniști, a fost, creșterea investiției de energie electrică, în industrie, provenită din centralele atomice. Fenomenul eliberării din sclavie și iobăgie, în secolul XIX, care s-a datorat exclusiv revoluției industriale – un fenomen de natură absolut materială – deși extrem de bine cu-noscut și documentat, în conștiința oamenilor apare ca un fenomen imaterial, de ordin politic și moral: mitul iluminismului. Mitul creat de omenire, în secolul XX, este că salvarea omenirii din robia comunistă – genocid creat in anul 1917 – s-ar datora victoriei principiului democrației, și nu energiei adăogată în procesul de producție, pe bază de energie atomică. Introducerea în procesul de producție, a energiei create de motoarele care ardeau combustibilii fosili, a avut drept efect nu numai creerea zilei de lucru limitată la 8 ore, și desființarea sclaviei și iobăgiei, dar și criza de supraproducție din anul 1929. Introducerea în procesul de producție a energiei atomice, a avut drept efect, nu numai desființarea sclaviei comuniste, dar și creerea crizei de supraproducție, din anul 1989.
Principalul efect al unei crize de supraproducție este: creerea instantanee, a unei suprapopulări cu efect de domino, și care din această cauză are tendința de a deveni globală. Cel mai mult sunt afectate comunitățile omenești, în care subsistența majorității populației, este asigurată din afara familiei, adică din munca salariată, iar cel mai puțin sunt afectate comunitățile și în special familiile care posedă un înalt grad de autarhie eco-nomică. Cu alte cuvinte criza de supraproductie, este cu atat mai greu de ținut sub control, și deci efectul pe care-l crează: suprapopularea , este cu atat mai dezastros cu cât tipul de societatea omenească din care face parte individul, este mai deumanizată . Prin deumanizare înteleg, că majoritatea populației, nu mai participă la managementul de zi cu zi al procesului de producție așa cum se întâmplă în cadrul cetei de maximum cincizeci de oameni. Din cauza că majoritatea oamenilor nu mai participă la actul de condu-cere zilnică, așa cum încă se mai petrec lucrurile doar într-o mică gospodărie țărănească, funcția managementului zilnic al comunității. fiind abandonat în mâna unor persoane specializate: birocrațiile administrațiilor de stat sau ale companiilor particulare, majoritatea omenirii s-a transformat în: mediu înconjurător, la fel cu animalele dintr-o fermă, ca-re nu au de sugerat nimic, dacă astăzi spre exemplu merg la arat sau la semănat. Suprapopularea poate fi definită numai în funcție de o piață economică. Piață economică poate fi un cătun, sau un continent. Uneori locuitorii unui cătun, își iau lumea în cap, deoarece in cătunul respectiv nu pot găsi debușeu pentru munca lor. De cele mai multe ori ei nu plea-că prea departe, ci se stabilesc în primul oraș mai apropriat de cătunul lor, unde imediat ei găsesc de lucru. Așa că nu s-ar putea defini suprapopularea ca fiind un indicator, în calculul căruia ar intra nu numai densitatea populației la unitatea de suprafață, întrucât există suprapopulare numai dacă pe piața economică respectivă, mică sau mare, nu sunt mijloace de trai care să acopere cererea locală de muncă. Devey E.S., întrun articol publicat în anul 1960 în publicația Scientific American, a calculat că acum 25.000 de ani, pe întreg globul pământesc, se aflau probabil circa 125.000 de hominizi, dar în nici un caz, mai mulți de 2-3 milioane. În preistoria omenirii, oamenii trăiau din resursele naturale existente, adică din ceea ce vânau sau culegeau. În secolul XXI, resursele naturale, au fost în-locuite de piața muncii. În preistorie nomadismul era creat de abundența sau lipsa resurselor naturale, în secolul XXI, la baza nomadismului stă cererea și oferta pentru muncă.
În 1867, în “Das Kapital”(Capitalul), Karl Marx, combate utilizarea mijloacelor de contracepție, in vederea controlului creșterii populației, susținând că suprapopularea “este un hering roșu”, adică o minciună, pentru că culoarea naturală a heringilor nu poate fi roșie, minciună inventată de capitaliști, pentru a explica sărăcia claselor muncitoresti. În “Manifestul Comunist”, redactat tot de Karl Marx, la cererea "Ligii Comuniste", care se înființase la Londra pe data de 8 decembrie 1847, adică cu 20 de ani mai înainte de apariția "Capitalului", acesta scrie:
"Să facem ca clasele conducătoare să tremure de frica unei revoluții comuniste. Proletarii nu au nimic de pierdut decât lanțurile lor. Ei au o lume de cucerit. Lucrători din toate țările uniți-vă"
Acest manifest,este exemplul clasic,de chemare la ‘luptă a tuturor în contra tuturor’, sau ‘lupta intraspecifică’, sau ‘lupta pentru supraviețuire’ într-o societate suprapopulată. Este de la sine înțeles, că comunismul în acest manifest, deși neștiințific cu privire la soluțiile oferite pentru combaterea suprapo-pulării, este foarte științific în ceea ce privește determinarea cauzei care a creiat criza: suprapopularea. Aceasta este una din ‘contradictiile’, dacă nu principala ‘contradicție’, care a măcinat societatea întemeiată de comunism: pe de o parte negarea suprapopulării, ca fenomen unic de criză, în dezvoltarea societăților omenești, iar pe de altă parte, incapacitatea flagrantă, a modelului comunist, de a rezolva problemele de subsistență a societății, așa zisă ‘fără clase sociale’ și în care ‘exploatarea omului de către om’ a fost desființată. Face parte din zestrea comună de cunoștințe ale omenirii, politica oficială a dictatorului chinez Mao Ze Dong, care proclama că el poate obține de la o populație foarte numeroasă, care deși are o productivitate mică, un venit total care va propulsa China în final pe primul loc în lume. Ca atare atâta vreme cât a trăit Mao Ze Dong, în China s-a produs un salt în sporul de populație, care a pus în pericol viitorul omenirii. Și în România, dictatorii Ceaușescu, au legiferat, sub sancțiune penală, interdicția la accesul oricărei măsuri contraceptive, înainte ca o femeie să fi născut cel puțin patru copii .
În țările industrializate, înmulțirea populației s-a plafonat, dar în țările cu o economie subdezvoltată, și deci cu un nivel de educație și de ințelegere al fenomenelor vieții, subdezvoltat, se asteaptă o creștere susținută a populației. Tabelul de mai jos (Nr.1) scoate în evidență imbalanța distribuirii populației Globului Terestru, pe regiuni. Chiar dacă pe total, Globul terestru ar fi capabil să-și hrănească populația, luată pe regiuni, dar mai cu seamă local, lucrurile nu mai sunt atât de sigure, din cauză că în genele omenești este sădită: "lupta tuturor în contra tuturor". Că nu este vorba numai de alimente, o știm cu toții foarte bine, și că ceea ce este cu adevărat în joc, este un trai decent, la acelaș nivel de satisfacere al nevoilor personale atât a celui care produce cât și a celui care nu produce. Mai mult decât atât, orice om de pe Glob, crede cu tărie că are dreptul la: venituri care să-i permită să mănânce ceea ce-i place, o locuință, în funcție de latitudine, încălzită sau cu aer condiționat, așezată într-un mediu unde se simte în siguranță și care îi permite să aibă distracțiile care-i plac, la educație și mai cu seamă la îngrijire medicală gratuită. Dar mai presus de orice, el crede că are dreptul de a migra în orice direcție, de a pleca din țara în care nu-i mai face plăcere să locuiască, de a se așeza în orice țară dorește, drepturi de care se bucurau și vânătorii din preistorie. Criza de supraproducție, este întotdeauna discutată afară din context. Există în prezent măsuri de ordin financiar, susținute de toate statele, care intră automat în funcțiune la semnalul că s-ar putea declanșa o criză de su-praproducție. Cu alte cuvinte este tratat simptomul și nu cauza gravei dereglări economi- ce constituită de supraproductie. În mod curent nu se face nici-o legătură cauzală între fenomenul economic supraproducție și fenomenul evolutiv suprapopulare.
Cifrele din tabelul de mai jos,sunt transmise întregii omeniri, prin vocea cea mai autorizată, vocea Națiunilor Unite, și au fost publicate in anul 1994.
Anul | Total globul pământesc |
Total continente dezvoltate |
din care | Total continente subdezvoltate |
din care | ||||||
---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|
America de Nord |
Europa | Fosta URSS |
Japonia | Austalia și Noua Zeelandă |
Asia | Africa | America de Sud | ||||
1950 | 2 394 | 736 | 168 | 393 | 181 | 84 | 10 | 1 658 | 1 296 | 199 | 163 |
1992 | 5 473 | 1 225 | 283 | 512 | 285 | 124 | 21 | 4 248 | 3 108 | 682 | 458 |
2025 | 8 461 | 1 403 | 361 | 542 | 344 | 127 | 29 | 7 058 | 4 773 | 1 583 | 702 |
Suprapopulare de tip sovietic
modificăTipul de societate, cel mai centralizat – în care aproape nimic nu a mai rămas în proprietatea oamenilor, totul fiind etatizat – și deci cel mai deumanizat, a fost creat de himera Marxist-Leninistă , în U.R.S.S. și copiat fidel de Partidul Comunist Roman (PCR), în România. Stalin moștenind Himera Marxist-Leninistă, a fost destinat de soartă să găsească soluții pentru a o pune în practică. Așa că el revendică, printre altele, pentru gloria sa postumă: implementarea programului colhoznic în agricultură și rezolvarea problemei naționalităților în U.R.S.S. Himerele staliniste menționate, au constituit cauza genocidului geo-politic cel mai uriaș din toate timpurile și de ori unde de pe fața pământului, calculat – așa cum am mai menționat, de Soljenițîn, la șasezeci de milioane de oameni. Soljenițîn a scris Arhipelagul Gulag, opera monumentală prin care se documentează faptul că genocidul, este înscris în genele ființei umane. Arhipelagul Gulag, ar fi putut să-l salveze pe Stalin de răspunderea – genocidului în număr de șasezeci de milioane de oameni – dacă în paralel în structura genetică a omului nu ar fi existat și preocuparea permanentă de producere de reguli moral-politice. Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, condus de Stalin, bazat pe patriotismul rusesc, reușise ca în timpul războiului să creeze un front unitar la scară națională, care a mobilizat în totalitate poporul rus pentru respingerea unei tiranii și mai îngrozitoare – decât tirania comunistă – transformarea Rusiei într-o colonie germană. După război însă, o imensă mulțime de tineri care participaseră în război și care avuseseră ocazia de a aprecia cum trăiesc oamenii din afara granițelor U.R.S.S., deveniseră neliniștiți, iar Stalin – din cauza sentimentului de vinovăție care îi motiva orice acțiune – pentru a nu le da timp pentru a se organiza, la cea mai mica manifestare verbală, care părea suspicioasă, a oricărui militar întors din război, chiar dacă era erou al U.R.S.S., raportată de numeroșii informatori, acesta era arestat și trimes într-unul din lagărele de concentrare care formau Arhipelagul Gulag. Soljenițîn, profesor de matematică în viața civilă, ajuns căpitan de artilerie și erou al U.R.S.S. în timpul războiului, cum a ajuns pe teritoriul U.R.S.S., a fost imediat condamnat la zece ani internare în Arhipelagul Gulag . Prizonierii rusi repatriati, nu ajungeau acasă, ci erau imediat direcționați în lagărele de concentrare din Arhipelagul Gulag. Ar fi o mare greșeală, ca cineva să creadă că scopul principal, al Arhipelagului Gulag ar fi fost pur politic: eliminarea unor adversari politici, deși și acesta era unul dintre obiective, intrucât cei aflători în Arhipelagul Gulag care nu erau adversari politici sau potential adversari politici ai regimului comunist, erau mult mai numeroși decât cei care aveau condamnări politice. Femeile din U.R.S.S., care în cadrul războiului total, ocupaseră toate locurile de muncă din fabri-cile de armament și cele care produceau pentru front, și din agricultură, aveau nevoie de timp pentru a se întoarce la situația de persoane întreținute de soții lor, iar multora le plăcea libertatea pe care le-o dădea câștigul realizat de ele și nu vedeau rațiunea pentru care să cedeze locurile lor de muncă. Suprapopularea U.R.S.S., era agravată și de existența a milioane de prizonieri de război germani, români și de alte naționalități, pe care guvernul sovietic nu-i trimiteau îndărăt în țările lor, din diverse motive, dar dintre care principalul era, de a împiedica întărirea opoziției antisovietice, în țările lor de origină, cel puțin până când, cu trecerea anilor, partidele comuniste din țările respective se consolidau în suficientă măsură. Ca să nu mai vorbim de profilul multor industrii care produceau pentru război, și care de o dată, fie se inchideau fie se restructurau. Și în fine cel mai agravant factor îl constituia faptul că întreaga suflare omenească din U.R.S.S., din cauză că statul poseda totul, depindea de stat, ne mai existând posibilitatea pentru nici un fel de inițiativă particulară. Deoarece statul, prin organul său de planificare, care înlocuia inițiativa parti-culară din statele capitaliste, nu a fost în stare, ca prin planurile cincinale să creeze noi locuri de muncă, economia sovietică a intrat în stagnare cronică. Față de cele schițate mai sus, rezultă că U.R.S.S., se afla, în a doua jumătate a secolului XX, într-o foarte gravă criză de suprapopulare. Arhipelagul Gulag , avea drept principal scop, să preia această forță de muncă, fără locuri de muncă, și să o împiedice de a umple drumurile U.R.S.S., cu șomeri dezorientați, infometați, și eventual răzvrătiți, în căutare de lucru.
Dar iată cum s-au succedat evenimentele. La moartea lui Stalin survenită în 1953, Nikita Hrușciov, a devenit Secretar General al Partidului Comunist al U.R.S.S., și în această calitate la data de 14 februarie 1956, la Congresul al XX-lea al P.C. al U.R.S.S., într-o cuvântare, care a răsunat în întreaga lume, a denunțat crimele politice ale lui Stalin. Denunțarea crimelor politice ale lui Stalin, l-a propulsat în atenția lumii întregi, și ca o consecință a fost invitat la Londra, de către primul ministru, de atunci, al Marii-Britanii, Anthony Eden. Intrucât fostul prim ministru, al Marii Britanii, din timpul războiului, Winston Churchill, îl cunoscuse pe Nikita Hrușciov, și întrucât diplomația lumii libere avea nevoie de o evaluare a necunoscutei, pe care o reprezenta acesta, la dineul oficial, de la reședința primului ministru din Londra, Churchill a fost plasat lângă Hrusciov. În conversația pe care Hrușciov a inițiat-o, el a început prin a se plânge de greutățile cu care se confruntă, din cauza înapoierii economice în care se afla U.R.S.S – pe care o descria ca pe o prăpastie care despartea Uniunea Sovietică de lumea vestică – moștenire a politicii economice Marxist-Leniniste a precedesorului său Stalin. Churchill, însă l-a judecat foarte bine, considerându-l un ipocrit care încerca să obțină împrumuturi și contracte comerciale care să deschidă piețele de desfacere apusene, mărfurilor sovietice, în schimbul unor promisiuni vagi de reformare economică și socială pe termen lung. În realitate el fusese adus la putere de PCUS, având un singur mandat, dar extrem de urgent: salvarea PCUS de la pierderea puterii. Așa că Churchill i-a dat o replică rămasă celebră:
"Domnule Hrușciov, tocmai pentru că problema (moștenirii comuniste Marxist-Leniniste), este atât de dureroasă, gândesc că dumneata trebuie s-o rezolvi odată pentru totdeauna. Orice amânare poate să atragă cele mai serioase consecințe. Este ca și cum ai sări peste o prăpastie. S-ar putea să reușești să sari peste ea, dacă ai suficientă tărie, dar niciodată din două sărituri".(Khrushchev on Khrushchev, by his son Sergei Khrushchev. Edited and translated by William Taubman. Little, Brown and Company, Toronto 1990. p.5).
Iată că totuși, a existat un gânditor – Churchill – care a prevăzut în 1956 ceea ce se va întâmpla în anii 1989-1991 – implozia comunismului și dezmembrarea U.R.S.S – atunci când spunea:
" … gândesc că dumneata trebuie s-o rezolvi odată pentru totdeauna. Orice amânare poate să atragă cele mai serioase consecințe".
Proverbul româneasc: “…căciula este prea mare pentru capul lui …” , se potrivește pentru U.R.S.S. și Hrusciov. De fapt toți cei care-l înconjurau – birocrația sovietică în mai mare măsură decât oricare altă birocrație din intreaga lume – lucrau independent, dar în conformitate cu ‘spravoșnicul’ (călăuza) pentru departamentul respectiv. Iată ce scrie Soljenițin în Memoriile sale: The Oak and The Calf , Alecsandr I. Solzhenitsyn p. 40. (Translated by Harry Willetts. Published by Fitzhenry & Whiteside, Toronto 1980) :
"Lebedev [n.n. secretarul lui Hrușciov], începu să-i citească lui Hrușciov nuvela, în timp ce se aflau la cabana (dacha) Pitsunda. (Nikita nu citea el însuși, dacă putea s-o evite, deși încerca să-și formeze o educație din filme). […] și soarta nuvelei fu decisă prin această lectură de lângă focul din șemineu".
Cariera lui Soljenițîn fusese deci lansată, de către Hrușciov, într-o încercare a acestuia de a câștiga de partea Partidului Comunist al Uniunii Sovietice a intelectualității non-conformiste, sau măcar pe Soljenițîn, unul dintre cei mai radicali dintre aceștia. Un alt pasaj de la p. 42 din lucrarea deja citată mai sus: Stejarul si Juncanul, scoate în evidență lipsa de putere, în lumea reală, a U.R.S.S.:
"Spune-mi în mod cinstit, domnule Gromîko, nu aveți nici un fel de rachete în Cuba ?” Cu obișnuita sa sinceritate și siguranță, Gromîko răspunse: “Nu”. Hrușciov […] nu știa că în Washington erau montate pe șevalete, fotografii explicite, pentru a fi arătate luni delegaților O.S.A.[n.n. Organizatia Statelor Atlantice], la care Kennedy va obține consimțământul pentru pasul său îndrăzneț, și fără precedent: inspectarea vaselor Sovietice".
Aceste evenimente se petreceau in Octombrie 1962. Deodată, procesul evolutiv mondial, din cauza ‘crizei rachetelor din Cuba’ care micșoraseră prestigiul U.R.S.S., se însuma cu problemele de suprapopulare internă acută, astfel că Soljenițin nu numai că nu mai avea nevoie de Hrușciov, întrucât el îl înlocuise în conștiința rușilor pe Hrușciov, dar devenise el, ‘Primul Om’ al schimbării. La p.43, din lucrarea Stejarul și Juncanul, el scrie:
"În acest moment, o cerere din partea lui Lebedev mi-a fost transmisă – ca ar trebui să omit următoarele vorbe rostite de Tyurin: ‘Mi-am făcut cruce, și m-am adresat lui Dumnezeu: Creatorule ! La urma urmelor te afli in Ceruri. Răbdarea ta este mare, dar loviturile tale sunt grele’. Înfine îl văzuseră …. Îl văzuseră, dar prea târziu, pasajul cheie din nuvela prin care am schimbat totul, și am întors pe dos legenda distrugerii cadrelor din anul 1937! Editorii au încercat să mă înfrângă: în fond Lebedev fusese atât de plin de simpatie! El fusese acela care trecuse prin toate barierele și pusese la punct intreaga afacere! Venise timpul ca eu să-i fac o concesie. Aveau dreptate, și aș fi acceptat – în contra convingerilor mele sau al aceluia al efectului literar. Dar ceia ce sugerau era că ar fi trebuit să fac concesii cu privire la dumnezeire si la țăran, dar aceasta jurasem să nu o fac nici o dată".
Laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1970 – acordarea premiului fiind făcută în Moscova în propriul său apartament –expulzat din Rusia in 1974, pentru a-i tăia sursele de informație din popor, și emigrat în SUA, Soljenițîn a dominat imaginația politico-morală, influențând în mod hotărâtor evoluția imperiului sovietic și a sateliților acestuia în ultimul sfert de secol, al secolului XX.
În perioada în care Soljenițîn nu a trăit în Uniunea Sovietica, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, după experiența nereușită încercată de Hrușciov, de a restabili bunele relații avute în timpul războiului cu popoarele care populau Rusia, P.C.U.S. revine la po-litica care îi reușise în timpul războiului: ‘Totul pentru armată’, ceea ce dă naștere la cursa înarmărilor, sub noul conducător Brejnev. Cursa înarmărilor atinge apogeul, atunci când Reagan, face primii pasi, pentru un război dus din spațiul supraterestru, ceea ce face ca să apară fenomenul pacifist: Gorbachev. Suprapopularea, care se manifesta acum prin spectrul foametei – l-a determinat pe Gorbachev să ofere Germaniei, din proprie inițiativă și împreună cu Sheveranadze, unirea Germaniei într-un singur stat,în schimbul unor livrări, în principal de carne. Cu toate acestea Gorbachev, nu reușește să țină situația în mână, și deoarece se materializase o lovitură de stat comunistă care se pregătea să-l aresteze pe Gorbaciov, apare Primul Om, al revoluției rusești din anii 1989-!991: Boris Eltsîn. El, este – în mod absolut singurul om ales, de două ori, de toți rușii prin votul democratic popular să ocupe poziția de “Țar” al tuturor rușilor – așa că mă rezum la a reproduce un discurs al său la o adunare publică, a Rusiei democratice, din Moscova, din 1 iunie 1991 (Francis Fukuiama, The End of History and The Last Man, The Free Press, Maxvell Macmillan Toronto 1992. p.89) care arată profunzimea transformării sale și calea parcursă de Boris Ieltsin de la bolșevic la democrat :
"Țara noastră nu a fost norocoasă. Într-adevăr s-a decis să se pună în aplicare asupra noastră acest experiment Marxist – soarta ne-a împins pe noi, precis, în această direcție. În loc de cine știe ce țară în Africa, au început acest experiment cu noi. Până la urmă am dovedit, că această idee nu este utilă. Ne-a împins, pur și simplu afară din cărarea, pe care țările civilizate ale lumii mergeau. Aceasta se reflectă astăzi, când 40% din populație trăiește sub nivelul de sărăcie, pe deasupra în permanentă umilință, când ei primesc alimente, prezentând cartele de rații alimentare. Aceasta este o permanentă umilință, o reamintire de fiecare oră, că tu ești un sclav în această țară".
Boris Elțîn prin ceea ce a înfăptuit, și a reușit să lase moștenire omenirii – demolarea Partidului Comunist al Uniunii Sovietice și desființarea imperiului colonial al U.R.S.S. – nu va putea fi uitat, de posteritate, nici o dată.
Una din lecțiile oferite de evoluție, este faptul că evoluția poate fi oprită în loc în mod definitiv numai prin moarte. Cum Rusia nu a murit definitiv, ci numai s-a prăbușit din lăuntrul ei, datorită suprapopulării creată de stagnarea economiei, care la randul său a fost creată de încătușarea inițiativei particulare, de către himera marxist-leninista, ne putem aștepta la reînvierea Rusiei – mai curând sau mai târziu – în funcție de filozofia care va sta la baza acestei reînvieri. De șase ani, noul “țar” al Rusiei, este un fost ofiter KGB, Vladimir Putin, ajuns în această poziție, din poziția de prim ministru al lui Boris Elțîn, prin simpla predare a oficiului. Iată cum povestește Boris Elțîn în cartea sa: Jurnal de la miezul noptii (Traducere de Catherine A. Fitzpatrick, Public Affairs):
"Am decis să-mi dau demisia din postul de Președinte. Renunțam în mod deliberat și din proprie voință. […] Atunci când i-am anunțat că doresc să-l fac președinte plin, prima reacție a lui Putin, a făcut ca inima mea să înceteze. El îmi declară: ‘Boris Nikolaevici, nu mă pot hotărî să primesc’. Nu era slăbiciune din partea sa. Nu l-ai fi putut califica pe Putin, slab. […] ‘Doresc să-mi dau demisia anul acesta Vladimir Vladimirovici’, i-am spus lui Putin. ‘Anul acesta. Aceasta este foarte important. Noul secol trebuie să înceapă cu o nouă epocă politică, era lui Putin […] ‘Aș fi dorit să spun ceva important ca rămas bun lui Vladimir Putin. Va trebui să facă față unei misiuni foarte grele. Ce mult aș fi vrut să-l ajut în vreun fel. I-am spus, ‘Ai grijă … Ai grijă de Rusia’. Putin mă privi și dădu din cap afirmativ. Mașina vira încet. Am închis ochii. Eram foarte obosit, foarte obosit".
Boris Elțîn a părăsit puterea, din cauză că nu mai avea resursele fizice și psihice să continue.
Putin pe de altă parte, este plin de vigoare. După șase ani, în care el s-a dedicat refacerii interne, Rusia, din punct de vedere material, se pare că este pe cale să rezolve criza de alimente, deci criza de suprapopulare pe termen scurt, și se străduiește să-și reca-pete influența în treburile internationale. Lansarea ultimului său mesaj, conține, așa cum o vede, comentatorul Vitali Tretiakov, care publică în Rossiskaia Gazeta, și republicat de ziarul Ziua, pe data de 4/28/2005, intr-un articol cu titlul Libertatea în sens putinian, viziunea politico-morală a noului “Țar”. Redau câteva dintre ideile exprimate de Putin:
"Rusia a fost, este și va fi cea mai mare națiune europeană”. […] “Perioada sovietică nu este “gaura neagră” a istoriei Rusiei, iar U.R.S.S. nu a fost “imperiul răului”, mai degrabă invers – un lucru spus de Putin nu direct ci tangențial – prăbușirea Uniunii Sovietice a fost cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului al XX-lea și o adevărată dramă pentru poporul rus. Soldații Marelui Război de Eliberare(adică soldații sovietici) sunt soldații libertății, pe care ei au adus-o nu doar în țara lor, ci întregii lumi, eliberând-o de o ideologie și tiranie bazată pe ura față de om. […] Democrația suverană a Rusiei – iată formula lingvistică și primordială a filozofiei politice a lui Putin".(scrierea cursivă, sublinierea noastră).
Discursul lui Putin arată că avem de a face cu renașterea imperialismului rusesc, urmare a suprapopulării permanente, care de trei sute de ani – începând de la Petru cel Mare – a atacat popoarele vecine mai mici, a oprit evoluția proprie a acestor popoare și le-a impus, un alt curs de dezvoltare, străin de aspirațiile acestora. În ceea ce privește contribuția ‘soldaților libertății’ reamintesc celebrul discurs, din 5 martie 1946, rostit de Winston Churchill, la Universitatea Fulton din Statele Unite, care a marcat începerea războiului rece:
"De la Stettin la Marea Baltică, până la Triest la Marea Adriatică, o “cortină de fier”a coborât pe întregul continent European. În spatele ei stau acum capitalele vechilor state din centrul și estul Europei: Varșovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, Belgrad, București și Sofia. Toate aceste faimoase capitale și populația acestor țări zac acum sub zona de influență sovietică și toate sunt, sub o formă sau alta, nu numai sub influența sovietică, dar sunt strict controlate de Moscova. Partidele comuniste, inexistente în aceste state din răsăritul Europei au fost promovate partide conducătoare și urmăresc peste tot să obțină un control absolut. Guverne polițienești guvernează peste tot. Coloana a cincea se infiltrează pretutindeni sub controlul Cominternului condus de Moscova. Uniunea Sovietica nu se oprește în agresiunea ei ideologică decât în fața forței".
Putin, recent, l-a numit pe Soljenițîn: conștiința poporului rus, și desigur că are dreptate. Iată ce răspunde Soljenițîn la întrebarea pusă de un reporter, într-un interviu din 19 ianuarie 1974 – care-și păstrează actualitatea – acordat săptămânalului Time Magazine (Stejarul și Juncanul) :
R: "Cum ar putea compatrioții și tineretul sovietic să-și arate sprijinul pentru tine?"
Soljenițîn: "Nu prin acte fizice ci mai curând respingând minciuna, prin refuzul de a lua parte în persoană la miciună. Fiecare trebuie să înceteze să coopereze cu minciuna absolut oriunde o vede el insuși: ori de câte ori ei încearcă să-l forțeze să vorbească, să scrie, să repete sau să semneze, sau simplu să voteze sau chiar să citească. În țara noastră minciuna nu a devenit doar o categorie morală, ci un stâlp al statului. Retrăgându-ne din fața minciunii noi performăm un act moral, nu un act politic; nu unul ce poate fi pedepsit de legea penală, dar un act care ar avea un efect imediat asupra întregei noastre vieți". (pagina 533)
Soljenițîn în anul 2005, deși trecut bine de vârsta de 80 de ani, devine un oponent al min-ciunii oficiale putiniene. El critică legea electorală prin care se votează pe liste de partid, ceea ce face imposibilă revocarea de către constituienți a deputaților ce se dovedesc necorespunzători. Ziarul Ziua din 7 iunie 2005, sub titlul: În Rusia nu există democrație, ne pune la dispoziție un fragment caracteristic pentru Soljenițîn, citez:
"La noi nu a fost niciodată democrație. Am repetat de nenumărate ori: nu avem nimic care să semene a democrație, … în Rusia mulți oratori exersează cuvântul democrație dar numai pentru a evidenția calitățile ei”. […] “Ce democrație să fie amenințată, dacă aceasta nu există? Libertatea de expresie și libertatea presei există la noi, dar acesta nu este decât un semn parțial de democrație".
România Liberă, în ziarul din 4 mai 2005, sub titlul: Havel îi dă replica lui Putin, arată că acesta aflându-se la Universitatea Georgetown din Washington, în compania fostului ministru de externe al SUA, Madeleine Albright, și adresându-se unui auditoriu a spus: "am fost oarecum surprins că Putin a spus o asemenea prostie" – referindu-se bine înteles la prăbușirea din lăuntru a Uniunii Sovietice, pe care Putin a caracterizat-o "cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului trecut" – pentru că U.R.S.S. a fost o "putere colonială".
Ziarul Adevărul, din 5/8/2005, aduce la cunostința cititorilor săi, cuvântarea ținută de președintele Bush, la Riga, capitala Letoniei, în care acesta și-a spus părerea despre hotărârile luate la Ialta, așa cum rezultă din citatul care urmează:
"Această încercare de a sacrifica libertatea de dragul stabilității a lăsat un continent divizat și instabil. Căderea în captivitate a milioane de oameni din Europa centrală și răsăriteană va rămâne în amintire ca una dintre cele mai mari greșeli din istorie, moștenirea Ialtei a fost definitiv înlăturată, numai atunci cand Uniunea Sovietică s-a prăbușit, în 1991, iar statele subjugate și-au redobândit independența".
“Adevărul” mai aduce la cunoștința cititorilor săi că:
"Cotidianul Washington Post relevă că administratia Bush a căutat să-l determine, prin demersuri, pe căi diplomatice, pe Putin să denunțe pactul Molotov-Ribbentrop, dar acesta a refuzat net".
Suprapopularea creată de comunism în Europa de Est. Revoluția românească (1989) și evoluția sa ulterioară.
modificăLuând de bază, caracterul de lege naturală obiectivă: faptul că suprapopularea creează crizele politice și sociale, voi prezenta Revolutia Românească din decembrie 1989 drept o rezultantă a suprapopulării naturale, dar agravată de politica PCR și accelerată în mod catastrofal de politica dictatorului Neculae Ceaușescu. Am drept permanentă preocupare, condensarea la maximum a opiniilor pe care le emit, deoarece nu doresc să spo-resc volumul cărții prezente, deși nu le consider numai părerile mele, ci le consider drept o mărturie despre politica P.C.R., a unuia dintre membrii în viață ai generației care în anul 1945 aveam vârsta de 20 de ani. Principala măsură politică a PCR , pe care putea să o simtă fiecare pe propria sa piele, era deposedarea populației de orice mijloace de producție. Singurul lucru care nu era considerat mijloc de producție, era numai locuința proprietate în care locuiai cu familia, normat la o suprafață de opt metri pătrați de persoană. Brusc întreaga populație a sărăcit, iar în mâinile statului s-a acumulat prin jaf intern organizat, un fond enorm de avuție, supus lipsei de management corespunzător, și furt, și ca atare adâncirea sărăcirii generale a populației, ceea ce este un alt nume pentru suprapopu-lare. În timpul războiului, în vederea reconstrucției care în mod inevitabil trebuia să urmeze războiului, guvernul mareșalului Antonescu, a luat măsura ca studenții din Politehnica și Medicină, să-și continuie studiile până la graduare, și abia apoi să poată fi încorporați în armată. La început reconstrucția comunistă s-a bazat în special pe aceste cadre, care urmau să manageze enormele resurse preluate de la proprietarii lor. Cu timpul însă, din cauza că – printre altele – numărul managerilor de calitate crescuți de societatea burgheză, scădea din cauză că selecția naturală fusese înlocuită prin, origina socială sănă-toasă , eufemism pentru studenți proveniți din rândul claselor needucate ale națiunii, așa că resursele economice la dispoziția națiunii pentru investiții și consum – raportat la creșterea populației – au început să scadă catastrofal. Managerii, tehnicienii și muncitorii industriali și din agricultură, de calitate, nu se formează numai în școli de către corpul profesoral, ci într-o societate capitalistă se formează și în cadrul familiei, prin transmiterea de la generațiile anterioare, a experienței acumulate. Am incercat să pun în evidență, nu-mai aspecte legate de întreruperea selecției naturale din cadrul societații comuniste – și aceasta cu totul succint – lăsând altora sarcina unor explicatii mai complete dar care toate conduc la aceiaș concluzie de lege economică:colapsul economiilor în care statul are rolul de manager, nu poate fi evitat. Ca atare economia de tip comunist din România conform legii de mai sus a intrat în faza de stagnare, caracterizată în special printr-un nivel de trai foarte scăzut, de la ofițerii de securitate – crema societății românești comuniste – până la țăranii colectiviști – talpa țării. Sărăcia – noțiune din arsenalul politico-demagogic – sau suprapopulare, noțiune științifică cu acelaș înțeles – lipsită de conținut insultător pentru masele populare în contrast cu noțiunea de sărăcie – dar plină de acuzație de "crimă de demagogie politicianistă", a unit toate categoriile sociale și a devenit cauza unică a Revoluției Române din anul 1989.
Filmul foarte condensat al evenimentelor care au precedat momentele de maximă criză, din 1989, începe cu o convorbire telefonică din anul 1973 dintre generalul Ion Ioniță, Ministrul Apărării și Neculae Ceaușescu. Incidentul este raportat în cartea scrisă de Vladimir Alexe: Ion Iliescu Biografia Secreta , p.121 (Editura Elit Comentator, 2000). În biroul Ministrului Apărării, în timpul unei convorbiri foarte aprinse în contradictoriu din-tre generalul Ion Ioniță și Neculae Ceaușescu, se afla și generalul Vasile Militaru. La terminarea convorbirii telefonice, generalul Ioniță îl interpelă pe generalul Militaru, astfel: "mă tu ești de acord cu mine?" "da", a răspuns prompt Militaru. Trei ani mai târziu, generalul Ion Ioniță a fost înlocuit de la conducerea MApN., iar in 1986 a murit în condițiuni încă neelucidate. Există o axiomă politică: "de la apariția armelor de foc în lume, nici o revoluție nu poate izbândi fără participarea armatei". Lucrurile erau complicate de faptul că armatele țărilor aparținând tratatului de la Varșovia, nu erau armate naționale, ale unor țări independente, ci erau complet subordonate, supranațional, comandamentului suprem al armatei sovietice. Voi prezenta date, despre lecția dată de sovietici la Budapesta, nu numai ungurilor dar și tuturor țărilor membre ale tratatului de la Varșovia. În dimineața de 4 noiembrie 1956, la ora 4 a.m, a început atacul general al tancurilor sovietice asupra Budapestei. Armata ungară a rămas în cazărmi. S-au înregistrat oficial 2.700 de morți și 19.000 de raniți unguri. Au fugit din țară 210.000 de unguri. Au fost condamnați pentru participare la revoluție 22.000 unguri, din care 229 au fost executați. În două din țările făcând parte din tratatul de la Varșovia: Budapesta 1956, Praga 1968, generalii care erau la conducerea armatelor naționale, au trădat cauza națională, lăsând ca forțe străine să invadeze țările lor, fără a apăra teritoriul național. La Gdansk însă, în 1980, rușii nu au mai intervenit direct cu armatele lor, mandatul dat de rusi pentru represiune în contra "Solidarității", fiind dat armatei naționale sub comanda generalului Jaruzelski. Este ușor de înteles că în aceste condiții, niciun general român – ca și Jaruzelski – nu putea să riște să participe la o revoluție care să meargă în contra Sovieticilor. De altfel acesta era punctul conten-cios dintre generalii români – dintre care unii își făcuseră studiile în Rusia, și erau proso-vietici pe viață – și linia politică, independentistă-naționalistă, imprimată de cuplul Ceaușescu. La cea de a patra revoluție – cea din România din anul 1989 – din șirul de revoluții anticomuniste din țările aparținând Tratatului de la Varșovia, armata sovietică a asigurat succesul revoluției – deoarece toți generalii români ascultau de ordinele primite de la Moscova, nu de la Ceaușescu – prin firul roșu care lega MApN-ul din București din Drumul Taberei, cu cartierul general militar sovietic de la Moscova.
Gorbaciov, incapabil de a face o revoluție din cauza loialității sale față de PCUS, sau mai pe întelesul tuturor: i-ar fi plăcut să mănânce o omletă dar fără să spargă ouăle, în iunie 1987, înfine se hotărăște și determină plenul CC PCR, și câteva zile mai târziu Sovietul Suprem să aprobe introducerea unei economii de piață la nivel de intreprinderi de stat înlocuind sistemul planficării centrale cu contracte bilaterale între întreprinderi de stat. A urmat un haos economic. Pe acest fond, a început radicalizarea clasei politice în neocomuniști și comuniști. Ceaușescu care avea propriile sale idei fixe, a luat poziție în public în contra ideilor lui Gorbaciov. Luarea de poziție a lui Ceaușescu, a făcut ca el, pentru Gorbaciov, să devină ținta schimbării în România. Simultan neocomuniștii din PCR, cei care doreau să posede putere, dar de o natură mai obiectivă decât cea conferită de aprecierea șefului erarhic – așa cum ar fi fost spre exemplu o afacere sau o proprietate care să aducă bani – și-au dat seama că acest deziderat nu se putea realiza atâta vreme cât Ceaușescu rămânea la vârf, și-au mai dat seama că trebuie să se alieze cu nemulțumirea mun-citorilor de la orașe și cu setea de pământ a țăranilor, și în fine și-au dat seama că toate acestea se pot realiza printr-o revoluție. Acesta a fost momentul când generalul V. Milita-ru a început să lucreze activ pentru a câștiga de partea unei revoluții destinată să-l înlocuiască de la putere pe Ceaușescu în România, pe generalii din armata română. Generalul V.Militaru, nu-și ascundea activitatea complotistă, întrucât generalilor pe care dorea să-i atragă, nu li se putea cere să nu informeze organele de securitate, și ca atare propaganda sa în contra lui Ceaușescu, trebuia să îmbrățișeze forma unei dezbateri de idei. În scopul legimitizării acțiunii sale, el ia legătura cu consulul sovietic de la Constanța, ‘care-l asigură că U.R.S.S., va fi prima țară care să recunoască noile autorități, în cazul răsturnării lui Ceaușescu’. Generalul V. Militaru, prin generalul I. Ioniță, îl cunoscuse pe S. Brucan. Acesta ca și generalul V.Militaru, în baza ideilor reformiste aduse în discuție deschis în Uniunea Sovietică, începe propria sa dezbatere de opinii în cadrul PCR. John Sweeney, in lucrarea sa: The Life and Evil Times of Nicolae Ceaușescu, p.166 (Hutchinson, Lon-don 1991), arată că, citez:
"Silviu Brucan, simțind o schimbare în aer, atacă public regimul la sfârșitul lunii noiembrie 1987: "O perioadă de criză a fost deschisă în relația dintre Partidul Comunist și clasa muncitoare. . . . Am văzut în Polonia ce înseamnă o astfel de ruptură și ce greu este pentru Partid să recâștige încrederea muncitorilor, chiar și atunci când este vădit că există cele mai bune intenții de a li se imbunătăți soarta".
Brucan fusese unul dintre cei șase importanți membrii PCR, semnatari a unei declarații, prin care politica lui Ceaușescu era criticată. Brucan îl pune pe generalul V. Militaru în legătură cu I. Iliescu, cu care stabileste să se întâlnească în prima zi de marți din fiecare lună în Parcul Herăstrău. I. Iliescu, până în prezent, nu a recunoscut participarea la com-plotul sponsorizat de sovietici, preferând să beneficieze de: “legenda revoluției spontane, cea care l-ar fi emanat pe Iliescu, prin voința maselor, pe creasta valului popular etc”.( Vladimir Alexe, Ion Iliescu Biografia Secretă, Editura Elit Comentator 2000). Nu mi-a venit să-mi cred urechilor, când l-am auzit pe C.T.Popescu, proprietarul ziarului Gândul, spunând la Realitatea TV. in iunie 2005, că Ceaușescu, la fel cu Miloșevici, și cu Castro, s-ar fi putut menține la putere încă 10 ani după anul 1989. Aceasta opinie a domnului C.T. Popescu, era cu siguranță și opinia dictatorilor Ceaușescu, care nu credeau că pe ei i-ar putea atinge cineva, pentru că altminteri, nu se poate explica totala lipsă a unui plan prestabilit, de a fugi, sau de a se ascunde, în momentul de maximă criză. Iată cum, John Sweeney în cartea sa: Viața și epoca criminală a lui Neculae Ceaușescu , p. 156 (Hutchinson, London 1991), pune astfel chestiunea imortalității lui Ceaușescu:
"Ionescu, identifică imortalitatea drept atributul divin care lui Ceaușescu îi plăcea el mai mult. Una dintre urările care i se adresau frecvent în anii de sfârșit ai decadei optzeci, era că ar trebui, ‘să trăiască, veșnic pentru fericirea țării’, sau, în alte vorbe ale poetului:"
"Imortalitatea lui este dorința noastră
Și va trăi la fel de mult ca și globul pământesc.
Unul dintre cultiști a chiar parafrazat Crezul Nicean:
Umanitatea se va întoarce în Paradis
Și epoca lui Ceaușescu
nu va avea sfârșit".
Descrierea arhetipului ‘Dictatorul’, făcută de Nietzche, sub denumirea de Ultimul om, din cartea sa: Thus Spoke Zarathustra, p.46, (Penguin Books, Canada, Ontario,1969), publicată pentru prima dată în 1883 este încă actuală: “Ultimul om trăiește cel mai mult! ‘Noi am descoperit fericirea’, spune ultimul om, și face cu ochiul”. Cui ii face cu ochiul? Desigur că complicilor săi, tovarășilor de “gașcă”. Dar tovarășii, care observaseră cu câtă usurință dictatorul – pentru a scuza nereusitele schemelor himerei comuniste, precum și propriile lui greșeli criminale – sacrifică pe tovarășii săi de “gașcă”, deveniseră foarte atenți cu luarea responsabilităților, în favoarea dictaturii la putere. John Sweeney, un scriitor al ziarului Britanic The Observer, și un om cu darul observației, a avut avantajul că a fost martor ocular al Revoluției Române din anul 1989, atât la Timișoara cât și la București și că redactorul ziarului la care era angajat i-a dat timp plătit pentru a scrie cartea: The Life and Evil Times of Nicolae Ceaușescu, din care am citat și mai înainte, în cursul acestui capitol. La pagina 195-196, Sweeney raportează – imediat după revoluție, părerea lui Valentin Ceaușescu – ceea ce ar putea să fie concluzia finală a faptului, că ei, în momentul izbucnirii revoluției, nu trăiau în realitate, ci într-o lume artificială, de ei creată:
"Ceaușescu și Elena niciodată n-au știut ce i-a lovit. În această privință Valentin avea o convingere de nezdruncinat: Ei au fost surprinși de evenimente, șocați. Nu le venea să creadă ceea ce se întâmplă. Gândesc că ei niciodată nu au realizat ceea ce se întâmplă. Ei niciodată nu realizaseră că nu erau iubiți".
Scânteia care a pornit Revoluția Anticomunistă Română, paradoxal a pornit din cauză că pastorul reformat ungur László Tőkés, a rezistat încercării propriului său episcop de a-l evacua din locuința pastorului, a parohiei din Timișoara, unde lui Tőkés îi încetase funcția. Populația majoritară românească, nu avea nimic de a face cu religia reformată ungurescă, nu susținea pretențiile separatiste ale etniei minoritare ungurești, și nici măcar nu erau familiarizați cu drepturile omului așa cum erau ele concepute în apusul Europei, dar în noaptea de 15 spre 16 decembrie, tineretul urban timișorean s-a radicalizat strigând lozincile: "Vrem pâine"; "Jos cu rațiile alimentare"; "Jos cu Dictatura"; "Jos cu Ceaușescu". A apărut steagul cu gaură, emblema revoluției. Cu toate că știau foarte bine că până în acel moment: miliția, securitatea și armata erau toate complet loiale lui Ceaușescu, Timișorenii au indrăznit – ceea ce nimeni nu credea că în România este posibil – cea de a patra revoluție anticomunistă, în linie directă: prima Budapesta 1956; a doua Cehoslova-cia 1968; a treia ‘Solidaritatea’ din Polonia 1980. Revolutia Anticomunistă Românească, a fost, din punctul de vedere al unei analize sociologice, o criză politico-socială tipică. Faza I-a: Atomizarea societății, a început pe data de 16 decembrie 1989 la Timișoara, s-a întins în toată țara, iar în capitala țării București, Ceaușescu a fost învins de populația răsculată, și a fugit de frică, cu helicopterul, în văzul întregii națiuni, de pe acoperișul Clădi-rii Comitetului Central, pe data de 22 decembrie 1989. Când mă gândesc la Ieltsin, care s-a urcat pe un tanc și cu pericolul propriei sale vieți, de unul singur, a mobilizat mulțimea revoltată, și a zdrobit pe data de 23 august 1991, lovitura de stat comunistă, nu pot să cred că Ceaușescu, după o astfel de fugă, ar mai fi putut să continuie a fi Dictatorul Ro-mâniei, timp de încă 10 ani, așa cum este părerea exprimată de C.T.Popescu, directorul ziarului Gândul. Victoria populației Capitalei, rămânea incompletă dacă citadela din acel moment al autorității supreme: ‘Clădirea Comitetului Central’ rămânea în mâinile armatei și securității. Cucerirea Clădirii Comitetului Central (22 decembrie 1989), are aceiași valoare simbolică dar și faptică, pentru Români, pe care a avut-o cucerirea Bastiliei (14 iulie 1789) pentru Francezi, și cucerirea Palatului de Iarnă (7 noiembrie 1917) pentru Ruși. În toate cele trei cazuri, cucerirea simbolurilor tiraniei, au fost opera populațiilor revoltate, fără ajutorul militarilor. Faza II-a: Căutarea pentru identificarea primului om , a Salvatorului, a început în momentul în care scena politică a fost degajată de prezența tovarășilor Ultimului Om . Pri-mul care a plecat, din clădirea Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, imediat după fuga Dictatorului, a fost generalul Stănculescu, adjunct al ministrului decedat Vasile Milea al M.Ap.N, și care fusese înaintat Ministru al M.Ap.N., de către Ceau-șescu, verbal înainte de a fugi cu helicopterul, și care s-a dus la MApN, de unde, în siguranță, și-a continuat activitatea complotistă. Vladimir Alexe în cartea sa: Ion Iliescu Biografia Secreta. pp.123-124 (Editura Elit Comentator), arată că:
"In tot cursul evenimentelor din 22 decembrie 1989 și în zilele următoare, generalul Stănculescu nu s-a mișcat din sediul MApN. Chiar atunci cand generalul Gușă l-a amenințat cu execuția, pentru că a refuzat să se prezinte în fața lui, Stănculescu s-a rezumat la a-i da un telefon lui Gușă, dar nu a părăsit sediul MApN. […] Iată de ce s-a deplasat acolo și Iliescu: la sediul MApN se primeau ordinele Moscovei și ale Tratatului de la Varșovia. Poporului român nu i s-a spus însă nimic despre acest detaliu, în deceniul care a trecut, pentru a se creea astfel legenda revoluției spontane, cea care l-a emanat pe Iliescu, prin voința maselor, pe creasta valului popular, etc."
Odată ajuns la MApN, primul ordin al lui Stănculescu, a fost ca toate trupele care apărau Clădirea Comitetului Central să plece imediat. Acest ordin a dat posibilitate mulțimii din fața Clădirii Comitetului Central să invadeze citadela puterii comuniste, și să izgonească, tot de frica, pe vechii ocupanți. Apoi a telefonat lui Ion Iliescu, că este în siguranță să se deplaseze la Comitetul Central unde să-și constituie nucleul noii puteri. La o emisiune cu analistul politic Turcescu de la Realitatea TV. din 28 iunie 2005, generalul Stănculescu a asumat faptul că fără acțiunile sale, n-ar fi fost posibil ca Ion Iliescu, să fi devenit, Primul Om al Revoluției Române din decembrie 1989. A mai recunoscut că la MApN se afla unul dintre posturile telefonice, care prin cablu direct erau legate de Moscova. A mai indicat că ar mai fi existat astfel de posturi telefonice și în Clădirea Comitetului Central și în alte clădiri, dar ne putem ușor imagina că aceste posturi de telefon, ca urmare a revolu-ției au fost desafectate, intenționat singurul rămas în funcție, fiind cel din MApN. Generalul Stănculescu a mai recunoscut faptul că a vorbit de la acest telefon, dar numai cu omologul său din guvernul ungar, generalul Karpati, niciodată cu Uniunea Sovietică:
"Potrivit unor surse ungare, gen. Stănculescu s-ar fi angajat în vara lui ’89 la Balaton că Armata Română nu va interveni în cazul unor acțiuni anti-ceaușiste (informație confirmată și de Antonia Rados în “Die Verschwörung der Securitate”(Hamburg, 1990). De ce Ungaria ? […] În primul rând, în Ungaria se afla în ianuarie 1989 comandamentul grupului de Armată Forța-Sud a U.R.S.S. aflată sub conducerea gen. lt. Demidov, corp de armată responsabil cu operațiunile în spațiul sud-est european. […] Așadar, la Balaton, gen. Stănculescu i- a avut drept parteneri atât pe ministrul ungar al Apărării, gen. Karpati, cât și pe gen. Davidov. Iar prin acesta, pe gen. Krivoișeiev (comandantul GRU și unităților spetznaz), adjunct mareșalului Ahromeiev, șefului Marelui Stat Major sovietic, mâna dreaptă a ministrului sovietic al Apărării, Dimitri Iazov. Adică întreaga filieră militară sovietică".Ion Iliescu Biografia Secretă, pp.122-3. Vladimir Alexe. Ed. Elit Comentator.
Adevărul este că de la postul telefonic din M.Ap.N., generalul Stănculescu, era în legă-tură permanentă cu comandamentul tratatului de la Varșovia care monitoriza criza politică românească, pentru ca aceasta sa nu devieze într-o revoluție antisovietică, indiferent dacă contactul său era ministrul apărării din guvernul ungar sau direct generalul sovietic Piotr Lusev, așa cum susține Vladimir Alexe. Pericolul cel mare, care a planat tot timpul, a fost ocuparea României de forțe armate Ungaro- Sovietice.De la Clădirea Comitetului Central, din piața Palatului Regal, la ora 21, Iliescu se deplasează la M.Ap.N, unde îl astepta grupul de generali, care dețineau funcțiile de înaltă comandă din armată. Ion Iliescu primește confirmarea definitivă, internă din partea armatei române, și externă din partea comandamentului Tratatului de la Varșovia, devenind Primul Om al Revoluției Române, care prin accedarea sa la putere își pierde instantaneu caracterul inițial, anticomunist. Generalii români care dețineau posturile de comandă cele mai înalte: Victor Atanase Stănculescu, adjunct al Ministrului M.Ap.N., și Ștefan Gușă, șef al Marelui Stat Major, își mențin funcțiile, generalul Vasile Militaru este numit ministru al MApN, loc ră-mas vacant prin moartea generalului Vasile Milea. Ion Iliescu a devenit Primul Om al Revoluției Române din decembrie 1989, deoarece în nici un moment, nu a existat nici un alt contra candidat, din nici o parte a spectrului politic. Ceaușescu avusese grijă să-l lase fără concurenți. Faza III-a. Este faza în care se strâng rândurile în jurul noului despot . Vla-dimir Alexe în cartea sa, citată anterior: Ion Iliescu Biografia Secretă, la pagina 132, ara-tă că chiar a doua zi după Victoria Revoluției Anticomuniste a populației Bucurestiului, Ion Iliescu liniștește, și raliază în jurul său întreaga structură politică și administrativă comunistă: Pe 23 decembrie, în ediția unică a ‘Scânteii Poporului’, distribuită cu o remarcabilă promptitudine, apărea următorul comunicat al lui Iliescu:
"Noi, Românii, nu dorim să copiem modelul vecinilor nostri. Protestul nostru era îndreptat împotri va lui Ceau-șescu, dar era în acelaș timp (un semnal) favorabil menținerii unei etici socialiste. Avem nevoie de diversitatea de opinie și de o ordine socialistă".
Martori oculari, printre care și Silviu Brucan, atestă că în seara zilei de 22 decembrie, în Clădirea Comitetului Central, în camera 226 unde se desfășurau lucrările CFSN, persoana care părea că are cea mai mare autoritate, era șeful securității , generalul Iulian Vlad. După plecarea CFSN-ului în frunte cu Ion Iliescu la MApN, la ora 21,unde generalul Iulian Vlad nu a mers, a inceput și teroarea trăgătorilor de elită, care a produs masacrul cetățenilor Capitalei. Pe data de 24 decembrie se organizează lichidarea fizică a foștilor dictatori. Pe data de 25 decembrie 1989, Gelu Voican Voiculescu, vice-presedinte al CFSN și generalul Victor Atanase Stănculescu, împreună cu completul de judecată, pro-curor, avocat și călăi, se deplasează la Târgoviște, unde Ceaușeștii erau deținuți. După consumarea procesului de judecată, condamnarea și executarea lor, toți cei ce se deplasa-seră, în două helicoptere, la Târgoviște, luând cu ei trupurile neînsuflețite ale Ceaușești-lor, se întorc la București si abandonează cele două cadavre pe stadionul Ghencea, unde se mai aflau și alte victime ale revoluției. Din ziarul Jurnalul Național din 6 octombrie 2004, pp.6-7 reproduc pasajul:
"La trei luni de la execuția familiei Ceaușescu, cei doi ofițeri ai armatei române, care au avut ca misiune pază minut cu minut, în unitatea militară de la Târgoviște, a dictatorilor, au povestit ce s-a intamplat în acele zile directorului Muzeului Militar Comandor Jipa Rotaru. La 15 ani de atunci, înregistrarea convorbirii celor trei militari este pentru prima oară făcută publică. Citiți dezvăluiri despre ultimile tresăriri ale orgoliului lui Nicolae Ceaușescu arătate în timp ce propriul său sistem dictatorial se prăbușea".
(GABRIEL BURLACU): "I-am pus prima intrebare referitor la Timisoara. (…) Și zice (n.r. – Nicolae Ceausescu): “ Ce să fie la Timișoara, n-a fost nimic. Acolo s-a organizat de către Milea și Gușă o provocare cu sprijinul Rușilor și asta e tot”. Dar totuși noi știm că acolo au murit zeci de mii de oameni. “Nu-i adevărat ! Acolo sunt niște huligani care au spart au distrus. Totul e provocare pusă la cale de Milea și Gușă”. (…). Dar care este adevărul cu ministrul apărării? Zice, i-am dat niste ordine de seara referitor la paza palatului. Toată noaptea s-au mișcat tancurile de n-am putut să mă odihnesc și dimineața când m-am sculat nu era niciunul in fata palatului. L-am chemat la mine, am avut o discuție foarte aprinsă cu el, i-am dat ordine în continuare și a plecat la el la birou. Ulterior am fost anunțat că s-a sinucis”. (…) A trecut el la atac pe urma. Zice:
"Cine conduce țara în momentul de față?" Și eu i-am spus. Sunt mai mulți: Dinescu, Caramitru, Iliescu. Zice: "Cine ? Iliescu ?" Și a fost singurul moment în care a avut o izbucnire în contra ei și i-a spus: "Și am spus să-l termin și mi-ai spus că este suficient să-l marginalizez". A fost singurul moment din această perioadă în care el s-a pornit în contra ei. (…) "Cine conduce armata?", m-a întrebat. Zic generalul Militaru. "Cine e ăsta", zice el pe moment. La care ea (n.r. – Elena Ceausescu) foarte relaxată: "Da ce, mă, nu-l știi? Spionul ăla rus …" (!) I-am zis de Dinescu, Caramitru … Și mai apoi zice ea: "Cine mă Dinescu ? Nebunu’ ăla de Dinescu? Caramitru? Ăsta ce mai vrea Că a avut de toate!". Erau revoltați pentru că toți le-au stat în mână. Și de Sergiu Nicolaescu i-am spus și zice: "Uite măi, și ăsta ce mai vrea, că a văzut toată lumea, că a făcut în țară ce a vrut el. Ia uite dragă, pe ce mâini a ajuns țărișoara asta, uite dragă ?! …" Ion Mareș, Lt-colonel.
Pe data de 26 decembrie 1989, a doua zi de Crăciun, și a doua zi dupa executarea Ceaușeștilor, generalul Vasile Militaru, noul ministru al MApN, îl arestează pe generalul Iulian Vlad. Concomitent, tot pe data de 26 decembrie, Ion Iliescu emite decretul nr.4, prin care absoarbe întreaga ‘securitate’ , în MApN, avându-l drept comandant, pe generalul Ghiță, fostul adjunct al generalului Iulian Vlad. Pentru a-i liniști și ralia complet pe ofițerii din securitate, îl numește în funcția de șef al parchetelor militare, pe maiorul Mugur Florescu, înaintat general în decembrie 1989, cu misiunea de a proteja pe toți cei care au comis crime și eventual ar fi putut fi aduși în fața parchetelor militare. Încoronarea lui Ion Iliescu, și legitimizarea noii erarhii instalate ca urmare a Revoluției Române, au constituit-o alegerile din 20 mai 1990. Societatea românească, reacționând tipic pentru salvgardarea libertății cucerite în decembrie 1989, strânge rândurile în jurul noului lider care este ales pe data de 20 mai 1990, Președinte al României cu o majoritate de 71,12%, din nu-mărul alegătorilor înscriși pe listele electorale. Explicația este simplă: majoritatea alegătorilor era speriată de schimbare – și l-a simțit pe Iliescu ca pe un factor de continui-tate comunistă . Lozinca: Vin Moșierii, a avut răsunet în rândurile țăranilor.
Faza IV-a. În această perioadă, care ar fi trebuit să fie epoca de consolidare a noii puteri instalate, “pe creasta valului popular”, ar fi trebuit să fie legiferate măsurile de restituire a avuțiilor confiscate, de comuniști, îndărăt proprietarilor legitimi Voi infățișa pe scurt modelul introdus de presedintele Vaclav Havel și revolutionarii care-l aduseseră la putere în Republica Cehă. În agricultura Cehă – în momentul revoluției – existau ca și în Româ-nia cele două sectoare: cooperatist și de stat. Sectorul Cooperatist a fost lichidat imediat după revoluție prin retrocedarea proprietăților celor care le posedaseră, înainte de cooperativizare, sau moștenitorilor lor, exact pe vechile amplasamente. În ceea ce priveste sec-torul de stat, redau un citat din discursul lui Jaroslav Brom, reprezentând Asociația Ceho-Moravă a Întreprinzătorilor Agricoli, ținut în fața Adunării Generale a celui de al 48-lea Congres al Agriculturii Europeene, ținut la Praga pe data de 28/30 octombrie 1996. Subiectul tratat a fost: Privatizarea si reformarea vechilor ferme de stat din Republica Cehă:
"Republica Cehă posedă în momentul de față în jur de 900.000 ha terenuri de care ea vrea să se debaraseze. În acest scop Ministerul de Agricultură și ‘Fondurile Agricole’(n. n. Domeniile Statului) au propus deja guvernului:
- de a ceda 100.000 ha terenuri arabile prin metodologia restituțiilor directe.
- de a ceda 200.000 ha terenuri arabile prin metodologia de restituiri compensatorii.
- de a consacra 70.000 ha arabile pentru amenajarea teritoriului.
- să blocheze 30.000 ha terenuri arabile pe baza art. 29 al legii Agrare (n.n. rezerve de teren create in vederea unor eventuale retrocedări ulterioare).
- să privatizeze restul de 500.000 ha rămase.
"Aceasta listă face să iasă în evidență cu claritate, că cererile de restituire sunt acoperite și că numai ceea ce prisosește va fi vândut". (CEA, fascicula 98/1996, p. 29)
De la tribuna aceluiaș Congres al Agriculturii Europene, ținut la Praga pe data de 28/30 octombrie 1996, Jiri Netik din partea Camerei de Agricultură Cehe, prezintă un referat cu subiectul: Prepararea sectorului agricol ceh la intrarea sa în Uniunea Europeană, din punctul de vedere al întreprinzătorului :
"In 1989, 13.000 de hectare terenuri arabile erau exploatate de 3205 mici fermieri (n.n. 4,05 ha/familie), 2.622.000 hectare de 1.024 ferme colective și 1.089.000 ha de 174 întreprinderi de stat. În 1995, agricultura era organizată pe baza structurii economice următoare, care a rezultat din procesul de privatizare și reformă:"
Statut legal Număr Suprafața
medie a
exploatării (ha)Total terenuri
arabile (ha)% Mici fermieri 24 183 34,2 826 115 23,3 Mari fermieri 1 463 680,0 995 682 28,1 Cooperative 1 151 1 447,2 1 665 727 46,1 Sector de stat 80 660,0 52 797 1,5 Alte forme 27 272,7 7 363 0,2 Total 26 904 131,6 3 547 664 100,0 (Sursa Český statistický úřad (ČSÚ) Agrocensus Praha 1996)
Tab.2 Structura agriculturii cehe (1995), rezultat al retrocedărilor
către proprietarii deposedați de comuniști și al privatizării proprietății agricole a statului."Acest tabel nu cuprinde toate toate terenurile arabile, ci numai 83% din total. Restul este exploatat in principal de persoane particulare (n.n. ferme de subsistență), care posedă mai puțin de trei hectare in medie".
In tabelul următor (Nr.3) sunt infățișate rezultatele reformei agrare în România:
Specificare | 1989 | 1990 | 1991 | 1992 | 1993 | 1994 | 1995 | |
Total Agricol | 14 759 | 14 769 | 14 769 | 14 790 | 14 793 | 14 798 | 14 798 | |
Domeniul Statului |
Public | 4 134 | 2 142 | 2 561 | 2 560 | 2 614 | 2 618 | 1 618 |
Privat | 0 | 0 | 1 912 | 1 835 | 1 841 | 1 808 | 1 338 | |
Sector cooperatist | 8 602 | 8 433 | 0 | 0 | 0 | 0 | 0 | |
Domeniul particular | 2 023 | 4 194 | 10 325 | 10 395 | 10 338 | 10 372 | 10 842 | |
Alexander H.Sarris și Dinu Gavrilescu, Restructurarea…p.37 (M.A.A. 1995). |
b) Structura gospodăriilor anchetate conform pământului posedat. | |||||||
Dimensiumea proprietății | <0,5 ha | 0,5-1,0 ha | 1-3 ha | 3-5 ha | 5-10 ha | >10 ha | |
Total eșantion | 8,0 | 12,1 | 40,0 | 22,0 | 14,7 | 3,2 | |
Alexander H.Sarris și Dinu Gavrilescu, Restructurarea…p.41 (M.A.A. 1995). |
c) Fragmentarea proprietății funciare private - % din numărul gospodariilor - | |||||||
Gradul de fragmentare | Numărul de parcele în care se împarte proprietatea | ||||||
1 | 2 | 3-4 | >5 | ||||
Total | 17,4 | 17,0 | 33,3 | 28,3 | |||
Alexander H.Sarris și Dinu Gavrilescu, Restructurarea…p.43 (M.A.A. 1995). |
– fără a se ține seama de vechile amplasamente – împroprietărirea cadrelor comuniste rurale și păstrarea
intactă a proprietății agricole a statului.
Datele din tabelul 3, de la pagina precedentă sunt preluate din lucrarea: Restructurarea Agriculturii și Tranziția Rurală în România. Coordonator Dinu Gavrilescu. SC Agris – Redacția Revistelor Agricole SA. 1996. De menționat că situația structurii proprietății agricole nu s-a schimbat – decât poate neînsemnat – între anul 1995, anul în care s-au inregistrat datele de mai sus, și anul 2006, anul care precede intrarea planificată a României în UE. Comparația dintre structurile de proprietate agricolă, ale Cehoslovaciei și ale României la intrarea în UE, îmi sugerează un singur comentariu: Ion Iliescu și erar-hia care l-a susținut dealungul celor 15 ani (1989-2004) de regim neocomunist, au sabotat în mod conștient evoluția poporului român.
Și în domeniul industrial comparația între calea urmată de Republica Cehă, sub preșidenția lui Vaclav Havel și calea urmată de Ion Iliescu în România este la fel de tra-gică cu situația din agricultură, și iată de ce. Republica Cehă – imediat după revoluție, atunci când industria cehă avea cea mai înaltă valoare, deoarece era nouă și bine întreținută, ca și cea română – după ce rezolvă problema restituirilor în mod definitiv, împarte industria cehă, în totalitate, pe bază de acțiuni la întreaga populație. Cunosc a- ceastă situație, de la marele industriaș din domeniul încălțămintei – Bata – care are carti-erul general în Canada pe care l-am cunoscut personal, și care a fost invitat de guvernul Ceh să-și ia în primire industria de încălțăminte fostă Bata din Republica Cehă, și a refu-zat, cedând-o muncitorilor din întreprinderile Bata. Rațiunea pentru care industriașul Bata nu a vrut să primească retrocedarea fostei sale fabrici de încălțăminte, din Cehia era că stabilirea părții care i-ar fi revenit, din fabrică în care statul Ceh, învestise în decursul anilor, era o operație greu de făcut și care i-ar fi consumat prea mult timp productiv, în comparație cu eventuala lărgire a operațiunilor companiei sale în alte țări și chiar, fabrici noi eventual tot în Republica Cehă, dacă studiul de fezibilitate ar fi fost pozitiv.
In contrast cu politica Republicii Cehe, regimul neocomunist al lui Ion Iliescu și erarhia care-l susținea, reușește să inducă în populația românească cel de al doilea princi-piu ideologic, social-naționalist: "noi nu ne vindem tara". Al doilea, pentru că primul a fost: "Vin moșierii". În felul acesta, Ion Iliescu, în mod deliberat a dat timp 15 ani, erarhiei care îl susținea, să cumpere în baza unor inginerii financiare, cât mai mult din avuția natională, adunată de la poporul român timp de 45 de ani de comuniști, și investită de Ceaușescu în industria românească. Ce s-a intamplat în Republica Cehă după împărțirea întregei avuții naționale populației pe bază de acțiuni ? A urmat privatizarea industriei cehe, propriu zisă, în Bursă, în baza legii cererii și a ofertei, unde cine dorea să-și vândă acțiunile primite, le vindea, și cine dorea să le cumpere le cumpăra, inclusiv investitorii din străinătate. Fiind vorba de tranzacții în bursă, operatiunile erau transparente, cu valori la nivel internațional, intreprinderile deveneau proprietatea unor persoane fizice sau juri-dice interesate ca să continuie funcționarea lor, la parametri normali. Ce s-a intamplat în România cu industria care nu a fost împărțită populației pe bază de acțiuni, cunoastem cu toții. Este de prisos să mai amintesc, că din când în când apare în presă, că a mai fost îm-pușcat, sau a murit într-un accident, atunci când un alt tânăr fură din mormanul de fier ve-chi, care au devenit fostele perle ale industriei românești, salba de uzine siderurgice de la Dunăre: Galați, Brăila și Călărași. Ion Iliescu și erarhia care încă îl susține, sunt vinovați că au sabotat evoluția normală a românilor, deoarece au risipit toată avuția națională acumulată de Ceaușescu prin torturarea poporului român timp de 45 de ani (1944-1989).
Ultima nelegiuire îl constituie actualul pachet de legi, denumit al proprietății, elaborat de guvernul liberal al lui Călin Popescu Tăriceanu, și trecut prin Parlament, prin care, poporul Român este presupus să plăteasca foștilor proprietari despăgubiri de 150-200 de ori mai mari decat prețurile pe care cumpărătorii le-au plătit pentru casele pe care le-au cumpărat în baza legii 112/1995. Cifrele avansate mai sus, au fost calculate din situația juridică a unui apartament de 3 camere, situat în București, Bd. Pache Protopopescu nr. 19 proprietatea autorului și vândut în anul 1996, cu prețul de 20.000.000 lei vechi, sau 555 Euro la prețul actual de 36.000 lei/Euro (februarie 2006), chiriașului, de către statul Român. Acest apartament valoreaza astazi intre 80.000 si 110.000 Euro. Cazul a fost accep-tat de către Curtea Europeana a Drepturilor Omului, de la Strasburg, în urmă cu doi ani spre rejudecare, și asteptăm verdictul. Întotdeauna m-am întrebat cum este posibil ca în cel de al treilea mileniu – nu, că se elaborează o astfel de lege – ci că Românii acceptă o astfel de lege fără să protesteze ? Autorul, fiind un evoluționist, are o explicatie care va rezulta din istorisirea ce urmează. În anul 1968, în luna iulie am plecat în vacanță la mare împreună cu familia în autoturismul proprietatea noastră. Șoseaua la Vadul Oii are două benzi de circulație, pentru cele două sensuri de circulație, cocoțate pe un terasament foar-te înalt care nu permite iesirea din șosea, așa că ne-am aliniat la coadă, și am staționat în sensul de mers spre Constanța, asteptând să treacă cele peste 4 ore, necesare pentru a ne veni rândul la transbordarea cu bacul, pe malul dobrogean. Foarte des, veneau din urmă în viteza cea mai mare pe banda cu sensul spre Bucuresti, automobile care nu dădeau nicio explicație, și care se adăogau în fruntea cozii. La un moment dat, un om în panta-loni scurți, Primul Om al crizei create, se culcă pe asfaltul fierbinte transversal pe banda de circulație cu sensul București. A venit o mașină, a venit și a doua dinspre București, au incercat să-l miște pe omul în pantaloni scurți, mai intâi verbal, apoi incercând forța, dar n-au reușit. S-a dovedit că omul în pantaloni scurți, era de naționalitate Cehă, atunci când familia i-a sărit în ajutor – oameni care într-o țară străină, aveau curajul să înfrunte pe cei care nu respectau o regulă morală – înfine au prins curaj și românii și cele două mașini au fost nevoite să se înapoieze și să-și ia rândul la coadă. Anul 1968 a fost anul primăverii pragheze.
Evoluția a produs un animal – oaia – care datorită blândeței sale nu ar fi putut să supraviețuiască, daca omul n-ar fi luat-o sub protecția sa, și apărând-o de toate atacurile, în scopul ca numai el, omul, protectorul ei să poată să o exploateze în beneficiul propriu, a avut grijă ca această specie să se înmulțească mult mai mult decât ar fi putut să se înmulțească, dacă ar fi avut grijă ea însăși să se apere. Ne aflăm la Vadul Oii, unde de milenii, turmele de oi așteptau răbdătoare să fie trecute peste Dunăre. Selecția naturală a produs o specie animală – oaia – care a supraviețuit datorită faptului că nu i-a trecut prin cap niciodată să se apere, în timp ce multe alte specii înzestrate cu simțul războinic au pierit de pe fața pământului. Oare credeți în sintagma: selecția naturală gândește, noi executăm?
Suprapopulare de tip feudal din Orientul Mijlociu
modificăRegatul Arabiei Saudite, se află în centrul islamismului, pentrucă profetul Mohamed, este îngropat la Medina, ceea ce face ca acest oraș să fie al doilea loc sacru, al islamismului din lume, primul fiind Mecca, unde se afla meteoritul, obiectul de pelerinaj, al credincioșilor mahomedani. Istoria regatului începe în secolul al 20-lea, în care, în primele trei decade, Ibn Saud, a fost foarte activ, în campanii militare și acțiuni diplomatice, ambele pline de succes,care au avut ca rezultat, granițele pe care regatul le are in prezent. În 1938, la 3 martie, în orașul Dammam,a țâșnit prima sondă de petrol, care a anunțat, transformarea Arabiei Saudite în centrul de producție mondială a petrolului.Șocul produs de bogăția adusă de veniturile din petrol, au avut consecințe,foarte importante pentru populația rega-tului. În primul rând, din 1970 până în 2003, populația a crescut de la 6,2 milioane oa-meni la 24 de milioane. Femeile din Arabia Saudită nasc în medie 6 copii. Conform cu standardele Saudite, o casă normală, pentru o familie modestă, are o suprafață de 5-600 metri pătrați. Statul Saudit, posedă o aviație militară, echipată cu ultimile modele de avioane americane și cu piloți antrenați în America, un sistem de ajutor social, pentru întrea-ga populație, fără pereche în lume, și investiții în lumea intreagă, care-i asigură diversificarea economiei. Normal ar fi să ne așteptăm, la o mulțumire generală, fără precedent. Nimic mai greșit. Saudi Arabia este un adevărat Turn Babel, al nemulțumiților. În Saudi Arabia trăiesc și lucrează cca. 6 milioane străini (afgani, turci, pakistanezi, indieni, egipteni etc.), care reprezintă ½ , din lucrătorii regatului. Cu toate acestea, sau mai curând din această cauză, poporul de rând spune: "Fără a aparține unui trib, o persoană este suspectă." Acesta este rezultatul trezirii unei societăți medievale, la realitățile unei socie-tăți ultra-industriale din secolul XXI. În baza principiului menționat, "apartenența la un trib", regele Ibn Saud, atât el însuși cât și frații și verii săi, la vremea sa, au unificat regatul, prin căsătorii nenumărate cu fiice ale șefilor de trib.
Dar criza principală a regatului, o constituie noile generații, care deși sunt principalii beneficiari ai imensei bogății, care se revarsă asupra regatului, totuși sunt și primii revoluționari ai sistemului. Tineretul masculin, fără activitate prea multă, majoritatea au o diplomă în filozofie islamică, pe baza căreia vor să treacă din universitatea islamică, di- rect într-un birou de executiv, al unei mari întreprinderi petrolifere. În fiecare an, 340.000 tineri Saudiți, ar trebui să intre în câmpul muncii, dar numai ½ găsesc locuri de muncă. Seamănă, dacă ținem seama de proporții, cu timpurile din anii de după primul război mondial din Europa, incluzând România, când, din cauza crizei de supraproducție s-a creat o stare de suprapopulare, care a întors populația în contra evreilor, și a aruncat în special tineretul, în brațele partidelor demagogilor fasciști. Lucrurile se mai complică și prin faptul că între acești tineri care doresc să ajungă executivi din prima zi, după terminarea studiilor, sau fără studii de loc, se află 5.000 de prinți de sânge regal, care cred, că apartenența la familia regală, le conferă toate drepturile. Așa cum este de așteptat, există și oameni rezonabili în Saudi Arabia, la toate nivelele societății. Un astfel de om spune: "noi poporul Saudit, ar fi trebuit să folosim bogăția noastră, provenită din petrol, pentru a fi clădit, o adevarată societate modernă, care să fi promovat o desvoltare industrială". Așa cum stau lucrurile astăzi în Saudi Arabia, adică cu o criză de suprapopulare majoră, pro-venită din cauzele schițate mai sus, dar care toate arată întro singura directie: lipsa de adaptabilitate a islamismului la realitățile secolului XXI, dar și pentru că există o sete de libertate imensă a părții exploatate din societatea saudită și în special din partea femeilor tinere, explică de ce, tocmai tineretul de sex masculin, care a profitat cel mai mult de pe urma alianței cu SUA, s-a întors în contra SUA și a atacat-o la 9/11, creind cea mai mare criză în istoria Americii, de la atacul japonezilor asupra bazei americane Pearl Harbour. Osama Bin Laden, ca și marea majoritate a celor care au pus stăpânire, pe cele patru aeroplane de pasageri, dintre care două au lovit "Gemenele" din New-York, al treilea a lovit "Pentagonul", iar al patrulea care intenționa să atace "Casa Albă", și care a fost doborât datorită spiritului de sacrificiu al pasagerilor, care au luptat în contra atacatorilor, sunt tineri din elita fundamentalistă-nationalistă Saudistă, care au identificat ca principal pericol pentru islamismul tradițional medieval: democratismul, care în mod direcțional, liberează femeile din sclavia, în care sunt ținute, de către partea de sex masculin din societa-tea Saudită. Ca și în alte imprejurări ale istoriei, în care evoluția este ținută în loc prin for-ță, este foarte usor de a prezice, realizarea democratizării islamismului, imediat ce forța care îl susține, într-un fel sau altul, se evaporează, ca un vis rău, tot așa cum s-a intâmplat cu comunismul international. În cazul specific al Arabiei Saudite pare de necrezut, ca o țară în care emigrează, de o jumătate de secol,milioane de lucrători-invitați, care reprezin-tă intre 50 și 90 %, din salariați (depinde de sursa de informație) și pot găsi de lucru, să existe totuși un procent de 30% șomeri, din populația autohtonă.
Când un om, provenit dintr-o țară neislamică, vizitează o țară islamică, suferă un șoc cultural, pentrucă pe străzi apare doar o jumătate din populație – numai populația masculină – cealaltă jumătate din populație, populația femenină având acces limitat, afară din casă, trebuind a fi insoțită de o rudă de sex masculin. Această jumătate din populație – femenină, invizibilă – are un singur destin în viață: procreerea și creșterea copiilor. Și cu toate că nu se ocupă de altceva, deci nu concurează cu partea masculină pentru a ocupa o slujbă, cu toate acestea, șomajul, vorbind de țările islamice, este extrem de răspândit.
Combaterea suprapopulării în Japonia
modificăCu câteva decade în urmă, Japonia, a devenit, și se menține prima în clasamentul țărilor celor mai generoase, cu privire la ajutorul international, implementând cele mai variate programe de ajutor umanitar, atât pe termen scurt, cât și mai cu seamă pe termen lung. Programele lor umanitare, s-au făcut cunoscute și în România. În contrast există, în Japonia, un numar de 700.000 – 1.000.000 Koreeni, aduși din timpul războiului, ca muncitori în special în industria de armament și care la terminarea războiului nu au fost repatriați. Nici până astăzi, după trecerea a 60 de ani, acești oameni aduși cu forța în Japonia, și urmașii lor, nu au primit cetățenia japoneză. După terminarea ocupației americane, ca și în Germania, în Japonia a început reconstrucția economică. Din nou s-a simțit nevoia de lucrători-invitați, pentru desvoltarea industrială a țărilor respective. Germania a adus Turci și Greci, cu familii cu tot, în număr de milioane, care nu au mai plecat înapoi în ță-rile de baștină. Turcii fiind neasimilabili, din cauza religiei islamice, au format ghetouri, ca și evreii, într-o țară care a început un război devastator pentru întreaga omenire, în numele purității rasiale. În contrast cu Germanii, Japonezii, care au construit, după război, o industrie care egalează industria americană, ca volum industrial, dar cu o populație pe ju-mătate decât americanii, pentru a putea atinge această realizare, fără lucrători-invitați, a pus în practică, programul de roboți industriali, care a transformat societatea tradițională japoneză. Am fost functionar al centralei din Canada al băncii Mitsubishi, timp de 14 ani, de unde am ieșit la pensie la cerere, la vârsta de 71 de ani. Deși banca avea un număr re-dus de salariati, ceva mai mult decât 20, dintre care 5-6 erau japonezi, în această perioadă am venit în contact, cu mulți japonezi din elita funcționarilor lor de bancă; și aceasta deoarece se temeau să nu-i piardă, așa că îi roteau la fiecare patru ani. Japonezii, sunt oameni temperamentali, și în acelaș timp foarte sociabili, așa că la petrecerile cu familiile ce se organizau, foarte des, de către bancă, reușeam să ne cunoaștem, destul de bine, pentru ca limbile să se deslege.
Așa am aflat, că femeile japoneze nu vor să mai facă copii. Cercetând tabelul nr.1 (p.44), observăm că faptul este confirmat, de studiul Națiunilor Unite, care prevede pentru Japonia, într-un interval de 33 de ani, din 1992 până în 2025, un spor de populație de 3.000.000 suflete, adică de la 124 milioane, la 127 milioane. Cauza principală pentru care femeile japoneze nu mai vor să facă copii,este cea pe care o voi descrie in cele ce urmează. Societatea japoneză este extrem de competitivă. Pentru ca copii născuți într-o căsătorie, să poată reuși în viață, întrucât inteligența omenească este destul de uniformă, ceea ce face toată diferența, este calitatea educației primite. Dacă ar fi fost vorba de animale s-ar fi numit: "calitatea dresurii" primite, dar pentru că este vorba de copii japonezi, în America se numește: "brain washing" (spălarea creierului). La vârsta de 14 ani, acești copii japonezi, se întâlnesc la examenul cel mai important al vieții lor, care le hotărăște soarta pentru întreaga viață. Marile întreprinderi, se prezintă la aceste examene, și oferă burse, iar după terminarea studiilor, slujbe garantate pe viață la adăpost de crizele economice. Având de înfruntat aceasta realitate competițională, tatăl aduce în casă veniturile, din care trăiește familia, iar mama, unuia sau a mai multor copii, își sacrifică propria viață, pentru reușita copiilor pe care i-a născut, având grijă mai cu seamă ca aceștia să-și facă datoria în școală. Nu trebuie să se înțeleagă că ea este aceia care îi meditează, dar ea este aceia care minut de minut, le urmărește progresele și este răspunzătoare de "spălarea creierelor" micilor japonezi. Imediat ce într-o familie se naște un copil, o conspirație care cuprinde pe părinții femeii, soțul acesteia, cei care o angajează, chiar dacă ea este o doctoriță sau are o altă profesie, care îi aduce venituri substanțiale și satisfacții profesionale personale, într-un cuvânt întreaga societate, conspiră și ea este obligată, prin presiuni morale foarte puternice să renunțe la cariera sa, și să plece acasă să-și crească copii. Ajunsă acasă, ea devine o sclavă, în sensul, că face totul în casă până și lustruitul pantofilor soțului; are însă automobil pe mână, și cărți de credit la dispoziție să-și cumpere luxul pe care și-l poate permite familia. Eventualul insucces, al copiilor la vârsta de 14 ani, uneori se termină cu o dramă. Rata sinuciderilor copiilor japonezi este cea mai ridicată din lume.
Sunt arabii saudiți și japonezii două rase omenești diferite?
modificăDin analiza succintă, a două societăți omenești, Saudia Arabia și Japonia, primul lucru care surprinde, este rezolvarea atât de diferită, a problemei suprapopulării, în două din cele mai afluente, poate cele mai afluente, țări din lume. Ceea ce pare atât de diferit, din punct de vedere cultural, respectă însă întru totul, insușirile omului, fasonat genetic ca un vânător. Luând rând pe rând, legile de comportare, descoperite de antropologi, ca definind pe omul-vânător, enunțate în acest capitol, și verificându-le, atât cu omul saudit cât și cu cel japonez, constatăm că ele se regăsesc în comportarea acestor oameni, diferențiate cultural, dar identice genetic. La ambii acești oameni (saudit și japonez) se regăsește o diviziune a muncii, pe sexe. La amândoi acești oameni (S&J) se regăsește relația dominant/dominat: la saudiți, lucrătorii-invitați, la japonezi, fără glumă sau ironie…roboții industriali. La ambii acești oameni (S&J), familia (ceata vânătorului ancestral), și trebuie ținut seama că familia saudită, este de departe cea mai extinsă de pe globul pământesc, nu depășește 50 de persoane, pentru a se putea controla sexul. La ambii acești oameni (S&J), tinerii sunt turbulenți, dar la japonezi sunt ținuți în frâu prin educație de către mamele lor, în timp ce la saudiți, se poate prevede o revoluție care să aducă în grupul con-ducător, bărbați competenți, care să poată stăpâni pe tinerii turbulenți. La amândoi acești oameni (S&J), produsul intern este împărțit cât mai echitabil. La ambii acești oameni (S&J), legătura cea mai puternică în cadrul societații este cea dintre femei si copii lor.
La amândoi acești oameni (S&J), femeile, utilizând metode diferite, se poate prevede că în viitorul imediat, vor determina schimbarea grupului conducător, și a ideilor lor,schimbând structural aceste societăți care țin femeile în sclavie,când întreaga omenire, deși mult mai săracă decât saudiții și japonezii, au găsit calea pentru eliberarea femeilor.
La amândoi acești oameni (S&J), șovinismul masculin, este cel mai acut. La ambii acești oameni (S&J), transmiterea moștenirii în general este foarte importantă, dar păzirea moștenirii genetice, întrece orice alt considerent: la Saudiți, ‘cine nu aparține la un trib, devine suspect’; iar la Japonezi ‘spălarea creerului’, în scopul asigurării perpetuării, moștenirii genetice. La amândoi acești oameni(S&J), scopul luptei în contra grupurilor rivale este stabilirea poziției de dominant. La amândoi acești oameni (S&J), ‘ordinea de marș’, a comunității, cu grupul bărbaților în frunte, este temelia societății. La amândoi acesti oameni (S&J), teritoriul pe care se realizează transhumanța este patria moderna. La amândoi acești oameni(S&J), există tendința să ocupe întreg spațiul, pe care tradițional s-a realizat transhumanța ancestrală. Procesul de sedentarizare, care la japonezi s-a terminat, la saudiți este încă în curs: din 2 milioane de beduini, o decadă sau două mai înainte, astăzi au mai rămas cca.600.000.
Concluzia noastră este că arabii și japonezii sunt două rase omenești diferite, dar aparținând aceleași specii: Homo Sapiens Sapiens. Specia umană – mult prea tânără, circa 60 000 de ani – nu a avut timp să crească specii diferite, dezvoltarea sa mergând numai până la creerea de rase diferite, ceea ce constituie un argument în plus pentru globalism.
De la libertate la sclavie
modificăÎn acest capitol, am dorit să demonstrez că supraviețuirea speciei umane se poate asigura numai prin studierea și respectarea legilor științelor naturale. Am mai dorit să demonstrez că lupta, pentru supraviețuirea speciei umane, se duce numai în realmul mate-rial. Orice încercare de ieșire din cadrul realmului material, constituie ‘crimă de demagogie’ și trebuiește combătută cu mijloacele puse la dispozitie de științele naturii. Deasemenea am dorit să demonstrez, că lupta pentru supraviețuire, în regnul vegetal și animal incluzând pe om, se duce numai în baza legii darwiniste: supraviețuiește cel mai "corespunzător"; adică cel mai bine adaptat la mediu. În continuare, am dorit să demonstrez în acest capitol, că omul a fost fasonat prin procesul de evoluție, în cel mai "feroce" (corespunzător) vânător, de pe întreaga planetă. Instinctele sale de vânător, i-au devenit, extrem de utile în lupta intraspecifică, pe măsură ce lupta interspecifică, a pierdut din însemnătate, transformându-se într-un sport. "Homo, hominis, lupus est" (omul pentru om, este lup), în stilul concis al latinilor. Cu toate acestea, nici un om nu-si poate asigura supraviețuirea, în mod solitar. Oamenii coopereaza între ei în cadrul cetei, pe principiul schimbului de proprietate. În Paleolitic – spre exemplu – individul A, poseda, mai bine decat alții, meșteșugul fabricării uneltelor din silex pentru măcelărie, iar individul B, era un bun vânător și obținea carne în exces față de nevoile lui. Dacă nu ne mărginim la exemplul de mai sus și dăm frâu liber imaginației, vom înțelege dece omului contemporan îi place să: schimbe, să speculeze, să împrumute, să coopereze, dar și să intre în competiție unii cu alții. Întreagă această activitate comercială, se bazează pe o obligație devenită genetică, câștigată în decursul milioanelor de ani, în care omul s-a perfecționat din ce în ce mai mult în a fi un vânător dintr-o ceată, și care constă în: a da, a primi, a împrumuta și a plăti datoriile. Evident că această activitate pe care am numi-o comercială, poate căpăta și numele de inter-dependență, care fiind întotdeauna inegală, ne conduce la explicarea relației sociale de bază dintre oameni: dominant/dominat. Nu este greu să înțelegem că din cauză că legăturile dintre oameni, (interdependența) erau mai simple la începutul agregării oamenilor în cete, libertatea omului în cadrul cetei era mai mare, și că pe măsură ce interdependența devenea mai strânsă, gradul de dependență mai mare al unora față de alții, libertatea se transforma în sclavie. Evident omul s-a născut liber, dar pentru a supra-viețui, unii dintre oameni s-au dat sclavi. Cred că putem spune fără să greșim, că supra-popularea crescândă, a determinat creșterea gradului de interdependență, care la rândul său a determinat scăderea gradului de libertate al omului, deși acesta inițial fusese născut liber, așa cum orice animal, care este în stare să se hrăneasca singur, se bucură de liberta-te deplină. Oricine crede că un animal sălbatec – care poartă răspunderea pentru a se hrăni singur – este mai liber decât un animal domestic, care stă legat la ieslea în care omul îl hrănește, va înțelege dece omul pe măsură ce a perfecționat interdependența din cadrul societăților din ce în ce mai moderne, în aceași măsură și-a pierdut din libertatea inițială. Cu alte cuvinte: istoria omenirii este istoria pierderii libertății inițiale a omului.
În întreaga lume – în prezent – există convingerea că forma de guvernământ, care gararantează în cel mai înalt grad libertatea omului este democrația, deoarece libertatea omului, în comparație cu alte sisteme politice este maximă. Cu toate acestea nu mă pot opri de a-l cita pe președintele Franklin Roosevelt, singurul care a fost ales de trei ori, președinte al SUA și care are următoarea părere despre libertatea democrațiilor:
"Libertatea unei democrații, nu este asigurată dacă poporul tolerează creșterea puterii particulare până la punctul când devine mai puternică decât insuși statul lor democratic. Esența fascismului, este exact aceasta: luarea în stăpânire a guvernului, de către un individ, de un grup, sau de orice putere capabilă de a exercita puterea".
Există însă și părerea contrară, pe care o îmbrățișează – astăzi – majoritatea poporului american. Această părere este exprimată, spre exemplu, de Gerry Spence, în cartea sa: From Freedom to Slavery. The Rebirth of Tyranny in America. St. Martin Press, Paper-backs edition / N.Y. august 1995, p. xxxiv :
"Deși ne lăudăm cu libertatea noastră, suntem conștienți că guvernul nu mai este cel care servește poporul, și că până la urmă, a devenit stăpânul poporului. Am stat și am privit ca niște oi fricoase în timp ce lupul ucidea – mai întâi pe cele slăbănoage, apoi pe cele rătăcite de turmă, apoi pe cele de la periferia turmei, până când întreaga turmă a devenit proprietatea lupului”.
Fără să pretind că am epuizat acest vast domeniu al știnței, deși succint, totuși am dorit să demonstrez, că omul-vânător, a avut întotdeauna o erarhie, care stabilea cine este dominant și cine este dominat, și că în vârful erarhiei s-a aflat întotdeauna un despot, cu mai multă sau mai puțină putere, dar nu mai puțin un despot.
În încheierea acestui capitol, mai doresc să subliniez faptul că, orice ‘criza’ declanșată în lume și care se derulează în cadrul unei comunități omenești – indiferent de pretextele invocate, miturile sau bluff-urile, care înconjoară evenimentul – are la bază fenomenul de suprapopulare.
▲ Începutul paginii. |
Această lucrare a fost eliberată în domeniul public de către deținătorul drepturilor de autor. |