Frontierele românilor/Capitolul III
- MOTTO
- "Când două rase de oameni se întâlnesc, ei acționează exact ca două specii de animale: se luptă, se mănâncă unii pe alții, își transmit boli unii altora etc. și la urmă este lupta mortală, în care cei care au cea mai bună organizare sau instruire (spre exemplu intelectul la om) câștigă bătălia…"
- Charles Darwin, aprilie 1839
- Sir Gavin de Beer, ed.,”Caietele de note ale lui Darwin, cu privire la Transmutarea Speciilor. Partea a IV-a, al patrulea caiet de note (octombrie 1838 – 10 iulie 1839)
Mintea omenească
modificăPunctul de plecare al oricărei schimbări în cadrul comunităților omenești, este determinat de momentul declanșării crizei. Nașterea unei noi comunități, dintr-una sau mai multe comunități, se petrece întotdeauna conform cu legile darwinismului. Un timp comunitățile coexistă, nici-una dintre comunități nu dispare total, dar pe măsură ce superioritatea însușirilor indivizilor ce aparțin uneia dintre comunități se afirmă, celelalte comunități nu pot supraviețui. În tot lungul, preistoriei sale de milioane de ani și al istoriei sale de numai câteva mii de ani, omul a trăit întotdeauna într-o societate, adecvată stadiului de desvoltare al creierului său, din epoca respectivă. Afirm, conform cu teoria darwinista, că nu a existat societate umană care să nu fi fost precedată de un alt tip de societate umană, și ca atare umanitatea își are sursele în infinit, și pentru ca creierul individual al oamenilor care formeaza ansamblul speciei umane, se adaptează permanent, viitorul umanității este infinit.
În urmă cu 25 de ani, creerul omenesc era comparat cu un computer care secretă mintea omenească, așa cum se exprima un om de știință, similar cu modul în care rini-chiul secretă urină. Acum însă știm, că creerul este organizat mai curând ca o orchestră filarmonică, în care diferitele instrumente, joacă rolul a diferite centre nervoase aflătoare pe scoarța cerebrală și care cooperează la obținerea unui sunet armonios. Decurgând din ideea de mai sus, la fel ca în cadrul unei orchestre filarmonice, există totuși centri nervoși care capătă rolul primordial în anumite momente în funcție de partitură. Spre exemplu nervul optic transmite imaginea la așa numitul cortex vizual aflat în partea din spate a creerului unde este recepționat ca o hartă într-un singur plan. De aici, informația, descompusă în culoare, formă, orientare, este preluată de lobul temporal, unde imaginea capătă formă, și este trimisă la cortexul parietal, care se găsește tot în partea din spate a creerului deasupra cortexului vizual, unde sosesc și informații de la cortexul vizual, precum și de la un alt centru nervos, câmpul frontal al vederii, care în acest fel este capabil să ia anumite decizii cu privire la ceea ce ochiul a văzut. Pachetul vizual astfel procesat este preluat de hippocampus, care posedă înmagazinate, amintiri străvechi și este în acelaș timp un depo-zitar al emoțiilor de bază, ceea ce-i permite să facă reconstituirea cea mai completă a imaginii, care astfel va fi preluată de amygdala, centrul deciziei finale a reacției individului față de informația vizuală primită. Amygdala, primise deja o informatie vizuală, imediat ce ochiul ‘văzuse’, și reacționase imediat, printr-o așa denumită ‘reacție involuntară’, chiar înainte ca să primească informația complet procesată de către centrele de vedere ale creerului, așa că după primirea acestei informatii definitive, amygdala reacționează, confirmând sau infirmând reacția inițială, involuntară. Din descrierea succintă, de mai sus a procesării unei imagini vizuale, ne putem da seama cum lucrează creerul, complexitatea și simultaneitatea, nenumăratelor operațiuni pe care le procesează creerul. Am scos în evidență faptul că există și o reacție de ‘urgență’, pe care am denumit-o impropriu involuntară, care prin decizii luate într-o miime de secunda, de amygdală, poate salva vieți, cu scopul de a arăta că există posibilitatea, ca informația să ocolească unii dintre centrii ner-voși și cu toate acestea să ajungă la centrul de decizie. Păstrând paralela dintre orchestra filarmonică, și activitatea cerebrală, putem spune că plasticitatea creerului permite, în caz de necesitate, atât scheme mai reduse, și bine înțeles chiar centri nervoși actionând solo. În permanență mă străduiesc să nu abuzez de răbdarea cititorului, care nu se aștepta, poate, să găsească în această carte astfel de detalii ca cele de mai sus, cu privire la activitatea cerebrală. În acelaș timp însă, mă străduiesc să transmit o idee de bază: mintea este produsul creerului omenesc. Acesta este crezul oamenilor de știință, crez pe deplin însușit de autorul acestei cărți, și fără de care înțelegerea omului mi se pare imposibilă, și ca atare această carte nu ar fi existat. Unele explicații-exemplificative sunt necesare.
Se pune întrebarea, în cazul declanșării unei crize, care este mecanismul psihic pus în mișcare în creierul omenesc, și s-a constatat de cercetătorii din domeniul neuro-fiziologiei, că sentimentul prevalent este sentimentul mâniei. Mânia servește la supraviețuirea individului,mai mult decât oricare alt sentiment. Balansată de frâne care există în sistemul neuropsihologic al omului, ea servește la o justă poziționare a individului în ca-drul societății în care trăiește. Adjective ca: îndrăzneț, curajos,obraznic sau bleg, fricos, rușinos, etc., caracterizează această balanță, care exista în psihicul individului și care de-termină, așa cum am spus mai sus, poziția individului în cadrul comunității în care trăiește. Nu este exclus, cum bine se știe, ca indivizi care sunt cunoscuți într-un anumit fel, să reacționeze în momente de criză, în cu totul alt fel, datorită sentimentului mâniei. Neurofiziologii au detectat pe suprafața creierului, diferiții centri nervoși și au întocmit o hartă a acestor centri nervoși, care se imbunătățește pe măsura ce știința înaintează. Unul dintre acești centri nervoși, detectat pe suprafața creerului, este centrul mâniei, care se sesizează, atunci când individul crede că nu i s-a acordat “recunoașterea” (hegeliană) la care are dreptul. Acesta deci, este centrul nervos care este răspunzător, pentru pornirea oricăror acțiuni, care pot merge până la o luptă pe viață și pe moarte, în cazul că un alt individ îi contestă superioritatea. Chirurgii neurofiziologi, au supus,un voluntar, sub anestezie loca-lă și bine legat de masa de operație, unui experiment, care a constat din atingerea cu totul superficială a scoarței creierului cu un ac, în centrul nervos al mâniei, prin care au trecut, un curent electric, instantaneu de un milivolt. Rezultatul a fost spectacular, subiectul experimentului a devenit extrem de furios, așa că precauțiunea pe care experimentatorii au dovedit-o, legându-l strâns de masa de operație, a fost justificată. Experimente de genul de mai sus, pot fi făcute numai asupra unor pacienți care au nevoie, să le fie deschisă cutia craniană, pentru a li se extirpa, spre exemplu o tumoare, și care în plus permit experimentul, așa că ne putem da seama, de ce cercetările înaintează atât de încet, și concluziile definitive întârzie. Cu toate greutățile întâmpinate, cercetările au dovedit, că centrul mâniei care este responsabil pentru instinctul de “recunoaștere” (hegelian) este o realitate fiziologică. Implicatiile, activității centrului nervos al mâniei, sunt variate și cu ramificații care, abia sunt în curs de studiere. Manifestarile de mânie, individuală, sau de echipă, în cadrul acti- vității sportive competiționale, disputele domestice, manifestările de mânie în cadrul manifestărilor de stradă cu caracter revendicativ, atentatele politice, actele de terorism, etc. Cunoscut de mult, este fenomenul stabilirii unei erarhii în școli, printre elevi și studenți, care stabilesc frății, mai mult sau mai puțin inocente. Pentru că dacă există un student cu un instinct de dominare, desvoltat precoce și are de aface cu studenți, colegii lui, normali conform vârstei, aceștia devin pradă ușoară, amenințărilor și violențelor fizice și psihice, produse de o ‘gașcă’, care urmărește obținerea de servicii și bunuri de la cei care se lasă intimidați. Neurofiziologia modernă, a mai identificat un alt centru nervos, care are direc-tă legătură cu fenomenul dominant/dominat, obiectul studiului nostru. Este vorba de cen-trul nervos, de pe scoarța cerebrală, al euforiei, sau al bunei dispoziții și al încrederii în oameni. Într-un experiment similar cu cel descris în cazul centrului nervos al mâniei, subiectul experimentului nu mai contenea, cu laudele la adresa colectivului de neurofiziologi, care executau experimentul. Mai mult decât atât, cerea continuarea la infinit a experimentului, deoarece numai avea nevoie de mâncare, băutură și somn. Experimentul de mai sus, dovedește că și instinctul "încrederii", deși nu a fost creditat de către Hegel, ca motor al stabilirii relației dominant/dominat, totuși,în funcție de imprejurări, poate juca un rol, egal, mai mic sau mai mare, cu instinctul de "recunoaștere". Experimentul mai dovedește, că și "încrederea", are un sediu pe scoarța cerebrală. Concluzia acestor expe-rimentări, este că procesul de stabilire al relației reciproce dintre doi sau mai mulți indi-vizi, de dominant/ dominat este mai complex decât s-a crezut inițial. La ființele umane, relația de dominant/dominat, este o relație care se stabilește în funcție de inteligența indivizilor, care participă într-o comunitate omenească. Individul mai puțin inteligent, profită de pe urma superiorității, celui care îl domină, în diferite moduri: fie copiind modul cum acesta rezolvă problemele puse de viață, fie utilizând mijloace de producție pe care celălalt i le dăruiește, împrumută sau vinde, fie vânzându-și serviciile, fie primind sub formă de dar, împrumut sau cumpărare, a bunurilor care îi sunt necesare pentru supraviețuire și nu le posedă. Beneficiază de redistribuirea bunurilor comunității, care stă în puterea celui mai inteligent. Individul mai inteligent, pe de altă parte utilizează serviciile, pe care celălalt i le poate oferi, dintre care cu mult cel mai important, este ajutorul pe care cel mai puțin inteligent i-l poate da, în lupta sa permanentă, pentru "recunoaștere", din cadrul luptei intraspecifice. Studiul creerului uman, ar trebui să fie suprem în rang, întrucât de el a depins trecutul omenirii, dar mai cu seamă pentrucă de el depind, prezentul și viitorul omenirii. În urmă cu 40 de ani, psihologul Paul Ekman de la Universitatea San Francisco din California a întreprins cercetări asupra creerului, devenite clasice. El a scos în evidenț șase sentimente de bază, genetice, ale omului: mânie, fericire, tristețe, dezgust, frică sau surpriză, greu de diferențiat între ele și dispreț. Studiul lui Ekman a dat dreptate, teoriei lui Darwin , care susținuse cu o sută de ani mai devreme, ca expresiile faciale ale tuturor raselor omenesti, indiferent de stadiul atins pe scara culturală, sunt universale, deoarece sunt înscrise in genele speciei umane, (Charles Darwin, The Expression of the Emotions in Man and Animals, 1872. University of Chicago Press, Chicago 1965. Cel puțin unul dintre aceste sentimente – acela care este motorul instinctului de conservare: frica – este cu siguranță o moștenire genetică comună la oameni și animale. Din această cauză, spune Ekman, emoțiile sau sentimentele, sunt cele mai puțin plastice activități ale creerului omenesc.
Dar rezistenta la efectuarea unor astfel de studii, este extrem de mare din partea demagogilor rasiali. Recent, un cercetător canadian a stârnit o furtună demagogico-rasială, atunci când a anunțat rezultatul cercetărilor sale, din care a rezultat că oamenii din rasa mongola (galbenii), au capul cel mai mare, prezumat deci că au și creerul cel mai mare, rasa indoeuropeana (albii), al doilea în rang, iar rasa africană (negrii), ultima în ceea ce privește volumul cutiei craniene. Aceste constatări de necontestat, pentrucă sunt rezultatul unor măsurători, când sunt coroborate cu rezultatele obținute concurențial, în cadrul societății, demonstrează că indivizii care compun comunitatea chinezeasca (mongolă), nu numai că au, cutiile craniene cele mai mari, dar și că obțin cele mai bune rezultate. Canadienii de origină chinezească, în școlile și universitățile canadiene, sunt primii clasați; cei care respectă legile cel mai mult, sunt tot canadienii de origină chinezească, aceasta realitate, fiind dovedită prin faptul că indivizii care compun această comunitate, au cel mai puțin de a face cu poliția și legea; cele mai sudate familii sunt familiile de canadieni tot de origină chinezească. Dar mai presus de orice, dedicația pentru muncă, este dovedită de indivizii care compun comunitatea chinezească, și este recunoscută fără rezerve, de ma-rea masă a indivizilor care compun celelalte rase omenești. Poate fi concluzia că, rasa mongolă nu numai că are volumul cranian cel mai mare, dar că posedă și cel mai inteligent creer? Pentru a putea răspunde la această întrebare, mai este mult de făcut, așa că mă voi rezuma la a prezenta doar acele cunoștințe despre mintea omenească, limitat la preocupările acestei cărți, și care au primit deja, din partea oamenilor de știință, răspunsuri care chiar dacă nu sunt definitive, totuși pot fi utilizate pentru a furniza explicații logice la chestiuni controversate, care altminteri ar permite manipularea opiniei publice.
Variabilitatea
modificăDarwin în memoriile sale, din călătoria de studii întreprinsă, între anii 1832-1837, cu corabia Beagle, în jurul lumii (Barlow Nora, Darwin’s Diary of the Voyage of HMS. Beagle, Cambridge University Press, 1934), povestește următoarea conversație avută cu doi ingineri, unul fiind mecanicul șef al vasului, care instalase un paratrăsnet pentru protecția corăbiei, iar al doilea John Rennie, reconstruia un dig pentru protecția portului la care încorporase măsuri constructive care anulau forța valurilor. Asa că Darwin, naturalistul permanent preocupat de problemele vieții, îi provocă, spunându-le:
"Voi amândoi sunteți pe cale să demonstrați că creerul omenesc este capabil să depășească forțele naturii"
Replica inginerului John Rennie nu a intârziat:
"Doresc să vă atrag atenția asupra unui singur cuvânt. Din nefericire, nu este adevărat că creerul omenesc poate să controleze toate forțele naturii. Există o forță a naturii pe care creerul omenesc nu o poate depăși și controla".
"Și care ar fi aceea?"
a întrebat Darwin. John Rennie, amfitrion de o seară al lui Darwin , a dat următorul răspuns: "Creerul omenesc". Răspunsul lui Rennie a avut darul să-l facă pe Darwin, să consemneze episodul în jurnalul său de călătorie. În fond cine era John Rennie? El era unul din inginerii europeni care în secolul XIX, schimbau geografia planetei: John Rennie în portul Valparaiso din America de Sud; trei decade mai târziu (1854-1869) Ferdinand de Lesseps construia canalul Suez, care scurta la jumătate călătoria corăbiilor din Anglia până în Indii, și mulți alții, care ca și Darwin, nu erau filozofi, nu erau oameni de știință așa cum va deveni Darwin , dar care cu fiecare zi care trecea, creșteau în număr devenind categoria tehnologilor, cei care vor pune în operă, descoperirile științifice. Heidegger(1889-1976), în eseul său: Știința modernă, metafizica și matematica, (publicat în volumul Martin Heidegger Basic Writings , editura Harper San-Francisco 1977), identifică pe tehnologi, adică pe creatorii de noi tehnologii, prin acei oameni, care aveau ințelegere, sau talent, pentru matematică:
La pagina 249: "Chiar dacă luăm în considerație cele trei caracteristici ale științei moderne, și anume că se bazează pe fapte, pe experimentare și pe măsurători, totuși scăpăm din vedere caracteristica esențială a științei moderne. […] Vom defini această fundamentală caracteristică a științei moderne în căutarea căreia ne aflăm spunând că știința modernă este de natură matematică. Deținem de la Kant, o frază deși adesea citată, totuși puțin înțeleasă: “Cu toate acestea, susțin că în fiecare lege a naturii există doar atâta știință veritabilă, câtă matematică se găsește în ea".
Iar la pagina 254: "Ca atare, natura matematică este presupunerea fundamentală a cunoașterii fenomenelor. Din aceasta cauză, Plato puse deasupra intrării în Academia sa cuvintele: Ageometretos medeis eisito! Niciunul care nu are o bună înțelegere pentru matematică, nu trebuie să fie lăsat să intre aici".
Heidegger este cel care, ne sensibilizează în a vedea – ceea ce omenirea știa de mult – că există o categorie de oameni, care "au o bună înțelegere pentru matematică", și care din această cauză sunt capabili să pătrundă în Academia lui Plato, ceea ce în lumea modernă înseamnă corpul profesional al tehnologilor din toate domeniile economiei. Absolut același lucru se petrece și în muzică, există o categorie de oameni, muzicantii , care au talent la muzică, și numai aceștia vor face parte dintr-o orchestră, și vor compune muzică. La fel se intâmplă, cu orice alt domeniu al activităților omenești, ceea ce ne conduce la ide-ea, că mințile oamenilor nu sunt egale, în ceea ce priveste inteligența si talentul, așa cum spre exemplu sunt mințile albinelor sau furnicilor lucrătoare. Cu alte cuvinte, trebuie să definim într-un fel inteligența, să facem deosebirea între inteligență și talent, și să înfățișăm metoda actuală de măsurare a inteligenței. Talentul este aptitudinea înăscută, mai pu-țin decât ‘geniul’,opusă instruirii, dar care cel mai bine poate fi pusă în valoare prin in-struire. Talentele pot fi de natură psihică sau fizică. Se poate spune despre un om: "este un politician talentat", sau "înăscut"; deasemenea auzim câte odată spunându-se despre un alt om: "are darul de a inspira încredere", sau: "pare să fie un om serios"; deasemenea este recunoscut că nu se poate face muzică fără talent; până și rezolvarea problemelor de matematică, este o dovadă de talent matematic, nu de inteligență. Toate talentele din domeniul fizic: box, înot, atletism etc. etc. nu sunt dovadă de inteligență, dar de aici, până la a crede că numai cu talent la box, se pot cuceri campionate, ar fi o mare greseală. Oamenii talentați, ca să poată să depășească mediocritatea, au neapărată nevoie de acel grad de inteligență, care să-i ajute la însușirea tehnicilor predate în procesul de instruire și deasemenea care să-i poată opri de la excesele, la care, sunt atât de înclinați, oamenii care se cred superiori, prin talentul pe care-l posedă. Inteligența omenească, este definită astfel: "abilitatea înăscută, deci talentul, de a intui legătura logică, dintre elemente diferite și de a-și utiliza cunoștințele, pentru rezolvarea, situațiilor noi, puse de viață." Indiscutabil că inteligența, fiind o abilitate înăscută, nu este altceva decât un altfel de talent, decât celelalte talente cu care se naște omul. Noțiunea talent, ar trebui să fie identică cu noțiunea de însușire biologică – psihică sau fizică – dar calificativul: talent, este acordat numai atunci când însușirea biologică atinge un înalt grad de virtuozitate. Cu alte cuvinte toți oamenii posedă – genetic – aceleași însușiri biologice, dar – atentie – în grad diferit, ceea ce ne conduce la ideea de variabilitate . Rezultă din cele expuse în paragrafele precedente, că biosfera – învelișul viu al globului pământesc – prezintă o însușire de bază: variabilitatea, sau inegalitatea înăscută a organismelor vii,în cadrul speciei. De fapt studiul, oricărei însușiri înăscute, nu este decât studiul variabilității însușirii respective, pentru că dincolo de limitele impuse de posibilitățile variabilității genetice înăscute, nu se poate trece, fără a se altera domeniul, sau gama genetică.
Biometria
modificăPentru studiul variabilității organismelor vii, se recurge la măsurători: știința cu-noscută sub denumirea de Biometrie. Aceste măsurători au fost utilizate, foarte intens pentru studierea variabilității la plante și animale, și destul de utilizate și pentru măsurarea, însușirilor fizice ale oamenilor. Biometria fiind introdusă ca metodă științifică, a studiului variabilității organismelor vii de mai mult de un secol, a scos în evidență că toate variațiile din biosferă, se înscriu într-o curbă, de forma unei secțiuni longitudinale prin apex-ul clopotului. Forma curbei-clopot, este caracteristică și unică pentru variabila luată în considerație. Forma curbei-clopot, poate fi mai deschisă la gura clopotului sau mai strânsă, poate fi mai lunguiață sau mai turtită,în funcție de numărul variantelor,care participă în diferitele secțiuni,ale curbei-clopot și care îi dau forma caracteristică, proprie a variabilei studiate. Spre exemplu măsurarea înălțimii și greutății tinerilor recruți, este o măsură de rutină, servind la multe scopuri, dintre care nu reamintesc, decât de exemplu, de standardizarea uniformelor și a încălțămintei. În măsura în care cineva s-a ocupat să centralizeze aceste date despre înălțime și greutate, începând de la data când prima oară au început măsurătorile, vom putea spune că am înregistrat, una dintre insușirile de bază ale omenirii – cazul particular al poporului românesc – și chiar mai mult, direcția pe care o ia, această însușire, cu trecerea timpului. Din ce în ce mai mult, capătă caracter de lege, aspectul următor: dacă numărul de exemplare luate în calcul la trasarea curbei-clopot , este suficient de mare, atunci curba-clopot normală, este cea care va reprezenta însușirea biologică studiată; sau: in studierea variabilității unei însușiri biologice au fost utilizate suficiente exemplare, numai atunci când curba trasată se aproprie cel mai mult de curba-clopot normală. Voi utiliza un exemplu, care prin faptul că a fost utilizat ca exemplu de mulți cercetători, a devenit clasic. Să presupunem că studierea insușirii biologice: inălțimea tinerilor la vârsta de recrutare, datorită numarului foarte mare de recruți, anual si cumulat, a rezultat intr-o curbă-clopot normală, așa cum este aceea reprezentată mai jos:
Rezultă că 68,27% dintre recruți au o înălțime normală. Pentru a afla proporția celor înalți, utilizăm următorul calcul: (95,44%-68,27%) : 2 = 13,59%. În acelaș mod găsim proporția celor scunzi. Pentru aflarea proporției celor foarte înalți și foarte scunzi,procedăm ca mai sus, conform calculului următor: (99,73%-95,44%) : 2 = 2,14%. Pentru aflarea proporției cazurilor atipice, modul de calcul este acelas: (100,00%- 99,73%) : 2 = 0,14% pitici, respectiv 0,14% uriași.
Psihometria
modificăÎn 1979, Americanii au întemeiat știința psihometriei, ca o știință aparte, având în vedere specificul și întinderea cercetărilor, dar are în comun cu biometria, metoda de calcul statistică, abaterea standard și curba-clopot. Metoda specifică, de cercetare, a psihometriei, diferă de biometria tradițională întrucât, se bazează pe teste psihice și anchete, în timp ce biometria se bazează pe măsurători directe. "Primul studiu" a constat dintr-un test de inteligență înăscută, din care s-a înlăturat cu grijă, orice referire la cunoștințe căpătate prin școală. Studiul a cuprins un grup de 12.686 tineri, între 14 și 22 de ani, aparținând celor trei grupe rasiale care compun populația americană: Americanii europeni (Amereuropenii), Americanii africani (Amerafricanii) și Americanii-indienii (Amerindienii).
Studiul s-a numit: “National Longitudinal Survey of Youth” (N.L.S.Y.), în traducere însemnând: ‘Sondajul Longitudinal Național al Tineretului’. Singura noțiune care trebuie explicată, este cuvântul ‘longitudinal’, din titlul sondajului, care inseamnă că cei 12.686 tineri, care au participat în sondaj, au fost periodic reexaminați, la capitolele la care au fost testați și în ‘primul studiu’, rezultând curba clopot IQ, din Fig.2 de mai jos:
Inteligenta a fost notată cu note de la 50 la 150, care reprezintă, rezultatele testului de inteligență N.L.S.Y. Media a fost notată cu 100. Domeniul de variație a fost împărțit în cinci clase de inteligență așa cum se observă din Fig.2. Clasa III-a, în dreapta și în stânga axei mediane, de la nota 90 la nota 110, cuprinde pe oamenii cu inteligență normală; Clasa II-a, de la nota 110 la nota 125, este clasa oamenilor inteligenți; Clasa I-a, de la nota 125 la nota 150 este, clasa oamenilor foarte inteligenți. În partea opusă, în mod simetric, Clasele IV și V, sunt clasele oamenilor cu inteligență mai redusă și redusă.
Aceste note în limba Americană, au căpătat denumirea de “Intelligence Quotient” ( I.Q.), adică scorul de inteligență, sau rezultatul testului de inteligență, întrucât se obține prin împărțirea notei obținută în testul de inteligență, individual, prin vârsta cronologică, și multiplicarea cu 100. Bine înțeles că pentru fiecare vârstă, există o curbă de definire a claselor de inteligență.
Selecția naturată gândește. Noi acționăm
modificăUtilizarea testelor de inteligență, în armată, în selectarea ofițerilor din securitate, precum și în sectorul particular, s-a extins foarte mult, devenind în anumite cazuri, teste de rutină. În ceeace privește studiul de față, mă voi servi de un model computerizat, pen-tru a arăta cum sunt influențate rezultatele unor societăți omenești de nivelul de inteligență înăscută. Modelul computerizat, se bazează pe media de inteligență – nota 100 – din sondajul N.L.S.Y., ca sistem de referință și calculează, ipotetic,rezultatele ce s-ar putea obține, pentru anumiți indicatori sociali, a căror reușită, se consideră că depinde de inteligența omenească înăscută.
Am numit cele două comunități, Neanderthal și Cro-Magnon pentru că aceste două tipuri umane, au coexistat multe zeci de mii de ani, pe acelas teritoriu, in preistorie, s-au concurat pentru aceleași resurse naturale, și până la urmă, omul din Neanderthal, s-a împuținat din ce în ce, și, dovedit arheologic, a dispărut de pe fața pământului, cedând locul, strămoșului omului modern, Cro-Magnon. În modelul computerizat prezentat, s-a luat ca premiză de calcul, că rasa Cro-Magnon are o medie de inteligență - nota 103 - , rasa Neanderthal o medie de inteligență – nota 97 – pe scara de inteligență din sondajul N.L.S.Y., unde media de inteligență a poporului American, a fost notată cu 100.
Din problemele sociale înfățișate în Fig.3, vom analiza una dintre chestiunile pri-mordiale ale societăților omenești: problema sărăciei. Graficul de mai sus arată că în cazul populației Cro-Magnon, la care s-a luat în calcul, o creștere a mediei inteligenței, de la nota 100, la 103, pe scara I.Q., se constată că, modelul computerizat adoptat, calculea-ză o scădere a proporției populației sărace, față de populația U.S.A. cu 30%. În cazul în care media I.Q-ului, scade, de la nota 100, la nota 97, adică tot cu 3 puncte, în cazul populației Neanderthal, nivelul sărăciei, crește cu 10%, față de nivelul sărăciei societății SUA.
Problema înapoiaților mintali (retardaților), a ajuns să schimbe legile penale americane, pentrucă nu se poate condamna la moarte sau la închisoare, un animal, pentru o crimă comisă, conform cu un cod penal elaborat pentru ființele omenești. Ceea ce desparte omul de restul regnului animal, este intelectul superior animalelor, cu care acesta este înzestrat. Dar fiindcă există oameni, care deși au înfățișare omenească, totuși posedă un intelect atât de scăzut, încât îl aproprie mai mult de intelectul animalelor, atunci nici faptele acestora nu pot fi judecate, conform cu codul penal, utilizat în judecarea faptelor ființelor omenești cu un intelect normal. Din momentul în care, Curtea Suprema de Justitie a SUA, în iunie 2002, a decis ca curțile de judecată din America nu mai pot condamna, în conformitate cu codul penal, faptele celor înapoiați mintal (retardați), s-a pus imediat problema: care este pragul retardării din punctul de vedere al dreptului penal? Un IQ de 70 sau sub 70, lipsa însușirilor de adaptabilitate, așa cum ar fi capacitatea de a se îmbrăca singur, scăderea capacităților mintale înainte de atingerea vârstei de 18 ani, sunt măsurători sigure ale retardării. Nu este cazul să discutăm aici, că există posibilitatea unor abuzuri, în sensul că criminali perfect responsabili pentru faptele lor, pot scăpa de pedeapsă, căpătând un certificat de retardat, sau că retardații pot fi manipulați, de oameni perfect responsabili conform codului penal, să comită crime. Există în momentul de față în SUA circa 3700 de condamnați la moarte care-și asteaptă rândul la execuție. Se estimează că dintre aceștia, un procent de 5-10% sunt retardați. Se estimează deasemenea, că din numărul total de execuții de 783, de la anul 1976 încoace, de când Curtea Supremă de Justiție, din SUA, a reintrodus pedeapsa cu moartea în America, au fost executați și 35 de retardați mintali. Dacă executarea retardaților mintali constituie, o cruzime fără sens, greu de acceptat, tot atât de greu de acceptat ar trebui să fie și admiterea la reproducere a înapoiaților mintali. Numai că în această privină, limita IQ-ului, ar trebui să fie mult mai ridicată decât 70. Pe bună dreptate, procurorul general al SUA, în timpul președintelui Clinton, a declarat următoarele:
"În ceea ce privește aceste aspecte al Constituției, Curtea Supremă este o executantă, nu un conducător"
Nu se poate să nu scoatem în evidență că, dacă admitem că manipularea minților este posibilă în cazul retardaților, înseamnă că ea este posibilă și în cazul indivizilor care deși nu sunt retardați, totuși au un IQ mai scăzut, și se lasă mai ușor influiențați de manipulatorii opiniei publice: demagogii. Aceiași observație este valabilă și în cazul societăților omenești – comunitățile cu un IQ mai scăzut – se lasă mai ușor manipulate. Îndeobște, istoric, se recunoaște, că IQ-ul comunităților orășenești, este mai ridicat decât al comunităților rurale. În cazul în care, media votului orașenesc este mai mare, decat media votului acordată în mediu rural, pentru un candidat la preșidenție, sau pentru un partid, sau pentru constituție – este pură demagogie – atunci când, pentru explicarea diferenței de atitudine în votare, se recurg la argumente, precum lipsa de simț cetățenesc al orășenilor, dar se laudă bunul simț tradițional țărănesc.
Viitorul omenirii, depinde numai de măsura în care, în interesul omenirii, în care și copii și nepoții lor vor trăi, oamenii politici vor fi în stare să se debaraseze de – demagogie – ca principală pârghie în vederea obținerii de voturi. Este timpul să se introducă în Constituție și drepturile urmașilor noștri, prin renunțarea la egocentrismul celor prezenți. Fenomenul supraviețuirii unei populații, mai inteligente, ca rezultat al luptei intraspecifice din cadrul speciei Homo Sapiens, nu a fost unic în cazul Cro-Magnon, versus Neanderthal, ci s-a repetat, iarăși și iarăși, dealungul preistoriei și istoriei omenirii. Un alt exemplu, din istoria modernă care confirmă, teoria lui Darwin din "moto-ul" de la inceputul acestui capitol, este dispariția în mare parte a Amerindienilor, care seamănă, cel puțin după părerea celor, care cred în legile teoriei darwiniste, cu dispariția populației Neanderthal. Iată cum sintetizează, președintele Americii, Monroe, (1817-1825) situația cu care se infățișa colonizarea vestului Americii de către urmașii rasei Cro-Magnon – Europenii – din acea epocă:
"Vânătoarea sau starea de sălbăticie, necesită o mai mare suprafață pentru subsistență, decât este compatibil cu progresul și cererile juste ale unei vieți civilizate… și ca atare trebuie să cedeze locul"
Aceasta este o concluzie fatalistă, dar reală, și de aceia istoria omenirii este direcțională, istoria nu se repetă. Tot din cauza fatalității istoriei, ea este pentru "gânditori", posibil a fi prezisă. Fatalitatea acestei direcționalități în lup-ta intraspecifica: "inteligența învinge întotdeauna", care a determinat în permanență, ca specia să se imbunătățescă, nu prezintă cruzime pentru semenii noștrii, și este de dorit să se păstreze astfel, pentru că dispariția, celor mai puțin dotați, nu se face prin măcelărirea lor, ci cu scurgerea timpului pe cale naturală. Nu cred că membrii, speciei umane, ar trebui să se bucure ca indivizii mai putin dotați, să supraviețuiască în dauna celor mai dotați, chiar dacă sunt copii noștrii, pe care i-am adus pe lume. Cu toate acestea, membrii speciei umane, se luptă din răsputeri, pentru promovarea propriei progenituri, oricum ar fi ei dotați, dar fatalitatea biologica, până la urmă se afirmă, imediat ce forța care a împiedicat-o să se afirme, dispare. Concluzia nu mai poate fi eludată: inteligența omenească, este o însușire psihică omenească, la fel cum înălțimea omenească, este o însușire fizică omenească și amândouă, la fel ca toate insușirile omenești, psihice sau fizice, sunt variabile care definesc ființa umană. Pentrucă variabilitatea însușirilor omenești, urmează legea variabi-lităților însușirilor tuturor organismelor vii, înscriindu-se în curba-clopot caracteristică, înseamnă că variabilitatea tuturor insușirilor omenești, inclusiv inteligența omenească, sunt limitate.
Fatalitatea genetică: singura alternativă
modificăDe aceea nu ar trebui să ne mire în continuare, că astăzi, omenirea, și-a pus cea mai mare speranță în noua știință care se numește, inginerie genetică. Această știință se preocupă cu alterarea genetică a organismelor vii, în scopul obținerii de insușiri noi în organismele vii, modificate. Necesitatea de a altera codul genetic al organismelor vii, este consecința necesității de a înfrânge fatalitatea înscrisă, în codul genetic vechi.
Pentru a putea ințelege, ce înseamnă fatalism genetic, voi lua exemplul, celui mai celebru hemofiliac din toate timpurile: Alexei Romanov, fiul țarului Nicolae al II-lea, și al Alexandrei, nepoata Reginei Victoria a Angliei. Redau mai jos,un parțial arbore genealogic, al descendenților din Regina Victoria, și ceea ce se cunoaște din transmiterea bolii genetice, hemofilia, la această familie.
Albert Victoria
a Marii BritaniiAlice Ludovic IV
de HessaLeopold Victoria Elisabeta Irina Henric de Prusia Ernest-Ludovic Frederic Alexandra Nicolae II
al RusieiM a r i a Waldemar
de PrusiaSigismund
de PrusiaHenric de Prusia Olga Tatiana Maria Anastasia A l e x e i
Fig. 4. Arbore genealogic al familiei țarilor Rusiei
pentru a demonstra perpetuarea bolii ereditare hemofiliacă
determinată de fatalitatea genetică
- Codul culorilor:
- a.- roșu - persoane masculine hemofiliace.
- b.- verde - persoane masculine sănătoase.
- c.- albastru - persoane feminine care transmit boala, fără a fi ele înșile bolnave.
- d.- galben - persoane despre care nu se știe dacă au fost bolnave sau nu, nelăsând descendenți.
- e.- necolorat - persoane femenine sănătoase.
Boala a început cu Regina Victoria. Ea dat naștere, unui fiu hemofiliac, Leopold, dar toate fiicele ei au fost sănătoase. Una din fiicele sale Alice, a dat naștere, unui fiu bolnav, Frederick, și cinci fete sănătoase. Din cele cinci fiice sănătoase, una dintre ele, Irina, a dat naștere la trei baieți dintre care doi hemofiliaci Waldemar și Henry, iar alta Alexandra, Țarina Rusiei, a dat naștere unui băiat, Alexei, hemofiliac, și la patru fiice sănătoase, dar care fiind omorâte de bolșevici, nu au lăsat descendenți, așa că nu se știe dacă erau transmițătoare, a bolii genetice, hemofiliace (?).
Cercetatorii știau încă din 1911, că hemofilia era transmisă de la mame la fii. Dar numai în prima jumătate a secolului douăzeci, s-a putut determina cu precizie, numărul de cromozomi la oameni care este de 46, adica 23 de perechi, din care o pereche, sunt cromozomii determinatori ai sexului: XX, care determină formarea sexului femenin și XY, care determină formarea sexului masculin. Fetele au doi cromozomi X, câte unul moștenit de la fiecare din părinți. Dacă unul din cromozomii X este defectiv, atunci celălalt care este sănătos, preia funcțiile ambilor cromozomi și va ține, persoana de sex feme-nin sănătoasă. Baietii însă moștenesc un cromozom Y, care-i conferă caracterele masculine, și un singur cromozom X, de la mama lor, care dacă este defectiv nu va avea un alt cromozom X, prezent, care ar fi putut să preia funcțiile cromozomului defectiv. Am luat acest exemplu, pentru a arăta, ca cele mai puternice personalități din lume, sunt neputincioase în fața fatalității genetice. Regina Victoria, a creat perioada victoriană, nu numai în propriul său imperiu, dar în întreaga lume a secolului 19, și a fost împărăteasa, singurei supraputeri mondiale, din secolul 19 și începutul secolului al 20-lea, Împărăția Britanică. Iar Romanovii, ultimul din aceasta dinastie, fiind țarul Nicolae al II-lea, căsătorit cu Alexandra, nepoata de fiică a Reginei Victoria, erau împărații singurului imperiu, Imperiul Tuturor Rusiilor, în stare să conteste supremația Imperiului Britanic.
Se afirmă de geneticieni, că există gene pentru orice: pentru egoism, pentru altruism, pentru sexism și chiar una pentru monogamie, așa numita genă a soțului perfect. Desigur – că dacă așa stau lucrurile – numai există loc pentru o genă, a mult trâmbițatului, "liber arbitru", sau "libertatea alegerii", sau "libertatea de conștiință". În realitate noi suntem șiruri de ADN, adică șiruri de molecule, în formă de elice dublă, compuse din zaharuri și fosfați. Zoologul Dawkins afirma că "ADN doar există", înțelegând prin aceasta, că genele sunt la fel cu ființele umane, fără milă și egoiste. Și alți oameni de știință, arată că genele sunt la fel cu ființele umane – fără milă și egoiste – întrucât ele nu dau curs, decât codului genetic înscris în ele însăși. Recent, James Watson, unul din copărtașii la descoperirea ADN-ului, a declarat despre codul genetic:
"este un limbaj scris cu un alfabet compus din patru litere – A (adenină), C (citozină), G (guanină), si T (tiamină) – cu care putem să scriem cartea."
Cu alte cuvinte, folosirea de către toate organismele vii, a unui sistem, în linii mari identic, de codificare, a aminoacizilor, proclamă universalitatea codului genetic, și confirmă odată mai mult, legile originii comune a vieții, descoperite de naturalistul Charles Darwin. Cursa pentru găsirea și înscrierea pe o hartă, a locului fiecărei gene, ceea ce se numește genomul uman, a început cam în mijlocul decadei 1980. În ciuda acerbei rivalități științifice, în anul 2002, au fost publicate simultan, cele două versiuni ale genomului uman, posedând 3,2 miliarde gene, în jurnalul Science and Nature. Cele două versiuni, similare, aparțin una lui Național Human Genome Research Institute, finanțat de guvernul American, iar cealalaltă întreprinderii particulare Celera Genomics. Mulți dintre cercetători erau matematicieni, și tot atât de mulți erau oameni de știință naturaliști. Cercetările care au condus la întocmirea hărții genomului, a fost un efort fără precedent de îmbinare a științei biologiei cu știința computerizării.
Sfărșitul filozofiei și sarcina de a gândi
modificăDin păcate, cu toate descoperirile științei, există un paradox: ele nu pot ajuta cu nimic la salvarea de la extincție a organismelor vii, al căror habitat dispare. Deoarece chestiunea dispariției organismelor vii neadaptate la mediul înconjurător, pusă altfel, se poate spune că, nu organismele vii care dispar nu sunt adaptate, ci că mediul înconjurător la care ele sunt adaptate, dispare. În momentul de față, primatele, din care facem și noi parte, sunt pe cale de dispariție rapidă, din cauza dispariției habitatului, în care au evoluat într-o specie, cu o curbă-clopot care le definește genetic și le limitează variabilitatea și deci adaptabilitatea. În anul 2000, existau 518 specii de primate care nu erau amenințate cu extincția si 120 specii amenințate cu dispariția; doi ani mai târziu, în 2002, în categoria speciilor care nu erau amenințate cu dispariția mai rămăseseră 443 specii de primate, iar speciile de primate amenințate cu dispariția crescuse la 195. Curba-clopot care definește specia, este în fapt o inchisoare genetică, pentru că specia creată prin evoluție într-un me-diu specific, ne fiind capabilă să se adapteze, cu aceiași repeziciune cu care mediul ambiant se schimbă, nu poate decât ca, odată cu închisoarea genetică, mediul său specific, care dispare , să dispară și specia prea strâns legată de acel mediu.
Unul dintre cele mai impresionante si remarcabile, evenimente contemporane este revoluția petrecută în mințile contemporanilor noștri: sfârșitul filozofilor si al filozofiilor profesate de aceștia și înlocuirea acestora și a conceptelor lor, cu cercetătorii științifici și producția de tehnologie modernă, în toate domeniile vieții. Cauza care a produs această revoluție intelectuală, este aceași ca în cazul dispariției primatelor – modificarea prea rapidă a mediului intelectual din secolul al XX-lea – și imposibilitatea de adaptare, cu aceiași rapiditate, a filozofilor la noul mediu intelectual. După un șir de decade, în care o filozofie după alta: conservatorismul din perioada Victoriană; fascismul de după primul război mondial, dar mai cu seama comunismul,adus în Rusia, în cursul primului război mondial cu banii și trenul german, și devenit victorios în cel de al doilea război mondial, cu banii americanilor, au dezamăgit profund gândirea contemporanilor. În momentul de față, omenirea – cea mai civilizată parte a ei – crede numai în știință și tehnologie, în de-mocrație și economie de piață liberă, globală. Ultimul filozof, de anvergură, al omenirii, produs tot de Germani, Martin Heidegger (1889-1976), a fost preocupat de soarta sa, și deci de soarta filozofilor și a filozofiilor în general. A scris mai multe eseuri, care dove-desc preocuparea sa cu privire la problema sfârșitului filozofiei și deci a filozofilor, dintre care amintesc pe urmatoarele: “Modern Science, Metaphysics and Mathematics ” și “The Question Concerning Technology”. A scris însă un eseu, direct la subiect, intitulat: “The End of Philosophy and The Task of Thinking ”. ( Martin Heidegger, Basic Writings, ed. David Farell Krell, Harper San Francisco 1977.
Citez extensiv din acest eseu, considerând că comentariile ar fi de prisos:
Pagina 375-76: "Cu desființarea metafizicii, care deja fusese indeplinită de Karl Marx, cea mai inaltă expresie a filozofiei a fost atinsă. A intrat în stadiul final. În cazul când, totuși se mai încearcă, gândire filozofică, tot ce se mai poate obține este, o renaștere epigonică, și variații a acelei renașteri. La urma urmei, nu este sfârșitul filozofiei, încetarea modului de a gândi filozofic?”[…] “ Desvoltarea științelor este în același timp separarea lor de filozofie, și stabilirea independenței lor. Acest proces, aparține terminării filozofiei. Desvoltarea sa, este astăzi, în plină explozie, în toate domeniile vieții. Această dezvoltare, arată mai curând dizolvarea filozofiei, și cu adevărat, este precis terminarea ei".
Pagina 377:"Sfârșitul filozofiei, se dovedește a fi triumful, unui aranjament manipulabil, al unei lumi stiințifico-tehnologice , și a unei ordini sociale proprii acestei lumi. Sfârșitul filozofiei înseamnă începutul unei civilizații globale,bazată pe o gândire Vest Europeană."
Ceea ce în știință numim variabilitate, în politică se numeste inegalitate. Societățile omenești, au ca principală preocupare publică, să anuleze inegalitatea naturală geneti-că, prin măsuri culturale, instaurate prin forță. Această preocupare, izvorâtă din altruism-ul înscris de asemenea în genele noastre, este fundamentarea democrației, care a luat naștere în Europa de Vest. Democrația s-a desvoltat, devenind cea mai formidabilă forță po-litică contemporană – deoarece puterea politică, fiind obținută pe bază de alegeri, în care votul este universal, secret și absolut liber de orice ingerință a guvernului care deține pu-terea în momentul alegerilor, nu se poate realiza decât în cadrul unei societăți în care știința și tehnologia sunt utilizate, în scopul realizarii unei societăți afluente, și care beneficiază de o economie de piață, liberă de amestecul statului.
▲ Începutul paginii.
Această lucrare a fost eliberată în domeniul public de către deținătorul drepturilor de autor.