Glontele

 

După Longfellow

E mort de-acum frumosul tînăr, căzut viteazul neînvins,
Și inima-i învăpăiată și-obrajii lui aprinși s-au stins !
El — sufletul nădejdii noastre, el — răsfățatul de noroc,
Pe care cu mîndrie ochii îl urmăreau din loc în loc,
A cărui voce mîngăioasă, al cărui zîmbet plin de vrajă
Făcea să crezi că pretutindeni un înger bun îi stă de strajă...

Ieri noapte-naintam o ceată prin pas, în munte, spre pichet,
Eram feriți de întuneric; — el călărea cîntînd încet:

"Port două roze roșii
La pălăria mea,
A treia-n vîrful spadei
Îmi va-nflori și ea..."

Atunci din margine de codru un glonte șuierînd ieși:
Cîntarea-i amuți pe buze și, brusc, un trup se prăbuși,
Simții că sîngele-mi îngheață, fiori de groază m-au pătruns.
Și l-am strigat ușor pe nume, dar, vai ! n-am căpătat răspuns !

L-am rădicat pe cal cu trudă și-ncet, prin ploaie și noroi,
Prin noapte și prin ceață, iată-l adus la tabără-napoi !
La raza unei mici lanterne, sub cort, văzut-am dup-aceea
Pe fața-i două roze albe, — la piept îi sîngera a treia...

Și-un vis acum mi-arată însă același glonte ucigaș
Cum șuieră zburînd departe, se duce șuierînd în zbor,
Străbate munți și văi, ajunge departe-n nordicul oraș,
Și-n mijlocul unei căscioare
Din ulița plină de soare,
Atinge-o inimă, oprindu-i bătăile, fulgerător !

De-acolo, dinspre nord, departe, aud un clopot trist sunînd:
Vecinul Ei se minunează cum de-a murit așa curînd !