Haiducul (Iosif, 1)

Haiducul de Ștefan Octavian Iosif

Lumina aurie ce cerne printre cetini,
Trecînd, ca o nălucă, în zarea din apus,
Haiducul rătăcește, cu flinta-n spate, dus :
În toată lumea largă el n-are alți prieteni
Decît copacii-n codru și nourii de sus.

Înfiorat de taina singurătății grele,
Străvechiul codru sună, foșnindu-și frunza rar...
Voinicul prinde-un zgomot venit dinspre hotar :
Își saltă dîrz podoaba de-alămuri și de-oțele,
Și ochii lui sălbateci străfulgerînd tresar.

Cum se ridică leul stăpîn într-o pustie
Și-așteaptă prada mîndru, cu nările în vînt,
Ca dintr-o săritură s-o culce la pămînt,
Haiducul clocotește de ură și mînie,
Și pieptul i se umflă, stînd să zbucnească-n cînt...

Dar din tufiș trei focuri vrăjmașe se descarcă, —
Un răcnet moare-n pieptul rănitului erou !
El vrea să se ridice și cade-n brînci din nou :
Din somn tresare codrul, rănit și dînsul, parcă,
Și urlă de durere, cu repetat ecou...