Istoria fondărei orașului București/Capitolul 10

Istoria fondărei orașului București de Dimitrie Papazoglu
Capitolul 10

Despre caracterul și obiceiurile românilor din Capitală.

Românii, cei mai mulți, sunt din natură ospitalieri, prietenoși, plini de omenie (filantropi); mulți știu carte și sunt bine-crescuți și cu adăpări solide de religiunea părinților lor. Deși sunt buni imitatori, dar nu se lasă a se înșela de unii rătăciți și de atei, care se întorc din străinătate plini de erezii și de năravuri rele. Nu s-a văzut nici un român care a crescut în țara lui și a învățat la el acasă, după puterile lui, să critice Biserica și religiunea lui, cum s-au văzut adesea unii reveniți din străinătate, criticând în scrierile lor Biserica, clerul și religiunea, ba, cu mare cutezanță, chiar viața lui Iisus Christos, Dumnezeul și Mântuitorul omenirei, precum s-a văzut la străini. Deși acele critici au ajuns în România, dar ele fură citite și azvârlite de români cu disprețul ce au meritat. Ei nu au făcut ca unii străini, cari au tolerat pe rătăcitul autor al vieții lui Iisus. Nici un autor român, cât de savant și cu toată libertatea opiniunei publice și a presei în țara lui, nu a scris contra dogmelor și a bazelor religiunii părinților lui. Românii știu a iubi pe capul și pe aproapele lor, fiindcă așa a zis Iisus; ei știu a fi ospitalieri, căci așa lea propagat Christos; știu a sătura pe săraci și a îmbrăca pe cel gol, căci așa le-a dictat Mântuitorul omenirei.

Românii, astăzi, se bucură de libertatea câștigată de ei înșiși, cu sângele lor. Românii sunt recunoscători glorioasei Rusii, care, prin sacrul ei sânge, i-a protegiat un secol întreg, ca adevărați coreligionari, și le-a întors neatârnarea, le-a asigurat munca tihnită a brațelor, organizarea administrații lor și formarea oștirei, străjuitoarea hotarelor. Rusia este amica cea mai sinceră a românilor, care vor venera în eternitate sângele ei vărsat pe câmpurile noastre.

Românii se mândresc astăzi cu preaiubitul lor rege, îl iubesc și îl venerează pentru faptele lui cele nobile, ca și pe regina Elisaveta, cum și pe moștenitorul tronului.

Sfânta lor Biserică se deschide de două ori pe zi și cheamă pe creștini, prin semnul de toacă și prin tragere de clopote, începându-se sacrul oficiu de la 7 ore de dimineață și ținând până la 10, iar după-prânz, de la 3 până la 4 ore.

Clerul în România, ca și în Capitală, se împarte în două clase, preoții orașelor, care sunt căsătoriți, din ceștia sunt și parohi ai bisericilor și servesc cu leafă la bisericile lor, având superiori pe protoierei (protopopii); sunt apoi călugări și călugărițe, monahi și închinați la diferite monăstiri de prin țară. Arhiereii și arhimandriții țin de ordinul monahilor. Preoții de oraș se numesc mireni și primesc gradul lor după reputație. Iar arhiereii primeau titluri de la patriarhul din Constantinopol, până la deschiderea Sinodului românesc.