Istoria ieroglifică/Partea a șeptea

 

Acestea într-acesta chip prin câteva a nopții ceasuri Inorogul cu Șoimul voroavă făcând, Hameleon, precum mai sus s-au pomenit, la lăcașul său ducându-să, în vasul uluirii vetrilele gândurilor deșchidea, prin marea relelor socotele înotând, spre toate vânturile, horburilor funele chitelelor întindea. Așe el în valurile vicleșugurilor tăvălindu-să (poate fi răutatea îndoit și întriit să lucredze fortuna slobodzind), somn fără somn și odihnă fără odihnă îl chinuia, atâta cât cu ochii deșchiși somna și cu toată fantazia deșteptată visa. În care vis părerea chipuri ca acestea închipuindu-i îi zugrăviia.

Hameleonului cu aer a să paște și cu vânt a să hrăni firea fiindu-i, precum pre marginea unii ape îmblă i să părea, unde niște hingiuri dese și înghimpoase și niște copaci frundzoși și umbroși era, atâta cât de desimea și grosimea umbrelor ce avea, precum de tot soarele le lipsește și preste tot întunerecul îi căptușește i să părea. Aședară, el îmblând și prin întunecoasă ceața aceia orbăcăind, departe înainte precum o zare de foc vede i să păru, spre carea cu toată nevoința năzuind și la dânsa apro piindu-să, vădzu că atâta de mare era focul carile cu mare văpaie ardea, cât cu vârvul parăi nuării ceriului pătrundea, unde stihiia focului cu apa nuărului mari și groznice trăsnete și plesnete făcea (precum aceste doaă trupuri de stihii goale unul pre altul a nu priimi și vrăjmășește una pre alta a strica și a împrăștiia obiciuite sint). Iară în mijlocul focului o jiganie groz-nică vădzu, carea la chip ca șopârla, însă cu multul mai mare și mai groasă a fi i să părea. Aceasta în toate părțile prin pară primblându-să, fără sațiu jăratecul păștea și de mare lăcomie și spudza înghițiia, nemică cevași de atâta înfocată văpaie betejindu-să. Hameleonul așe de cu dulce mâncarea sulimendriții vădzind (căci așe să numiia jiganiia aceia), lucru carile nici odânăoară stomahul ei îl simțisă, foamea în mață i să scorni (că din multe pofta sufletului neclătită ar fi, de n-ar fi simțirile pre dinafară iscoditoare și apoi îndemnătoare). Foamea dară începând, mănuntăile i să întor cea și stomahul tare îl chinuia. Carile de toată știința a simțire ca aceia gol, cu de moarte țipete: „vai, mațele, vai, mănuntăile, vai, pântecele, vai, vintrile mele!" a să văieta și a să văiera începu. Și leacul aceii necunoscute boale, ce ar fi și unde s-ar afla, nu știia. Așe el într-acel chip mișelos chinuindu-să, salamandra din mijlocul focului: „O, sărace, strigând, dzisă, ce poate fi acest chin, carile așe de fără milă te-au apucat și ce această lacomă căutare și nesățioasă mâncare spre bucatele mele?" Hameleonul, fără „vai și vai", altă nu dzicea, și fără „moriu și moriu", altă nu răspundea. Ce mai pre urmă cu lânged glas dzisă: „Simțire nesimțită simt și pătimire nepătimită pat, o, domnul mieu și împăratul focului (că Hameleonului precum salamandra bodzul focului să fie i să păru)." Hameleonul la toate amăgitoriu, iară la aceasta să amăgi, căci în hrană și în mâncare deosăbire a face neștiind, i să păru că jăratecul fără primejdie și focul fără nevoie a înghiți și a mistui va putea. Ce răul rău pate, că în locul foamei sațiul cu arsură și nesuferite durerile i să înmulțiră. Salamandra dzisă: „O, ticăloase, au nu știi că foametei hrana și setei băutura îi ieste leacul? Însă nu tot stomahul toată bucata mistuiește, nici tot gâtlejul toată băutura priimește, nici altă jiganie, fără de mine, foc a paște poate că cine pentru desfrânata poftă orânduiala firească covârșește, acela în focul lăcomiii sale (ca tine acmu) să pe depsește, a căruia stângere și potolire foarte cu greu și mai nici cu greu să găsește. Ce tu acmu, mai multă zăbavă nefăcând, cum mai curând aleargă, cearcă și unde oaăle șerpelui vii afla, nezăticnit le bea, căci după mâncare ca aceasta, băutură ca aceia trebuie, că numai acelea doară văpaia carea în droburile tale s-au ațițat a stânge vor putea." Hameleonul, de leac ca acesta de la sulimendriță înțelegând, macar că nu fără mari slăbiciuni și leșinături, însă îndată prin toate malurile a cerca, toți câmpii și dealurile a cutreiera și toate bortele copacilor, gaurile țărmurilor și crăpăturile pământului a scociorî începu (că la cel bolnav sănătatea de mare preț ieste, pentru carea toate în cumpănă puind, mai iușoare a fi le socotește). Deci după multă și cu multe dureri, trudă și ostenință, oaăle șerpelui, carile ohendra să cheamă, într-un loc a afla i să tâmplă, pre carile, de mare arsura mațelor, îndată și fără de nici o îngăimală le sorbi. Aședară, de cu grabă dacă oaăle bău, precum arsura mațelor ce avea i s-au potolit i sa păru. Însă după fire doftorul, după doftor leacul și după leac ca acela tămăduirea carea i să cuviniia îi vini, de vreme ce nu chipul boalei în chipul sănătății, ce forma răului într-altă formă mai rea și mai cumplită s-au mutat. Căci oaăle ohendrii în călduros pântecele Hameleonului coborându-să, nu spre mistuire, ce spre zămislire clătire a face începură și acmu embrionați puii ohendrei după a lor fire pântecele îi fărâma și, pentru ca în lu mină să iasă, vintrele îi spinteca (că cine cu lăcomie acul cosătoriului înghite, acela cu mare mișălie fierul arătoriului borește), și așe, săracul Hameleonul iarăși spre moarte să bătea, iarăși munci și dureri de naștere îl cuprindea, în locul leacului otrava și în locul sănătății moartea cunoștea, dară ce să facă și de ce să să apuce nici știia, nici să pricepea. Puii ohendrii din pântece-i ieșind, peste trup i să împleteciia, de grumadzi i să colăciia, îl pișca, îl mușca, și nu laptele, carile nu avea, ce sin gele, carile de prin toate vinele i să scurea, îi sugea. Într-acesta chip puii ohendrii și născuții lui și atâta de cumplit din toate părțile de viață deșertându-l, și cu toapsăc și venin împlându-l, în dureri așe mari și chinuri așe nesuferite, îndată oteșirea în minte nu-i veniia. Ce mai târdziu de mare și minunată puterea cornului Inorogului asupra a toată otrava aminte își adusă (căci și de altă dată de otrăvită a văzduhului putregiune mântuindu-l, cu sănătatea vieții îl dăruisă) și așe, din pădure la munte într-un suflet alergă, ca doară pre Inorog, de binele său făcătoriu, unde va a afla va putea. Pre carile într-un munte prea înalt și loc prea aspru și fără suiș aflându-l, i să părea că pre o stincă înaltă în simceaoa muntelui șede, iară din toate părțile prăpăști, hârtoa pe și păhârnituri groznice era, atâta cât căutării amețală adu cea. Iară din văzduh și peste vârvul munților îi păru că o pasire neagră, cu mare vâjiituri viind, pre luminos și lunecos cornul Inorogului vrea să să puie. Inorogul cu capul clătind și cornul cutremurând, pasirea cu picioarele de neted și luciu cornul lui a să lipi nu putea. Câtăva vreme pasirea să să puie, Inorogul să o surpe și războiu ca acesta făcând, odată să tâmplă ca Inorogul în curmedziș cu cornul lovind, câteva pene din aripa cea dreaptă a pasirii să rumpă. De care lucru, pasirea, slăbindu-să și de multă luptă amețind și obosindu-să, în mieșălos chip, giumătate zbu rând, iară giumătate prăvălindu-să, în prăpastea dedesupt să co borî (că înălțarea înflaților cu mintea, ca penele în aripi, iară sfârșitul lor ca pasirea zmultă rămâne). Hameleonul, într-atâtea dureri ce să afla, frumoasă privala aceii monomahii durerile a-și uita îl făcusă (că când puterea sufletului chiară în privala înțele gerii să înfige, atuncea toate simțirile trupului dinafară amur țesc). Ce a luptii privală săvârșindu-să, boldurile și strămurările patimii la simțirea durerilor îl întoarsără. Ce, precum s-au dzis, unde Inorogul ședea, nici loc, nici nedejde de suit Hameleonul având, de departe, cu mare umilință, patima își povestiia și: „Milo stivește-te, milostivește-te asupra ticăloșiii mele!" striga. Inorogul dzisă: „Ce fel de patimă ieste carea te chinuiește?" Hameleonul răspunsă: „Întâi foamea lângedzind, apoi focul m-au pârjolit, iară mai pre urmă puii carii am născut m-au prăpădit; și iată că, de nu mai curând milostivirea ta asupra slăbiciunei mele va agiun ge, pierit și prăpădit sint, căci altă nedejde și năzuire vieții mele n-au rămas." Și iarăși din toată inima: „Agiutoriu, agiuto riu! striga, și cornul plecându-ți, din otrava ce mă putredește, mântuiește-mă!" să ruga. Inorogul răspunsă: „Leacul și puterea leacului cornului mieu spre otrava carea dinafară vine slujește, iară nu spre veninul carile dinluntru să naște (că răutatea boalii doftorii o tămăduiesc, iară boala sufletului leacurile apoteca rilor nu știe). Ce pre cât a socoti pociu, receta leacului tău aceas ta ieste: cornul cămilii, coama șerpelui, ochiul guziului orb și unghile peștelui luând, în laptele aspidei le fierbe, până din dzece ocă, dzece dramuri vor rămânea, carile în chipul alefiiului făcându-să, când soarele ca luna va scădea cu o parte pre la rane te unge, iară cu altă parte la sfârșitul soarelui, apă din fărmușuri de marmure și din pilituri de aur storcând, o amestecă, și în chipul șerbetului făcând-o, o bea, și așe leacul îți vii afla." Hameleonul chipul leacurilor audzind și precum în batgiocură îi dzice socotind: „Vai de mine, vai de mine, dară unde și cine poate lucruri nevădzute, neaudzite ca acestea să afle?" Și cu strigarea deodată să deșteptă.

Din somn și din vis ca acesta Hameleonul trezindu-să, tot chipul videniii ca într-un punct a socotelii culegând, ni spre bine, ni spre rău îl lua. De carile totdeodată ni să bucura, ni să întrista. Ce pre cum să dzice (tot ce cu mare poftă iubim, aceia cu mare lesnire credem), în care chip și Hameleonul toate cele dimpotrivă din gând izgonind, după plăcerea și pofta sa visul într-acesta chip tâlcuia: Apa carea curea, pre a căriia margine el să primbla: nestătătoare vreme și amestecate dzilele ei sint; pădurea deasă și ca întunere cul umbroasă, prin carea cu mare nevoie îmbla: mulțimea gloate lor tulburate; iară negura carea lumina soarelui opriia: învăluirea lucrurilor a cărora sfârșit cu ochiul înțelegerii a să videa și a să cunoaște nu să putea; întâi de departe zarea focului vădzută: mici începăturile poftei fierbinți; iară de aproape pară înaltă: mărimea poftei și a lucrului din nemică până într-atâta îngroșet și cres cut, cât preste toată lumea vestea i-au ieșit; sulimendrița carea în jăratecul focului să păștea: statul a toată adunarea carile cu nestânsă poftă spre izbândirea inimilor să hrăniia și cu mare nevoință pentru pofta sa, tot greul și nevoiia a suferi nu să tăgăduia. Așijderea, salamandra de foc precum nebetijită, așe nesăturată:

statul lucrului început pentru săvârșire nepărăsit să silește, nici cineva din cei împotrivnici în ceva a-l beteji va putea și pofta atâta de folos îi va fi, cât de binele carile va urma neîndestulit va fi, căci în mare mărime și lucrul și lauda lui va crește. Iară războiul apii nuărilor cu vârvul parăi focului și trăs netele și plesnetele carile între dânsele să făcea: precum acestor doaă monarhii minunate fapte și vestea lucrului ce să va între dânsele isprăvi, peste nuări va trece și prin și preste toate țările și olaturile va merge; foamea carea din mâncarea salamandrii i s-au scornit: pofta cu carea el spre acela lucru (cu carile vreun ames tec nu avea) a să amesteca l-au îndemnat; în chipul ei jeratec a mânca: pentru agonisirea laudii de la monarhiia pasirilor (căci para pasirilor zburătoare, iară apa nuărilor, dobitoacelor la pământ, trăgătoare a fi tâlcuia), în pofta a tot statul lor au întrat. Arsura carea în pântece i s-au scornit: greuimea și nevoia lucru lui; leacul pre carile salamandra l-au învățat, adecă oaăle șerpelui să bea: mijlocile carile din socoteală și din înțelepciune să nasc (căci șerpele înțelepciunea, iară oaăle aflările și mijlocele pre carile înțelepciune le dă, tâlcuia), arătându-i, le-au aflat, le-au băut și în pântece puii șerpelui s-au zămislit: socoteala în gând și în inimă au băgat, apoi, ca cum le-ar fi zămislit, la calea lor spre ducerea săvârșitului le-au pus. Prin pântece cu mari dureri i-au născut: adecă preste nedejdea sa și de unde nici s-au gândit, fapta cu mare bucurie au săvârșit (căci durerile împotrivă tâlcuind, vese lie și bucurie a fi socotiia). Iară leacul carile împotriva durerii de la Inorog poftiia: prin buiguirea fantaziii, visul aievea și durerea adevărată socotind, stricarea aceii bucurii de la nebiruită puterea nepriietinului prin necunoștință cerca. Ce Inorogul leac carile în fire nu să dă, nici undeva să află, spuindu-i, precum lucrul început nicicum a să strica nu va putea, nici asupra aceii bucurii, pre carea faptul înțelepțăsc au adus-o, vreo întristare împotrivnică va putea sta. Acestea așe, toate, după a sa voie Hameleonul tâlcuind, visul în nespusă bucurie și în lucrul aievea întorcea. Ce un lucru această înfiptă socoteală oarecum din temelie îi clătiia, căci după voie tâlcul a potrivi nu putea. Adecă: pre cornul Ino- rogului pasirea cea neagră a să pune neputând, cu penele aripilor frânte, de râpă mai mult prăvălită decât lăsată s-au dat. Așijderea, că el la locul unde Inorogul sta a să urca și loc a să sui n-au aflat. Ce până mai pre urmă, macar că cu îndoit și prepus gând, însă iarăși pre cât mai aproape de pofta sa a-l aduce au putut, și pre acesta într-acesta chip l-au tâlcuit. Adecă: pre neprietin moartea de nu-l și va de tot stăpâni, ea într-o parte, spre râpă, adecă spre vremea necunoscută lăsându-să, viața strâmptă și nenorocită îi va lăsa, ca carea altul nici mai denainte, nici mai pre urmă de dânsul a viețui nu s-au vădzut, sau în loc strâmt și rău ca acela viața își va petrece, de unde nici el la altul, nici altul la dânsul să margă va putea.

Aședară, Hameleonul, vesel după vis și voios după tâlcuirea lui, din locu-și sări și, cum de la Șoim pentru vinirea Inorogului cevași știre nu i s-au dat să mira (căci cu Șoimul cuvânt pusese ca când Inorogul ar vini, îndată știre să-i facă). Apoi iarăși sin gur mângâindu-să, în sine dzicea: „Vicleșugul carile în inimă port nici piielea de pre mine nu-l simpte, necum aceștea în prepus ca acesta să fie întrat și mai vârtos că precum în toată credința mă au, bine i-am cunoscut. Ce, poate fi, Inorogul de ceva s-au împie decat și la locul prundișului nu s-au coborât, căci amintrilea și el la cuvântul dat stătătoriu, și Șoimul de vicleșug neștiutoriu ieste." Și așe, iarăși în stratu-și culcându-să, dzua a să lumina cu întunecos gând aștepta.

Deci Inorogul și cu Șoimul, după ce prin multă vreme a nopții, ce le-ar fi fost voroavele sfârșiră, unul cu altul sărutându-să și în brațe prietinești cuprindzindu-să, sara bună își dederă și unul de la altul despărțindu-să, cineși la ale sale să înturnară (că la împreunare pofta hirișă, iară la despărțire voia de împreună tre buie). Iară când mâna cea de aur cu degetele de trandafir din vârvurile munților flori culege și mănunchele negre din cele albe alege. Hameleonul, după obiceiu, la ispitele răutăților, școala vrăjbilor și cercetare străjilor degrabă purceasă, pre carile într-un suflet cutreierând și ceva nou din celea ce rău nedejduia neaflând, precum cu bună samă Inorogul din munte la locul împreunării să nu să fie coborât, singur șie își dovedi (că vicleanul când pe altul în lucru să amăgească nu are, atuncea singur pe sine în so coteală să viclenește și cuvintele din sin furându-și în pungă le pune). Și așe, precum vremea clevetii și ceasul zavistiii să fie nemerit socotind, cum mai degrabă la Șoim să dusă.

Cătră carile darea bunii dimineți de giumătate curmând și cădzuta închinăciune încă bine nesfârșind, cu capul viperii să închina, cu ochii vulpei căuta, cu trupul dulăului să clătina și, ca cum de duh rău tulburat ar fi fost, cu fălcile căscate, cu budzele lăsate și cu balele aspumate cuvinte cu stropi și stropi cu cuvinte amestecate într-acesta chip a împrăștiia începu: „Vădzut-ați, scriitorul explicându-le pe fiecare la cheie. Astfel: mâna de aur este soarele; degete de trandafir înseamnă când radzele soarelui în vârvurile munților lovește, iar mănunchele albe din cele negre a alege dzice, lucru la cuvânt așe de năstătătoriu și ca frundza de tot vântul în toate părțile clătitoriu? Vădzut-ați cucoșul, învățătoriul vântului, în vârvul turnului? Eu încă de multă vreme la trup câte dramuri și la minte câte grăunță cumpănește, să ți-l cântăresc și de toate pre amănuntul să ți-l perigrapsesc vream, la chip, cum și la obiceie ce fel ieste să ți-l arăt poftiiam și precum din gura lui vreodată adevărul nu iese a ți-l dovedi mă ispitiiam. Însă spre împreunarea lui cu atâta sete încins și cu atâta poftă spre viderea lui aprins vădzindu-te, a ți-l povesti mă siiam. Iară acmu, iată, singur iușurimea minții, nestarea cuvântului și toată prostimea firii bine i-ai vădzut și precum socotesc, precum și cât ieste, de pre unghe leul și de pre parte tot țircălamul vii fi cunoscut, căci eu, ticălosul, pentru a mea prostime, ca nu cândai în prepusul de zavistnic și îndoința de clevetnic să cadz, adevărul a-ți grăi mă temeam și toată ființa lucrului a-ți descoperi mă feriiam (că pre cât de urâcioasă ieste minciuna la urechile drept audzitoare, pre atâta de primejdioasă ieste adeverința la audzirea strâmb ascultătoare). Ce acmu, iată, el, la locul însămnat și după cuvântul dat, n-au vinit. Iată, giurământurile în loc de basnă și cuvintele și rugămintele în chip de batgiocură le-au luat. 2. De care lucru, îndrăzneala adevărului luând, din curată inimă ași dzice ca de această prietinească împreunare părăsindu-te, cu chipul carile priietinul și prieteșugul ce să fie n-au învățat, deplinul neprieteșug și vrednicul nepriietin, cum și cât să fie, a cunoaște să-l faci, ca alte feliuri de curse și de lațe întindzindu-i și într-în sele vânându-l, să priceapă (că precum toate obrazele unul cu altul nu să asamănă și stelele una cu alta în lumină nu să potrivăsc, așe decât vicleanul mai viclean și decât meșterul altul mai meșter și mai isteț să află)." Șoimul deodată și într-acesta chip oare de cine grăiește mult să miră. Apoi această puturoasă hulă, de unde și asupra a cui o scornește, cu lin glas îl întrebă.

Hameleonul dzisă: „Dară, domnul mieu bine știe cine în lume și singur între toți muritorii de toată hula și ocara vrednic ieste, a căruia și a numelui pomenire grețoasă, și audzului scărân dăvoasă ieste".

Șoimul dzisă: „Hele, pentru aceasta și mai ales a înțelege aș vrea".

El dzisă: „Au nu amăgeul și șifariul acela atâtea crunte sudori mi-au vărsat? Au nu vicleanul și înșelătoriul acela de atâtea ori și într-atâtea de moarte cumpene și de viață primejdii m-au băgat, mai vârtos că cu a lui pricină și rob la mâna crocodilului am cădzut, unde și până astădzi cu greu preț a mă răscumpăra și cu mulți chizăși prețul să-mi plătesc legat sint. Dară de vreme ce el toate ostenințele în zădar și toate slujbele în darn a fi mi-au arătat,lasă, că încă puțintel, și visul carile am visat după tâlcuire îl voi plini. Căci visele pre mine vrodată macară nu mă amăgesc, că precum a viselor tâlcuire, așe a vrăjilor alcătuire de la tată mieu foarte bine am învățat. Că tată-mieu, Apariul, prin multă vreme la Hersonisul crivățului cu corăbieriia îmblând, de la ba bele schithilor toate meșterșugurile gheomandiii, hiromandiii și a necromandiii deplin învățasă, pre carile prin adese paradosin supt pecetea pomenirii tare le-am însămnat, din carile șuvăitoriul și a multe cărări știutoriul acela nu-mi va scăpa".

Șoimul înțelegând că toate acestea vărsături asupra curățăniii Inorogului le borește: „Șterge-ți gura, dzisă, o, priietine, și de ieste cu putință știupitura iarăși îți înghiți și borâtura iarăși îți sorbi, căci Inorogul și la cuvântul dat au stătut, și la locul îm preunării, asară, după cum au dzis, au vinit. De la carile de întreagă voroavă săturându-mă și de înaltă înțelepciune mult mirându-mă, adeverit sint că acestea toate spre ispită sau prin zavistie veche le grăiești. Și acmu din pricina sau a neștiinții, sau a răutății (căci amândoaă jigănii rele și cu multe capete sint), în vreme fără vreme cu ce erai încărcat a te descărca și în locul ce nu ți s-au cădzut a le arunca ai silit. Ce de ai făcut ispită, o, priietine (întâi pre tine de bun, apoi pre altul de rău ispitește); iară de te-ai din zavistiia veche cleveta noaă a face pornit, să știi (că sabiia zavistiii mănunc nu are, și oricine a mână ar apuca-o, nerănit și nebetejit să rămâie nu poate)".

Hameleonul, de o parte cu obrazul (carile nu de rușine, ce de vicleșuguri a să muta știe), în multe fețe să schimba și pen tru că acmu Șoimul din minciunele și clevetele, carile din spur cata lui gură audzisă, să nu cumva vechea-i pizmă să cunoască și mai cu de-adins vicleșugurile să nu-i cumva cerce și, aflându-le, să nu-i cumva amintrilea visul tâlcuiască să temea. Iară de altă parte, cum minciuna în haina adevărului și vicleșugul în cămeșa dreptății ș-ar îmbrăca și acmu de curând călcatele-și de vulpe vicleană urme cum ș-ar astupa, cu gândul obrăzniciii, în câmpul nerușinării, ca un cal sirep și desfrânat, alerga. Așijderea, aces tea cu a cuvântului meșterșug a le șicui, a le căptuși și a le zugrăvi de nu le-a cumva putea, de toată nedejdea ce mai denainte luasă, scăpat să simțiia. Însă (aflătoare de meșterșuguri firea în nevoi), și ales a lui, carea organul răutății a-și afla și răutatea minții a-și acoperi îndată în pomenire îi adusă, singur în inima sa ca aces tea scornind: „Oare cei ce a meșterșugului cuvântului învățători sint ce altă giuruință cătră ucinicii săi dau, fără cât, precum adevărul minciună și minciuna adevărul să facă îi va face, și de vreme ce cu cea de obște socoteală lucrul și meșterșugul acesta așe să crede, iată că urmadză ca și eu aceasta a isprăvi să pociu, de vreme ce nu puțin untdelemn într-aceasta învățătură am chel tuit și mai vârtos că prin multă vreme între alalte lighioi scaunul aceștii școale am ținut și cu scrisorile a cărților amăgitoare de prinderea din toate dzile am avut". Și așe, fețe după fețe și chipuri după chipuri în față schimbându-și, cătră Șoim voroava într-acesta chip începu: „(Dragostea prea mare și liubovul ca rile peste hotar trece, de prea mică pricină, mari prepusuri își face), precum maicele cătră fiii săi aievea dovadă sint. Carele ori de fietece mică a orânduielii sănătății mutare grele și primej dioase boale cuconilor săi prepun și de celea ce să nu le cumva vie să tem, acele precum să le fie vinit, de frică socotesc, de unde cuvântul a să dzice s-au apucat (să nu vie în capul copilului ce-i menește maică-sa). Asemenea dragostele Afroditei, când la stepăna hirișiii sale sosesc, pre tot ochiul viclean și tot piciorul strâmb socotesc, și, în toate și pentru toate, pentru cel șie iubit, negândite prepusuri și zelotipii își scornește. Și pentru ca dra gostele să-și poftorească și iubostele să-și înnoiască, tot prepusul fantastic în locul adevărului apucând, o hulă drăgăstoasă și o mânie mângâioasă scornește, dzicând: „Bine cunosc și din multe împotrivă semne adeverit sint că răul mieu noroc cu curată ini ma mea rău să slujește și de nesuferit rane în toate dzilele prin mâna ta într-înemă îmi trimete. De vreme ce tu acmu pre altul sau pre cutarile (anume dzicând) a iubi ai început, iară pre mine, ticălosul, din drăgăstoșii tăi ochi depărtându-mă, cu toată inima din adevărata dragoste m-ai lepădat și m-ai urgisit. Bine încă din ceput inima îmi spunea că dragostea, cu carea în zădar ardeam, adevărul a cunoaște mă opriia, că dragostelor zugrăvitoare și ini mii mele amăgitoare ești, de vreme ce acmu, iată, aievea și la arătare au ieșit, că așeși dintâi cătră mine numai cu gura și cu cuvântul erai, iară cătră ciuda lumii acela cu toată inima și cu tot sufletul te dai. Ce bună nedejde am că în curândă vreme de lancea carea eu m-am rănit și de veninul cu carile eu m-am otrăvit și el nerănit și neotrăvit să nu scape, și peste puține dzile, pre cum eu acmu, așe el atuncea deplin va cunoaște că nici odâ năoară cu cineva dreptatea a ținea și curățiia inimii nebetejită și neimată a feri nu te-ai învățat, ce pururea cătră toți la cuvânt nestătătoare și cu inima ca valurile mării în toate marginile lovi toare ai fost și ești. De care lucru, precum liniștei mării, așe dra gostelor tale de credzut și în cuvintele tale de sprijenit n-au fost, nici poate fi. Căci din nemică în înalte de urăciune valuri te înalți și fără nici o pricină liniștea în tulburare și furtuni de mânie ca acestea îți întorci, cât ticălosul inimii vas în ochean fără fund și mare fără margine, ca aceasta undeva liman de năzuință și liniște de mântuință a afla nu poate. Ce de vreme ce nemilostiva-ți inimă și sufletul întoarcere spre căială nu-ți știe, iată că de astădzi și înainte mâhnită fața mea nu vii mai videa și slăbănog piciorul mieu înalt și neagiuns pragul tău nu va mai călca. Fă-ți voia, plinește-ți pofta, negura din vârvul munților s-au râdicat, nuării de pe fața soarelui s-au mutat, tot spinul și piiedeca din cale-ți s-au luat, și fără de nice o sială, strânge, îmbrățășadză, dulci sărutături și a trupurilor încăldzituri cu acest acmu de curând și proaspat iubovnic vă împărțiți. Eu m-am vechit, m-am veștedzit și ca florile de brumă m-am ovilit. Soarele m-au lovit, căldura m-au pălit, vânturile m-au negrit, drumurile m-au ostenit, dzilele m-au vechit, aii m-au îmbătrânit, nopțile m-au schimosit și, decât toate mai cumplit, norocul m-au urgisit și din dragostele tale m-au izgonit. Iară acesta nou, vios, vlăgos, ghizdav și frumos, ca soarele de luminos, ca luna de arătos și ca omătul de albicios ieste. Ochii Șoimului, pieptul leului, fața trandafirului, fruntea iasiminului, gura bujorului, dinții lăcrămioarelor, grumadzii păunului, sprâncenele corbului, părul sobolului, mânule ca aripile, degetele ca radzele, mijlocul pardosului, statul chiparosului, pelița cacumului, unghele inorogului, glasul bubocului și vârtutea colunului are. Lucru ca acesta ț-ai agonisit? Paște-l, poartă-l și în multe dzile cu fericire hrănește-l și îngrașă-l. Iară mie aceasta îmi rămâne, pe blăstămatu lumii năroc plângând, dreptatea mea cătră tine și strâmbătatea ta cătră mine în veci cătră toți și nepărăsit petiutinderile să povestesc." Acestea și altele ca acestea jelea inimii a grăi găsește și zelotipiia asupra iubitului său, sau de față, sau cătră alt chip, să jăluieste, până când răspunsul cel șie dorit, din dulce rostul iubitei sale slobodzit, răspuns spre a sa nemângâiată mângâierea a audzi să învrednicește. Carea în cu rată inimă stăruită trăind și de la iubitul ei în prepusuri ca aces tea țiindu-să, într-acesta chip îi răspunde: „Norocul mieu cel nenorocit, o, dulcele mieu, până într-atâta necredincios și prepui toriu te face, că din sinul maicei și de la țițele mamcii de când am ieșit, decât tine mai frumos și mai drăgăstos nici a trupului ochi mi-au vădzut, nici a sufletului a videa mi-au poftit. Că între toți dumnădzăii, deși ieste soarele mai frumos, însă eclipsis îl întunecadză și noaptea îl depărteadză, de ieste luna între boadză și Vinerea între stele mai ghizdavă, însă lipsa luminii, acoperi rea nuărilor și minunată nașterea comitelor le astupă și le aco pere. Singure numai, decât toate frumsețele mai frumoase, frum sețele tale dzua lumineadză, noaptea strălumineadză, de departe mângâiesc și de aproape sufletul veselesc, a cărora lumină apus nu știe și privala sațiu nu are. O, blăstămat ceasul acela în carile lăcrămos ochiul mieu nu te vede și nenorocită dzua în carea de privala ta depărtată stau. Soarele nu răsaie, stelele nu luminedze și dzua să nu să arete nopții aceiia în carea brațele mele nu te îmbrățășadză și țițele mele la talpele tale nu să alătureadză. Vultu rul ceresc ascunsele inimilor și tainele sufletelor știe. Pre carile neminciunos și credincios martur puiu, că în ceasul în carile cu lipsa nespuselor tale lumini mă osindesc, îndată fântânele Nilu lui din ochi neîncetat îmi izvorăsc și suspinele înfocate din inimă decît para tartarului mai înalte și decât scânteile Ethnii mai înfo cate îmi izbucnesc. Din tine ales, o, iubitul mieu, toate trupurile ciunguri de copaci pârjoliți și toate chipurile tăciuni în tină potoliți ochilor miei să văd și sufletului mieu să par.

Ah, pustie și decât cu moartea mai omorâtă eu, când neînfrântă voia ta asupra mea mâhnită voiu cunoaște. Nu, sufletul sufletului mieu, nu, lumina ochilor, nu, viața și ființa mea, nu prepune pe țărna talpelor tale gând ca carile nici după moarte, necum pân la moarte în inima mea va întra. O mie de suflete Dumnădzău de mi-ar fi dat, în primejdiia părului capului tău pre fietecarile de o mie de ori jirtfă și giunghere spre plecarea mâniii Dumnădzăului le-ași aduce. Că de ieste în lume vreo fericire, aceia privala ta ieste, și de ieste după lume vreo fericire în carea mie privala ta să-mi lipsască, și ea să lipsască, că toată munca tartarului mie alta nu poate fi, fără numai minuta ceasului despărțirii tale. Că numai cu tine fericirea adevărată, iară fără tine, oricum și oriunde ar fi, minciunoasă ieste." Ca acestea răspunsuri plăcute iubitul de la iubita sa (o, domnul mieu, Șoaime,) luând, inima din dogoreala prepusurilor își răcorește și oarecum dragostea înnoindu-și, liubo vul și iubostele își adeverește. Într-acesta chip și ca cu aceasta dragoste cătră în veci de iubitul Inorog aflându-mă, pentru obraznica, însă din adevărata dragoste pornita ispită, iertare să aib, mă rog. Căci ce ieste adevărul a mărturisi să cade, că în toate prepusurile dimpotrivă cu o oarbă purcedere am cădzut, ca nu cumva el, după datul cuvânt neviind, ceva măiestrii neprietinești să fie simțit am prepus și, pentru ca adevărul a pricepe să poți, celea ce nu are îi grăiiam și celea ce nu-i poftesc îi dziceam. Iară acmu dintr-îmbe părțile cunoscând și înștiințân du-mă că nu ce dineoarea prepuneam, ce ce dinceput știiam și nedejduiam, au ieșit, înspăimântata-mi inimă acea deplină vese lie au luat și toată îndoința dimpotrivă de pe suflet mi s-au râdicat. Adevărat, dară, domnul mieu, că, precum dzici, Inorogul, pre cum la cuvânt stătătoriu, așe la lucruri stăruitoriu și la minte neclătitoriu ieste, că el minciuna nu numai căci nu o grăiește, ce macar a o audzi nu o priimește, și precum cu limba despre voro avele deșerte postește, așe urechile despre cuvintele fără ființă își oprește. Adeverit, dară, să fii că pre cât din voroava lui te-ai înștiințat, cu mii de mii de ori mai cu multul din faptele lui vii cunoaște că în toată vredniciia străluminat și în toată bunătatea curat să va afla.

Înalțe dară cereștii cornul slăvii lui și, dintr-a mele dzile scurtând, dzilele lui înmulțască, și nenumărați aii îi adaugă. Că ce sint, după pricina dintâi, a lui și de la dânsul sint, că odânăoară puterea cornului lui cu antidotul cel neprețuit și în de binefaceri neperigrăpsit asupra slăbiciunii cum mai curând de n-ar fi agiuns, încă de mult viața mi s-ar fi curmat și țărna cu pravul mi s-ar fi amestecat. Ce acmu, pentru căci la vremea îm preunării neaflându-mă și de a lui nesățioasă privală lipsindu-mă, inima-mi cu pară înălțată și cu văpaie nestâmpărată îmi arde. Ce poate fi fortuna șegi necredzute și glume nesuferite ca acestea arătându-mi, cu întristările și mâhnirile mele giucându-să, să zăbăvește. De care lucru, pentru a lui de a doa venire fără știință să nu fiu, ca paguba și pedeapsa carea acmu sufletul mi-au simțit, a-mi răscumpăra și a-mi mângâia să pociu, și de nu cu sărutarea talpelor, macar cu privala ochilor să mă învrednicesc, carea, una și singură, toată întristăciune și mâhniciunea a-mi râdica și toată durerea inimii a-mi vindica, destulă și de prisosit ieste." Șoimul, la inimă curat, viclenelor a Hameleonului cuvinte încredințându-să, precum iarăși după câteva dzile sint să să împreune îi spusă.

Hameleonul îndată: „Dară, eu știu, dzice, că visele mele pe mine să mă amăgească cu putință nu ieste." Șoimul: „Ce vis ieste acela, rogu-te, că și denioarea pomenind, precum asupra lui îl vii izbândi dziceai?"

Hameleonul dinceput pre amănuntul începu a i-l povesti, pre cum mai sus s-au dzis. Șoimul, deodată adâncimea visului cu sigeata socotelii pătrundzind, tâlcul ce i-ar fi mult să mira și cătră Hameleon: „Dară tu acesta cum l-ai tâlcuit?" dzisă. Hameleonul nu numai în cuvintele aievea viclean, ce încă și în vise fantastice dușman, acmu, înaintea Șoimului, visul spre bine tâlcuia și pre scurt mintea a-i căptuși siliia, dzicând: „Pădurea cea deasă și umbroasă: grijea carea pentru pogorârea Inorogului purtam era și îndoința vinirii lui la împreunare însăm na. Salamandra carea în para focului să păștea: vechiul neprie teșug, carile în răutăți au crescut și s-au hrănit. Foametea carea în pântece mi s-au scornit: jelea carea pentru acest neprieteșug mi-au vinit și de greu pentru priietini inima mi s-au rănit. Leacul oaălor șerpelui, carile mai mare durere mi-au făcut: vinirea Ino rogului pentru a căriia neștiință oarece în prepusuri am întrat și ispita cea de dineaoarea am făcut. Zămislirea și nașterea puilor prin pântece: nedejdea vinirii lui și minunată isprăvirea lucrului prieteșugului ce va să să facă. Pasirea cea neagră, carea, de cor nul Inorogului neputându-să lipi, cu capul în gios au cădzut: vestea și numele cel rău, carile pre năpaste asupra cinstii Inorogului îl punea, adevărul cunoscându-să, de pre capul lui să va râdica și în prăpastea uitării să va lepăda. Leacul cel peste putința firii Inorogul îi arăta și într-ace dată sfârșitul visului urma: precum veseliia și bucuriia carea din isprava lucrului va lua, în lume împo trivnic sau în ceva betejitoriu a i să afla nu va putea, și așe, tot săvârșitul lucrului în bucurie și inimă bună va rămânea." Așe Hameleonul în grabă, la unele prindzindu-să, la altele ne prindzindu-să, îzbândirea visului nădind și cârpind în scurte cu vinte, lungi și late vicleșuguri acoperiia.

Ce Șoimul, macar că visul în multe părți lua, însă deodată în cămara tăcerii îl încuie și sfârșitul lucrului tâlcuirea visului să arete aștepta (că vrăjitorii minciunoși și credzătorii părerilor nopții, de nu frați, iară veri primari își sint. Cela din minciuni adevărul, cesta din fantazie chipul a scoate silește). După acestea Hameleonul de la Șoim ieșind și cum vânatul au pierdut și Inorogul au scăpat, cu mare jele și a inimii durere gândind, de mare năcaz budzele își mușca și mânule își frângea. Și așe, cum mai degrabă la dulăi și la ogari alergând, cu fața posomorâtă și cu inima înfrântă, în trist chip și jelnică închipuire li să arătă (că a amăgeilor cea mai de frunte învățătură și mai de treabă schimositură ieste ca în inimă pe cacodemonul, iară în față evdemonul să poarte), pre carile ei, într-aceasta formă și arătare vădzindu-l: „Ce poate fi aceasta, o, priietine, dzisără, că chipul urgie și fața bezcisnicie îți arată și lucru peste voie să ți să fie tâmplat, mâhnite căutăturile și fierbinți oftălurile îți mărtu risesc? Au spre chedzi răi vrăjile ceva ț-au menit? Au spre pofta inimii noastre de ceva împotrivă și neagră veste ai simțit? Sau de nu ție ceva rău ț-au vinit, altuia vreun bine a să face ai cunoscut (că zavistnicul mâhnirea îndoită poartă, una când lui ceva rău, alta când altuia ceva bine să nu cumva vie să teme). Noi până acmu într-atât tăcere înfundat a te videa nu ni s-au tâmplat. Lim ba cea ca clopotul cine ț-au legat? Gura cea ca doba ce ț-au as tupat? Voroava cea ca pohoaiele ploilor cine ț-au înghețat? Gla sul cel ca tunul fulgerului ce ț-au amorțit? Mulțimea cuvintelor cele ca păcura izvorâtoare și ca năboiul pe toate șesurile clevete lor năbușitoare cine ț-au oprit? Fără nici o zăbavă și cum mai curând spune-ne, ca, sau mâhnirii împreună părtași, sau, de va fi cu putință, mângăietori și gonași să ne facem. (Că cuvântul mân gâios la întristare ieste ca numele doftorului la dzăcare), carile macar că îndată toată întristarea n-ar râdica, însă o îndoință oare carea chitelelor aduce. (Iară unde îndoința, acolea și nedejdea, și unde nedejdea, acolea și începătura mângâierii ieste), precum și doftorul macar că nu într-acea dată toată boala scoate, nici nu mele lui face minuni, ce nedejdea bolnavului râdicând, socotește că cel ce leacurile dă, de față ieste, așe precum și leacul îi va afla nedejduiește, care nedejduire oarecare chip de oteșire îi aduce." Hameleonul, din nări pufnind, pieptul izbind, din cap tremu rând, din mâni aruncând, cu picioarele ca dulăii turbați țărna împrăștiind, din gură aspumând și toată icoana vrăjmășiii de la inimă în față-și zugrăvind: „O, fraților și prietinilor, în mare a ini mii strâmtoare mă aflu, dzisă, atâta cât, precum să dzice dzică toarea, că de oi grăi, oi muri, de oi tăcea, oi plesni, și din doaă răutăți carea de mai bună să aleg mintea nu-mi poate nemeri. Să încep, tremur, să nu încep, de năcaz mă cutremur, să dzic, mă tem, să nu dzic, putere a răbda nu mi-au rămas, ca fătătoarele la ceas am sosit: să făt, durerile și chinurile mă înspăiminteadză, să nu făt, pântecele îmi crapă și cuvintele ca puii ohendrii prin treci îmi ies. Să stric doaă, tocmăsc una, să tocmăsc doaă, stric o mie. Pen tru care lucru, mai denainte, până cuvântul a vă deșchide, prieti nesc sfat să-mi dați și cu mâna frățască să mă îndămânați vă pof tesc. Adecă, întâi să stric doaă și să tocmăsc una? Au întâi, toc mind una, să stric doaă? La aceasta întrebare de voi videa că și voi după a mea socoteală mă sfătuiți, atuncea gura de voi închide, pântecele să-mi cașce și pre spinare plesnind, povestea prin treci să izbucnească și călcâiul în locul rostului să grăiască voi lasa.

" Dulăii, câtăva vreme în gânduri stând și la întrebare fără baiere ca aceia ce să-i răspundză socotind, mai târdziu într-acesta chip îi dzisără: „La toată începătura a tot lucrul doaă săvârșituri a unii pricini să socotesc, carile pentru un săvârșit dintr-acele doaă să începe, adecă un săvârșit ieste, pentru ca oricum ar fi, lucrul acela ieste să să facă, iară altul ieste, pentru ca bine sau rău, tare sau slab, trainic sau netrainic și altele asemenea acestora să să facă caută. Deci când cel de pre urmă și mai cu anevoie nu să soco tește, cel mai dintâi și mai pre lesne să apucă. Așijderea (orice mai cu lesne la săvârșitul poftit a să duce s-ar putea, aceiași mai cu greu și mai cu nevoie a să face nebunie ieste). Deci pentru care săvârșit pricina începerii ț-ar fi socotind, spre acela lucrul îți așadză. Iară amintrilea știm că, precum din fire, așe din meșterșug, tot lucrul decât a să face, a să strica mai pre lesne ieste. Că un copaciu în 40 de ani la cea deplin vârstă și hirișă mărime a vini, iară a să usca în 40 dzile poate. Așijderea, videm că cele în meșterșug a să tocmi decât a să face mai lesne și decât amândoaă mai lesne stricarea, că piramidele Eghiptului, colosul Rodosului, raiul Vavilonului, capiștea Efesului carea prin vremea a ... de ani de-abiia și cu lucrarea a toată putința Asiii cu mare nevoie a să isprăvi s-au putut; și altele asemenea acestora, cu câtă nevoie și cu câtă ostenință s-au făcut, cine poate povesti? Carile cât de cu lesne și cât de cu iușor în nimică s-au întors, a toți muritorilor minune aduce (că a tot muritoriul tot lucrul mu ritoriu și puțin stătătoriu ieste). Așijderea altele, precum pre lesne a să face, așe mai pre lesne a să strica, iară a să tocmi, toată isteciunea meșterilor gonește (că un copil mititel cu un bețișor supțirel o mie de oale și dzăci de mii de stecle a sfărâma poate, iară o mie de olari o oală spartă a cârpi și dzăci de mii de steclari o steclă frântă a tocmi nu pot). Și precum să dzice cuvântul (un nebun o pietricea în fundul mării aruncă, pre cărea o mie de înțălepți să o scoată vrednici nu sint), care paradigmă lesnirea facerii, și nevoia desfacerii arată. Acmu, dară, chipul face rii, tocmelii și stricării în sine socotind, după care ai pofti, sfatul nostru alcătuiește și de carea întâi să te apuci, alege". Hameleonul răspunsă: „Adevărat, dzice, că prietinească sfătui tură și înțelepțască învățătură mi-ați dat, și acmu cunosc (că su fletele priietinilor adevărați, cu puterea simbathiii carea între sine au, unul gândul altuia oarecum nemerește și unul altuia proroc să face). După povestea dară carea au trecut și după sfatul cari le de la voi am audzit, urmadză ca întâi doaă stricând, apoi pre unul să tocmăsc, carile mai pre urmă a multora de tocmirea vieții pricină poate fi. Veți ști, dară, o, fraților, că pieirea a doaă cape te ieste viața a capului al triilea, adecă cu moartea Inorogului și acmu și a Șoimului, viața Corbului să va stărui, prin carile toată a pasirilor și a dobitoacelor monarhie să va întări și despre răzsipa carea i să gătește să va sprijeni. Iară într-alt chip nici putință, nici vreo de putință nedejde au rămas, precum mai pre urmă povestea viți înțelege!"

Dulăii din gura Hameleonului pentru numele Șoimului audzind, nu puțin să tulburară, căci și frica îi avea și cinstea îi purta. Însă, pentru ca dintr-adânc lucrul mai la ivală sa scoață, cu tot de-adin sul pe Hameleon a întreba începură și cum curg lucrurile și ce ar fi povestea să le spuie îl poftiră.

Hameleonul dzisă: „Lucrurile toate după poftă și după tâlcuirea visului cea dintâi purcesese și până în săvârșit așe ar fi mărs. Iară acmu vicleșugul carile Șoimul cătră stăpânul său au arătat și lu crurile spre mare și groznic rău au mutat și tâlcuirea visului mieu spre cumplită și strașnică izbândire au schimbat."

Dulăii, învăluite cuvintele lui nepricepând, precum de aierul fierbinte îmbătat sau acmu la schimbarea lunii fiind, de boala ce avea turbat, și tulburat să fie socotiia, ales de numele visu lui (în carile toată voroava întemeiată să videa), audzind (din vis, vis, și din noapte întunerec să iasă socotiia), însă macar și vis să fie (a tot lucrului știința decât neștiința ădecât neștiințaî mai bună și mai de folos a fi dzicea). Și așe, pentru temeiul voroa vii și ceința poveștii, vârtos a-l iscodi apucară.

Hameleonul dzisă: „Șoimul spre amândoaă monarhiile aieve nepriietin și cumplit vrăjmaș a fi s-au arătat, și pre mine de atâta vreme în râs și batgiocură țiindu-mă, toate și mai nenumăratele mele slujbe în prav și în pulbere le-au vânturat, de vreme ce, precum bine știți, că cu toții sfatul la un loc pusesem, ca doară vreun mijloc a să afla s-ar putea, cu carile pre Inorog la prundiș să-l coborâm și pre nepriietinul obștii la strâmptul lui și la lar gul nostru să-l aducem, la care lucru cu toții, ca într-o desime de pădure umbroasă și ca într-o noapte nuăroasă și întunecoasă, cu gândurile rătăcind și cu socoteala orbăcăind, îmblam (că întunecarea minții, decât a nopții mai grea, și piierderea socote lii decât a căii mai primejdioasă ieste). Și acmu mai toată nedej dea pentru isprăvirea lucrului să curma, ce eu, cu multe ostenințe și cu fierbinți sudori vărsate, în mijlocul primejdiilor, ca o suli mendriță în mijlocul focului m-am aruncat și acmu mijlocul les niirii și chipul isprăvirii aflând, atâta nevoința mi să îndemnasă și pofta slujbei ațâțase, cât ca cum cu totului în foc ași arde mi să părea și acmu plinirea slujbei, leacul arsurii țiind, pojarul carile mănuntăile îmi topiia precum să-l potolească socotiiam. Căci cu multe meșterșuguri acoperite și cu fel de feliuri de giurământuri zugrăvite pre Inorog la strâmptul lui și la largul nostru scosesem și în marginea prundișului îl coborâsem. Și acmu ca cum în ne dezlegate legături știindu-l, din ceas în ceas și asupra nepriieti nului izbândire și cea dorită a visului mieu tâlcuire să audz așteptam și, toată noaptea în gânduri tăvălindu-mă, în pat ca peștele pe uscat mă izbiiam (că precum peștele afară din apă cu aier să îneacă, așe pofta peste măsură toate valurile gândurilor asupră-și încarcă). Iară după ce astădzi soarele zorile ș-au răvărsat și de dzuă s-au luminat (oh, cu multul noaptea morții decât dzuă ca aceasta mai fericită și mai plăcută mi-ar fi fost) și curmarea nedejdii, cărea fără de nedejde mi s-au tâmplat, înțelegând, pen tru ca minciunoase ispitele Inorogului să arăt, la Șoim m-am dus. Nicicum de vinirea și de slobodzirea lui în gând puind (căci, de ar fi vinit, precum și eu și voi știre am fi avut, socotiiam), cătră carile eu pentru chiară firea Inorogului și pentru nestătătoare cu vintele lui a povesti și de-a fir-a-păr a le tâlcui începând, Șoimul, cu mare mânie a mă probodzi și cu amare cuvinte a mă ocări, au început. Așijderea, cu nespuse laude pre Inorog a lăuda și preste ceriu lauda a-i râdica să siliia, și, încă cu putință de ar fi fost, toate tropurile ipervolicești unul peste altul grămădind, scaun decât a lui Zefs mai înalt preste ceriuri i-ar fi aședzat. Deciia precum Inorogul la împreunare să fie vinit și în mintea lui adâncă înțelepciune să fie găsit și toată răutatea și strâmbă tatea la noi, iară toată bunătatea și dreptatea la dânsul să fie aflat dzicea. Cătră acestea, mare cinste pomenirii numelui adăo gea, și precum cu jiganie ca aceasta prietinie, iară nu neprietinie, a face și a păzi trebuie, nici strâmbă goana noastră (carea împo triva a tuturor cereștilor ieste), carea asupra blândețelor și lineștii lui am scornit, fară izbândă de sus și fără plată din ceriu a rămânea poate. După acestea și pre mine cu tot de-adinsul tare mă îndem na ca de acmu înainte, tot neprieteșugul din inimă scoțind, cât prin mână mi-ar vini, spre folosul, iară nu înalgiosul lui să silesc, de vreme ce și el de astădzi înainte într-această inimă curat și dintr-această socoteală nemutat rămâne. Ce năboiul cuvintelor să-mi abat (căci la inima dosedită meșterșugul voroavii neînvățat să află și materiia cuvântului nu să sfârșește) și într-un cuvânt toată încheietura voroavii să cuprindz: câtă nepriință și vrăjmășie asupra Inorogului de la Șoim nedejduiam, atâta și încă și mai multă priință și frăție între dânșii am cunoscut. Eu, dară, o, fraților, otrăvite ca acestea de la Șoim cuvinte audzind, ca cum cu oaă de năpârcă m-ar fi ospătat și cu venin de vipere m-ar fi adăpat mi s-au părut, carile cu mari dureri de întristări în mațe-mi zămis lindu-să, de mare năcaz pântecele crăpându-mi, cătră voi le nasc și visul în izbândire încă puțin au rămas și mai vârtos laudele și clătirile cele de cap cu carile cu urgie îmi porunciia, pentru ca despre voi cuvântul tăinuit să țiiu, acelea toate clătirea otrăvii și a melanholiii în ficați mi-au scornit, cât, precum mă videți, de tulburat înainte vă stau. Ce cereștii de s-ar milostivi și cu atâta pohârnirea faptei de s-ar opri, încă tot de viață nedejde ași trage. Iară cursul izbândirii visului, tot pre această cale de va merge, Inorogul de toată primejdiia scăpat și mântuit ieste, căci pasirea cea neagră, carea de corn nu i s-au putut lipi, tot cuvântul și lu crul împotrivă împotriva lui biruință să nu aibă, va să să tâlcuiască și leacurile cele peste fire date, sau de tot tăgăduite, rana și boala poftei mele așeși de tot neisțelită va să rămâie (că rana poftii decât a fierului mai obrintitoare și de pricina cât de mică mai burziluitoare ieste)."

Dulăii amestecătura visului cu împrăștiitura altii voroave ame stecată audzind, voroavii ce să răspundză nu putea și visul cum ar tâlcui nu știia. De care lucru, iarăși pre Hameleon dintr-aces tea ce s-ar înțelege întreba și visul ce s-ar tâlcui cerceta. El dzisă: „A visului izbândire într-acesta chip Dumnădzău să o depărtedze, iară ceia carea eu mai denainte am tâlcuit, de izbândire să o apropiiedze. Și mai mult pentru vis în zădar cu gândurile în deșert nu vă purtați, ce pentru povestea deșteptată lucrul a păzi nu vă îngăimați, și de ce întâi și mai cu temeiu viți apuca, fără zăbavă vă gătați. Că nu prea atâta Inorogul, pre cât Șoimul lucrurilor noastre să împoncișadză (că cine priiește ne priietinului, acela nu priiește priietinului), și într-această dată oricine viața Inorogului poftește, acela cinăi spre moartea Cor bului gătește. Iară cât despre partea mea ieste, bine știți, că încă de demult îmbletele Șoimului nu-mi plăcea și precum pentru vicleșugurile în prepus să întrăm era, mutarea sfatului celui dintâi îl arăta, precum v-am și mai povestit. Iară acmu, iată, prepusu rile mele la adevereală și vicleșugurile lui la ivală au ieșit (că spre porunca stăpânească ce vicleșug mai mare a fi poate decât prieteșug și frăție a lega cu nepriietinul cel de moarte), precum și Șoimul a face acmu s-au vădzut, carile, pre vrăjmaș ca acesta la mână având, nu numai căci în toată pacea l-au slobodzit, ce încă și departe țiindu-i, spre a lui priință și a vicleșugului părtășie pre alții a-i întoarce silește. Însă precum bine salamandra mă mus tra că nu fietecui ieste dat jăratec a mânca (nici fietecui de lu cruri aspre și grele a să apuca să cade, ales când pricina asupri toare lipsește). Dară de vreme ce eu, ticălosul, jăratecul am mâncat, în mață neastâmpărat pojar ca acesta mi s-au ațițat, oaăle ohendrii am băut, puii șerpelui am zămislit și acmu iată că i-am și născut, pre toți cereștii milostivi cu plecăciune rog ca aceasta numai, iară nu alta, izbândirea visului să fie. Că până aice fortuna piciorul a călca de-și va opri, tot oarece nedejde rămâne ca lucrul început la săvârșit să să ducă, însă nevoință din inimă și silință din suflet de să va pune (că nevoința sufereală cearcă, iară sufereala toate rabdă, iară răbdarea cu vreme mai mult izbândește)."

Dulăii dzisără: „Dară acmu adevărat, peste știința noastră, Ino rogul cu Șoimul împreunare să fie avut? Și fără prepus cuvinte necădzute ca acestea cătră tine împotriva stăpânului nostru să fie grăit?"„Cu bună sama, răspunsă Hameleonul, și așe să-m aib parte de copiii pre carii acmu prin pântece i-am născut (că bine știți că într-alt chip nașterea copiilor firea mi-au tăgăduit) și așe roa da săditurii carea am sădit și zmiceaoa, odrasla hultuoanei carea am hultuit să-mi crească, cât ieste minciună sau alt chip de bloje ritură în voroava mea. Deci mai mult ceva de acestea a vă prepune vă părăsiți și cum mai curând pentru lucrurile Inorogului și pen tru strâmbe îmbletele Șoimului, Corbului știre să dați. Că amintrilea (rana obrintindu-să și patima învechindu-să, a să vin dica cu nevoie va fi) (căci până a nu flămândzi, hrana a cerca, a socolanilor, iară flămând pe la ușile altora a să împrumuta, al leneșilor lucru ieste). Și cătră acestea lucrul încă mai dintr-adânc a cunoaște de viți vrea, a ști vi să cade că a Șoimului fapte spur cate nu numai cu atâta să încheie, ce încă și de alte ale lui vân turoase fantazii bine m-am adeverit, pentru carile fără nici un prepus adeverit sint.

" Dulăii aceia ce poate fi întrebându-l și de va fi ceva de temeiu, pentru ca totdeodată monarhiilor știre să facă, dzicându-i, Hame leonul răspunsă: „Ieri, când soarele fruntea cailor spre apus și carul spre coada ursului celui mic își întoarce, pre marginea prundișului încoace și încolea, pentru ca meleanholiia să-mi rășchir, primblându-mă și pentru lucrurile asupră-ne stăruitoare în multe gânduri învaluindu-mă, Moliia, carea blanele strică, în timpinare îmi ieși. Eu, macar că nu de foame, ce pentru zăbava pre vârvul limbii luând-o, ea, săraca, de icoana morții carea acmu dinainte-i sta, tare înspăimându-să, cu mare umilință a mi să ruga începu și: „Cruță-mi viața, domnul mieu, dzicea, spre moale și molatec trupșorul mieu aspru și nedomolit nu te arăta, ce întâi doaă, trii jelnice a mele cu cele mai de pre urmă trase duhuri alcătuite stihuri și olicăite cântece ascultând, vii cunoaște că musele, pre cei ce de la inimă le iubăsc, cu darul profitiii îi împodobăsc! Care cântec, bineînțeles, și mie și ție și pre lângă noi încă multora viață a da, iară amintrilea neaudzit și neînțeles, a multora ața vieții a curma poate." Eu îi dziși: „(De moarte nu te teme și de viață nu fi cu grijă), ce cântecul ce știi cum mai curând și cum mai bine știi, mi-l cântă, pentru carile împreună cu viața și alte multe și scumpe de la mine daruri vii lua, carile, după giuruința cuvântului, îndată și cu plineala lucrului vor urma." Ea, dară, într-acesta chip cântecul începu:

„Cu penele Șoimul vântul despicând,

Cu Bâtlanul negru cuvântul puind,

Corbul dinceput cu rău tirânește,

Nici din hereghie pre drept stăpânește,

Ce-n cuibul altora oaăle ce au scos,

Tare laba Șoimului le va da-le gios,

Cel cu un corn, iute, mai iute la minte,

Ale sale cere cu svinte cuvinte.

În curândă vreme, după fulger, tunul

Rău îi va detuna, din mulți pân la unul.

Așijderea vii ști, domnul mieu, dzisă Moliia, eu, ticăloasa, și a mă naște și a mă hrăni din pieile jigăniilor obiciuită fiind, cu amăgeală blane socotind a fi, în niște pene am fost întrat, de la carile și cântecul acesta acmu de curând am învățat. Penele dară precum să videa era de Șoim cu de Bâtlan amestecate, carile după sfârșitul cântecului, între sine o voroavă dulce și iscusită ca aceasta a șopti începură. Și întâi penele Bâtlanului cuvântul apucând, dzicea: „Pre stăpânul mieu, acmu de curând, Corbul l-au trimis, pentru ca împreună cu stăpânul vostru, Șoimul, de pază prin munți și prin gârlele apelor să fie și nu știm încă pentru alt oarecine (a căruia nume l-am uitat) aminte să le fie le-au porun cit, ca doară a-l prinde putând, nu știm ce răutate mare să-i facă să gătesc. Însă ce vor putea isprăvi nu putem ști, de vreme ce, precum înțelegem, nu pre iușor acesta lucru a isprăvi nedej duiesc." Iară penele Șoimului dzisără: „Voi, puturoaselor, câte cuvinte ați grăit, pre toate cu nu știm, nu știm, le-ați amestecat. Ce noi știm că stăpânul nostru nici nebun, nici luat de minte ieste, ca organ răutății și cleștele faurului să să facă și știm că tot sfatul din rău spre bine și din minciunos spre adevărat l-au mutat (că precum atocmirea mădularelor la frumsețea trupului, așe atocmirea sfaturilor la podoaba înțelepciunii slujește). Adecă de strâmbă vânarea Inorogului părăsindu-să, ei pre cela ce i-au trimis să vânedze și pre noi din pestrițe să ne facă negre, iară pre voi din negre să vă facă pestrițe, care lucru acmu, cu mijlocul celor ce știu văpsi acestea, ieste gata și precum după fulger îndată tunul urmadză, așe după sfat, cuvântul în lucrul să va plini. " Acestea, o fraților, de la lighioaia carea afară din toată pati ma noastră ieste am audzit și, precum pentru începături, așe pen tru sfârșituri, vreo știre să aibă în ceva a prepune nu ieste. De care lucru, aievea ieste că probăziturile carile în obraz mi le arun ca și laudele cu carile pre Inorog preste nuări râdica cu a Moliii cuvinte foarte bine să potrivăsc și decât lumina soarelui mai tare să adeveresc. Acestea, pre cât a mea proastă socoteală agiunge, cu un ceas mai înainte la o cale de nu să vor pune, mă tem că să nu cumva iasă, precum penele dzicea, și noi pre alții a vâna îmblând, să nu ne cumva vânedze alții pe noi (că ce ieste după părete, ochiul muritoriu a videa, și ce să va naște mâne sufletul în muritoriu a cunoaște nu poate). Pentru care lucru (tot cuvân tul ascultat, tot sfatul de întrebat și tot prepusul cu chibzuită socoteală cercat și scuturat trebuie)." Dulăii de acestea cu înformuite dovedele a Hameleonului tare adeverindu-să și cuvintelor lui vârtos încredințându-să, îndată pentru toate Corbului știre făcură (că precum dulăii fricoși de frundza clătită latră, și coteii minciunoși de pe urma șoarecelui, ca după a iepurelui cehnesc, așe iușorul la minte de toate să teme și pentru adevăr minciuna pre lesne crede). Ce Hameleonul meșterșugul ritoricăi în poetică mutând, o sentenție veche spre mai mare răul nou într-acesta chip le prociti; Adecă:

Nu ieste bine, o, priietine, pentru fietece pricină la meșter a merge. Nici la toate altul să-ți trebuiască, ce și tu Fă fluierul, căci îți ieste pre lesne lucrul.

Acei vechi a lucrurilor cunoscători nu în zădar învățături ca acestea supt slovele nemuririi au legat, ce pentru ca dintru ale sale următorii domirindu-să, spre folosul și procopsala sa cuvin tele la faptă să aducă. De care lucru noi, macar că știre Corbu lui facem și învățătură de la dânsul așteptăm, însă după svânta aceasta sentenție și de la noi vreo clătire a să face trebuie, pen tru ca doaă lucruri a dobândi să putem: Una căci nevoia lucrului ce ne stă asupră poate să nu aștepte învățătura de acolo, alta că ce din mintea noastră a isprăvi vom putea, aceia numai hirișă a noastră cinste să va chema. Iară amintrilea, noi totdeauna ucinici și alții meșteri vor rămânea, nici toată nedejdea curmând în toate ceasurile, ca puii golași, cu gura căscată, hrana de la alții să așteptăm, ce bună inimă făcând, bărbătește de isprăvirea lucru lui să ne apucăm. Că precum am și mai dzis, că de va rămânea a visului tâlcuire numai până aicea, alaltă tâlcuire toată nelu crătoare va rămânea și doritul săvârșit odată cu bucurie tot vom videa. Pentru carile, bună nedejde mi-au rămas, de vreme ce Șoimul, în mine deplin credință având, precum iarăși la același loc cu Inorogul ieste să să mai împreune mi-au arătat. Care vreme foarte în minte țiind-o, altă dată somnul nu vise, ce trezviia lu cruri deplin îmi va arăta, și așe, socotesc că de lațurile ce i-am întins tot nu va scăpa."

Deci dulăii carte în chip ca acesta scrisă cătră Corb trimasără:„Monarhiii monarhiilor și domnului domnilor, stăpânului no stru milostiv, noi credincioasele slugi și plecații robi, ogarâi, dulăii, coteii și Râsul, cu multă plecăciune, la pravul pragului puterni cului nostru stăpân, nevrednicile noastre obraze ștergând, de la toate cereștile puteri, bună pază și fericită viață rugând, biruință a toată împotrivirea și supunere a tot nepriietinul poftim. Cătră aceasta, în știre facem că precum cerescul Vultur martur cuvin telor și cunoscătoriu inimilor ne ieste, că nu de vreo zavistie porniți, nici de vreo pizmă clătiți, ce de adevărate tâmplate lu crurile părților acestora (adecă la Grumadzii-Boului, unde împo triva nepriietinului de obște și pentru vânătoarea vrăjmașului Inorog trimiși sintem) însămnăm și înștiințăm. Va ști dară dom nul nostru milostiv că în ceste dzile cu ostenința a unor priietini credincioși și prin multe crunte ale noastre sudori, cât și talpele prin aspre și ascuțite stinci călcând ni s-au beșicat și prin dese și ghimpoase hinciuri scociorând, părul ni s-au jepuit și piielea ni s-au despoiat, și așe, după multe priveghiri și alergări, pre acel de cap nepriietin la mare strâmptoare l-am coborât și în mâna Șoimului ca în nerupte și nedezlegate legături l-am lăsat, cu toții bună nedejde având ca și ostenințele noastre în deșert să nu iasă, și acel cumplit nepriietin sfârșit răutăților să-și puie. Ce Șoimul (pre carile pentru mai mare credința și mai bună nedej dea l-ai fost trimăs), după ce cu dânsul față la față au vinit, nu știm, cu ochii, ca vulpea pe cocoș, l-au fărmăcat, au cu cuvintele, ca sirenele cu cântecele, l-au ațipit și l-au amăgit? Atâta știm că nu numai căci nu l-au prins, nu numai căci nepipăit l-au slobodzit, ce încă și una cu dânsul într-un prieteșug și într-o inimă legându-să, mare dragoste între dânșii să arată, atâta cât, nu numai căci despre goana lui ne oprește, ce încă și pre noi, ca vicleșugului lui părtași să ne facem, tare ne silește.

Așijderea Bâtlanul (carile mai pre urmă pentru paza gârlelor s-au trimis), în partea lor dându-să, toate tainele și toate silțele cătră Inorog ne descopere, cât un păr de pe noi de ne-ap năpârli, preste știința nepriietinului să fie cu putință nu ieste. Cătră aces tea, foarte bine și din chipuri de credința vrednice, tare ne-am adeverit, adecă Șoimul penele schimbându-și, din pestrițe negre, iară a Bâtlanului din negre pestrițe să le facă. De care lucru, aces tea nu în puțin a să lua trebuie (căci bucățeaoa aluatului la toată covata destul ieste și din scânteia mică, mare pojar a să ațița poate). La carea proasta noastră minte alt leac a afla nu poate, fără numai Șoimul și Bâtlanul, dintr-această slujbă scoțindu-să, la monarhie să să cheme, ca pentru vicleșugul carile au făcut dovedindu-să, cu ceia ce li să cade pedeapsă să li să plătească."

Cartea acestora decât cerneala mai cu negre pâri plină și într acesta chip împodobită era. Iară Șoimul, precum mai sus s-au pomenit, dacă de la împreunarea Inorogului s-au despărțit, după cuvântul carile îi dedese, și el carte ca aceasta alcătuind, cătră Corb au trimis După titul. „Bine știe domnul mieu milostiv că după porunca carea mi s-au dat, la Grumadzii-Boului viind împreună cu toți dulăii, în tot chipul de nevoință, spre a Inorogului vânătoare am silit și am nevoit, atâta cât nici o piatră neclătită și nici un unghiu nescociorât și nici un meșterșug neispitit n-am lăsat (ce celea ce norocul nu sloboade, nevoința batgiucuresc) și nicicum cu de-a sila la mână să-l aducem n-am putut. Ce iarăși, după porunca carea am avut, cu mijlocul Hameleonului, cuvinte de pace și sămn de prieteșug i-am trimis, socotind (ca cea cu rău a isprăvi n-am putut, cu bine a isprăvi să ispitim). Carile, întâi cuvintelor, apoi giuramânturilor mele încredințându-să, la un loc ne-am împreu nat și tot feliul de voroavă cu dânsul am scuturat. Ce câte prin multă vreme am vorovit, toate a să scrie și multe sint și nu toate urechile a le suferi pot. Iară toată închietura cuvintelor ieste aceasta: Pacea și liniștea cu toată inima poftește, însă a să încredința prea cu anevoie a fi arată, de vreme ce de multe ori și prin multe chipuri aceasta s-au ispitit și totdeauna și în cuvin te și în fapte amăgit și viclenit s-au aflat. Care lucru, eu, tare tăgă duindu-l, cu multe chipuri de voroave, fără ființă, dreptatea a-i astupa mă siliiam (că cei ce a păcii aședzători sint, pentru ca cele cu cuviință și spre împăcarea inimilor sint să aședze, și min ciuni a grăi slobodzenie au, ca capetele râdicând și înălțând, mijlocele a ținea să poată). Ce el, cu multe și mari argumenturi și nebiruite dovede și mai vârtos cu scrisorile carile a mână avea, dreptatea lui și amăgeala noastră arăta, atâta cât ce să-i răspund n-am mai avut. De care lucru toate cuvintele lui cu socoteală și toate jalobele lui cu dreptate a fi mi s-au părut. Și într-aceasta, domnul mieu milostiv adeverit să fie că amestecătorii de răutăți și a păcii nepriietini într-alt chip îl zugrăviia, iară eu la dânsul alt chip am cunoscut. Deci ce priința adevăratii mele slujbe mă îndeamnă și adevărul poftește, dzic că jiganiia aceasta nu de neprieteșug, ce de prieteșug vrednică ieste, căci într-îmbă mâna gata și neferit ieste. Pentru acestea, dară, cu îndrăzneala și voia vegheată carea la lumina negrimei tale neapărat am, mă rog: ca ce pofta și voia domnului mieu milostiv ar fi, cum mai curând chiar răspuns să aib, căci până în vremea a 1.500 de minute, so roc răspunsului puind, până la aceia vreme goana neprietinească în odihna prietinească precum va sta cuvânt i-am dat.

" Corbul, dară, ase din doaă părți, doaă feliuri de scrisori luând, cu doi ochi, doaă cărți citiia, și cu doaă urechi, doaă povești îm potrivă audziia. Ce ochiul cel drept cu urechea dreaptă pe cartea dulăilor fu și minciunoasă cuvintele și clevetele lor ascultă. Iară ochiul stâng și urechea stângă pe slovele curate și cuvintele adevărate întorcând, toate dzisele îndărăpt și tot adevărul în min ciună luă (căci minciuna după voie decât adevărul împotrivă la cei stăpânitori mai mare încăpere are). Deci dulăilor răspuns dede, precum pre Șoim și Bâtlan de acolo râdicând, ceia ce li să cade își vor lua plată, iară ei, în tot chipul silind, lucrul în slab să nu lasă și ori în ce fel s-ar putea, numai la mână nepriietinul să vie, să nevoiască, pentru carea mare mulțemită și de aceia slujbă vrednice daruri vor lua. Iară din pricina lenivirii lor, lucrul într-alt chip de va fi, fără grea certare și fără a cinstei scădere să scape nu vor putea.

Iară Șoimului într-acesta chip răspuns trimasă: „Cartea ta am luat și într-însa cuvintele inimii Inorogului am citit. Deci iată că-ți dzic: nu să poate, nu să face, nu să află, cătră mine altă dată a scrie te părăsește. Iară Inorogului cuvânt de pace supt giurământ cât de tare dă, și numele cerescului Vultur la mijloc puind, pre nepriietin a amăgi nu te sii (căci la noi doftori sint carii, daruri bune vădzind, boala păcatelor cât de grea a tămădui pot), (v, zeÍ cai qeoµ muritorii a nemuritorilor voie a amăgi cum pot ispiti?). Ce ori în ce chip ar fi, încă o dată la locul prundișului a-l coborî silește, de unde altă dată ca de altă, să nu cumva mai scape, nici frica giurământului de la îndrăzneala izbândii a te opri pricină să pui (că pre nepriietin a-l birui numai voia noastră cearcă, iară tot feliul de meșterșuguri și de vicleșuguri a face pravila locului nostru sloboade). Că în monarhiia noastră ves tită și de la toți adeverită axiomă ieste (cu mortul, decât cu viul, giudecată a avea, mai lesne, și de păcatul nevădzut, decât de ne priietinul vădzut, a te curăți mai pre iușor ieste). Că când jiga niia aceia dintre vii va lipsi, atuncea numai noi precum adevărat între vii ne odihinim ne vom putea numi. Deci cum mai curând, după porunca noastră, sau isprăvind, sau neisprăvind lucrul, pre Bâtlan împreună cu tine luând, aicea să vii căci alte lucruri și alte trebe într-alte părți a împărățiii noastre s-au tâmplat, la carile pentru ca cu mâna ta să să isprăvască, sintem să te trimetem. Iară pentru aceia slujbă într-acea parte, iată că pre fratele frate lui, vărul vărului și nepotul nepotului, Uleul, trimetem, carile, îndată acolo ce va sosi, tu, fără altă zăbavă sculându-te, să vii. Într-alt chip să nu faci. Aceasta-ți scriem.