Istoria ieroglifică/Partea a opta

 

Amânduror părților răspunsurile într-acesta chip viind, dulăii cătră Hameleon a Corbului socoteală îndată descoperiră și pen tru venirea Inorogului la împreunare foarte amintea să-i fie cu multe giuruințe îl rugară. (Ce pietrii rătunde din vârvul dealului puțină urnire îi trebuie), căci el altă treabă nu avea, fără numai ce dzua împreunării lor păziia. Iară Șoimul, vădzind că după făgăduința carea cătră Inorog făcusă răspunsul nu-i vinisă, nici inima Corbului spre pofta adevărului să plecase, ce supt numele credinții încă mai mari și mai fără lege vicleșuguri să facă îi poruncește, socoti (că mai bine ieste într-o dzi de o mie de ori a muri decât ochiul cel ce toate într-ascuns vede o dată a amăgi), și tot adevărul cătră Inorog descoperind, adevăratul prieteșug să-i dobândească aleasă, pentru ca din viitoarea-i primejdie norocul a-l feri de nu va învoi, încailea pre dânsul de acea imăciune cu rat și neimat să-l cunoască. Deci Șoimul de vicleană cartea carea dulăii cătră Corb scrisese nicicum de știre având, și pentru vicleșugul Hameleonului nici cum prepuind, Hameleonului știre trimasă ca cum mai curând să vie, căci are cuvânt să-i grăiască și poruncă să-i poruncească.

Hameleon, pururea grijea vremii răspunsului și a împreunării lor purtând, fără altă zăbavă, sărind, la Soim să dusă. Cătră carile Șoimul: „Du-te, dzice, o, priietine, și Inorogului știre dă precum răspunsul ce așteptam mi-au vinit, deci, oricând va putea, iarăși la locul dintâi împreunare să avem îl poftesc, căci singur, de ar fi cu putință, unde să află aș merge, dară multe pricini înainte să pun, carile despre acea cale mă împiiedecă. Întâi că, mărgând eu acolo, alalți tovarăși poate într-alte prepusuri să între; a doa, că macar că pentru prepusuri vânturoase ca acestea atâta aminte nu mi-ar fi, ce în trecutele dzile, după vânarea unii Potârnichi, mai vârtos decât s-ar fi cădzut slobodzindu-mă, câteva pene din aripa dreaptă mi-am betejit, deci, pentru ca să să îndreptedze, câteva dzile în odihnă să mă aflu doftorii mi-au poruncit; și așe, la înălțimea munților a mă sui peste putință îm ieste." Hameleonul, poruncă lui plăcută și dorită ca aceasta audzind, mare bucurie luă și de tâlcuirea visului său cea dintâi iarăși tare a nedejdui apucă. Ca acestea dară în gând clocotiia, iar din cuvânt cătră Șoim dzisă (cu îndrăzneală grăind și pentru cuviința dreptății pomenind): „O, domnul mieu, înțelepții cuvintele înde site a suferi obiciuiți sint, cu care sentenție și eu sprijenindu-mă, pentru adevăratul mieu priietin o obrăznicie cădzută și o asu preală întregilor la minte plăcută, cătră tine de voi arăta, ier tăciune să aib mă rog. Mă rog, dară, domnul mieu milostiv, să nu cumva ostenințele mele în zădar să iasă, adecă împreunarea aceasta să nu cumva spre scăderea cinstii Inorogului să fie, că precum bine ai cunoscut, dreptului acestuia grele năcazuri și nespusă strâmbătăți i s-au făcut și încă altele mai mari a i să face (pre cât pociu cunoaște) urâtorii dreptății cu multe chipuri mă tem că nevoiesc, că precum și mai denainte am dzis (cine adevărat iubește, gânduri de negândit gândește și prepusuri de neprepus prepune). De care lucru, iarăși mă rog, obrăzniciia mea în vină să nu să ție, și eu iată că după porunca ta știre îi voi da, iar el, după cuvântul carile au dat, soarele îndrăpt poate să să întoarcă, iară el din socoteală-și să să mute precum peste putință ieste adeverit sint. Deci el acmu viind, să nu cumva alte meșterșuguri de vicleșuguri să fie, și apoi toată ocara asupra mea va rămânea și toată lumea numele vândzătoriului și porecla de răufăcătoriului mie îmi va punea. Ce nu atâta pentru strâmbă poreclitura mea, cât pentru fără cale doseditura lui m-aș pedepsi" (o, jiganiia fățarnică, o, vas spurcat și lingură scârnavă, cum răutatea în inimă amestecând, cu gura cele ce știia că-i vor vini, pentru ca asupra altora să cadză, cale le găteadză).

Șoimul, de spurcat vicleșugul lui așeși nicicum prepuind, de acestea ce-și propune nicicum grijă să nu poarte tare îl adeveri, și precum (mai bine fără purtarea duhului, decât cu purtarea ocărâi a fi socotește) îi dzicea.

Hameleonul acmu, deplin cunoscând precum gândul Șoimu lui nicicum spre răul Inorogului nu să pleacă, ce cinstea cuvân tului decât viața mai scumpă ține, de acolo ieșind, întâi la dulăi să dusă, și toate câte Șoimul îi poruncisă și pentru vinirea Ino rogului la împreunare, precum peste puține dzile ieste să fie, le spusă. Apoi la Crocodil alergă, cătră carile cu mare îndrăzneală:„Bucură-te, domnul și stăpânul mieu milostiv", dzisă. Crocodi lul: „Ce poate fi aceasta a ta lascavă și voioasă arătare? Oare ție vreun bine, au altuia vreun rău undeva ai simțit?" (Că zavist nicii pentru răul altora decât de binele său mai mult să bucură). Hameleonul dzisă: „Amândoaă părțile întrebării, o, domnul mieu, adevărate și precum sint le-ai cunoscut. Și cum să nu mă bucur, de vreme ce prada ț-am apropiiat, vânatul la strâmtori ț-am încuiat, masă întinsă ț-am deșchis și bucate sățioase ț-am gătat și, în scurt să dzic, toate după poftă și după voie s-au tâmplat. Că, iată, în ceastă sară Inorogul la prundiș să coboară, la ușile a toate poticile dulăii stau gata să puie zăvoară, toate întrările și ieșirile lui viteji vânătorii și neosteniți gonitorii tare le străjuiesc și vârtos le păzesc (căci așe cu dulăii să vorovisă). Deci altă cale de scăpare și potică de fugă nu-i rămâne, fără numai doară în apă să să arunce, unde domnul mieu câteva ceasuri a străjui de nu să va leni, fără greș de biv pradă domnul mieu va dobândi, eu asupra nepriietinului voi izbândi și prețul îndzăcit și însutit îmi voi plăti. La strajea nopții dintâi pogorârea la prundiș îi va fi, paza dulăilor despre alte părți nu va lipsi și, așe precum soco tesc, bucată gata în gura domnului mieu va vini. " Crocodilul,acestea audzind, să veseli, însă cătră Hameleon într-acesta chip întrebarea vrăjbii pusă: „Eu, pre cât din sunetele cuvintelor lu mii am putut înțelege, tu și cu Inorogul mare dragoste aveați și odânăoară într-un loc nedespărțiți lăcuiați, atâta cât sufletul tău de a lui lipit să fie fost să părea. Dară acmu această vrăjmașă neprietinie și de moarte asupră-i viclenie din ce pricină să să fie tâmplat? Cu dreptul voiu să-mi spui."

Hameleonul, de nenedejduită întrebare ca aceasta, deodată tare să ului (că minciunoșii în voroavele tocmite să dezvălesc, iară la întrebările fără veste ca bezmeticii să uluiesc). Iară mai pre urmă, precum să dzice cuvântul (minciunosul tatăl minciu nii și minciuna fata minciunosului ieste), îndată minciuna zămisli și spurcata basnă născu, dzicând: „Aceasta întrebare până acmu nici din priietini, nici din nepriietini cineva m-au mai întrebat, în care lucru ascunse și de nedescoperit taine să cuprind, nici cătră alt chip o dată cu moartea le-aș descoperi. Ce de vreme ce domnul mieu acesta lucru a mă întreba și dreptatea carea asu pra lui ași avea a afla învoiește, pre cât mai pre scurt voi putea (de vreme ce la Inorog a mă duce vremea mă grăbește) a te înștiința mă voi nevoi. Va ști dară domnul mieu milostiv că părintele mieu era Apariu, carile în toate dzilele apă de la fântânele de singe a aduce obiciuit era. După ce și eu mai la vârstă am sosit și cofa în mână a râdica, apa din fântână a scoate și coromâsla pre umere a purta a putea am început, cu tată-mieu împreună adese fântânele cele de singe la rădăcinele Munților Vrăjbii izvorâtoare cercetam. Munții aceștea, departe, în țara ce să cheamă Pizma, să află, despre partea răsăritului, pre marginea ocheanului în sus, spre crivăț, și în gios, spre amiadzădzi, în lung și în lat atâta de mult să trag, cât cei ce nepărăsit drumul carile pre la rădăcinele lor merge au ținut dzic precum până la ocheanul apusului ocolesc și ca un zid în giur împregiur toată rătundzala pământului îngrădesc.

Așe, noi dară pentru trasul apii adese la acei munți mărgând și din care izvor apa mai cruntă și fierbinte ar fi ispitind (căci apa aceia cu fierbinteala, iară nu cu răceala setea stâmpără), odată în vârvul unui munte prea înalt ne-am urcat, în vârvul a căruia un puț prea adânc și mai să dzic fără fund am aflat. Din gura puțului ciutura cu hârzobul slobodzind, după ce cât era funia de lungă au mărs, după ce învălitorile ca petelor și încingătorile mijlocelor la capete am adaos, cu mare nevoie de fundul puțului agiungând, precum de o umedzală ciu tura să fim împlut am simțit. Iară după ce vasul afară scoasem, vădzum că nu umedzală roșie, ce albă era, din carea, gustând, precum adevărat lapte ieste am cunoscut. Și îndată, precum muntele cela ce lapte izvorește să fie ne-am adus aminte. Îndată ce laptele gustaiu, din fundul puțului un tânguios glas: „Vai, țiți șoarele mele, vai, lăptișorul mieu, cine dintre muritori te-au tras? Cine din cei nemuritori vreodată te-au băut? Cine ieste îndrăz nețul și obraznicul acesta carile pieptul Biruinții a apipăi și țițișoarele fiicăi mele de gurguie a suge nu s-au temut?" Tată mieu, glasul acel așe de tângâios și așe de mângâios audzind, îndată descântecul necromandiii asupra laptelui a descânta începu (căci precum duhul Biruinții să fie într-acesta chip strigat price pusă). Laptele, după descântec, îndată a să închega și mădu larele unul de altul a să lega începură. După aceia vinele preste oase întindzându-să, toate părțile trupului a să clăti și supțirea peste dânsele pelicioară a să lipi vădzum. Și așe, îndată o fi cioară ghizdavă și frumoasă denainte-ne în picioare stătea, carea cu ochii sigeta, cu sprâncenele arcul încorda, cu fața singe vărsa, cu budzele inima spintica, cu mijlocul viața curma, cu statul morții râdica, cu cuvântul dzilele în cumpănă măsura, cu răspun sul sufletul de la mormânt înturna, iar cu singur numele Biruinții toată frumsețe biruia și covârsiia. Pre aceasta într-acesta chip, o, domnul mieu, vădzind-o, îndată în inimă rană nesuferită și boală netămăduită simțiiu și cătră părintele mieu: „O, tată, căci lucru primejdios ca acesta a videa m-ai născut" (că decât rana dragostelor și decât boala iubostelor mai primejdioasă nici țiru licii au vădzut, nici doftorii au audzit) „și decât meșterșugul pre morți a înviia, mai bine meșterșugul pre mine a mă omorî sau a nu mă naște să fi învățat" (că în statul acesta a vieții de dra goste pătimitoare, moartea decât viața mai poftită ieste). Tatăl mieu, în nerupt lanțuhul dragostelor legat și așe de tare înfășurat vădzindu-mă, dzisă: „Bodzul dragostei, o, fiiule, fiiul Afroditei ieste, pre carile nu după micșorimea vârstei (căci pururea copil ieste), ce după tare arcul ce trage și ascuțită sigeata ce în ficați înfige, cei ce-l măsură, îl cunosc. Ce cât spre această a ta de curând scornită patimă lucrul ar pofti, fii cu bună inimă, că cela ce cu cuvântul și cu meșterșugul farmăcului necromandiii din lapte ficioară a face au putut, din ficioară spre pofta nevestirii inima a-i pleca cu multul mai pre lesne va putea. Numai atâta căci de împotrivnic norocul tău (carile muritorilor niciodată dep lin nu vine) foarte rău îmi pare, de vreme ce ficioara aceasta, din lapte născută fiind, din fire starpă a fi firea au lăsat-o, nici pântecele ei spre zămislirea simențiii locuri ș-au gătat. Unul i-ar fi leacul (pre cât adânc meșterșugul mieu a afla poate), ce și acela pre cât cu anevoie îi ieste aflarea, cu atâta mai cu nevoie ieste, aflându-l, cu dânsul după voie cineva a să sluji." Eu cătră tată-mieu dziș: „Pentru stârpie și pentru a zămislirii leac a cerca, lucru mai pre urmă trebuitoriu ieste, ce acmu de odată leacul nesuferelii mele fără zăbavă aflând, alalte leacuri de vor trebui, mai cu vreme vom putea cerca" (că înțelepții întâi nevoia, apoi treaba caută). Și, ce mai mult, o, domnul mieu, cu voroava să ocolesc? Tatăl mieu îndată descântecul dragostelor în capul ficioarii descântă și, trii peri din cosiță-i zmulgându-i, unul la grumadzi, altul la brațe, iară al triilea la mijloc îmi învălătuci, cu carii precum sufletul ficioarii de tot trupul mieu să să fie legat și inima ei în sufletul mieu să fie întrat îi păru. Și așe, ea ochii de la pământ râdicându-și, ca lumina soarelui în stele oglindă frâmsețelor ei mă făcu și în mine pre sinea și în grozăviia mea frâmsețe ei a videa i să părea (că ochii dragoste lor nu ce ieste, ce precum îi plac văd). În scurt, pe Biruință dra gostele o biruiră, și Diana Afroditis a să face priimi. Iară a doa dzi părintele mieu, din somn deșteptându-mă, dzisă: „Eu în dzile bătrân și la ani învechit sint, o, fiiule, ce cuvintele mele po menește. Între a lumii jigănii Inorogul să află carile în vârvul cor nului mare vârtute poartă și împotriva a toată pătimirea putere are. Deci, vreodânăoară cu dânsul a te împreuna de ți să va tâmpla, pre cât vii putea în prieteșugul lui vârtos a te lega silește, că el numai pântecele Biruinței spre roada simențiii neamului tău a deșchide poate." Aședară, părintele mieu, Apariul, învățătura dându-mi, dintre vii au ieșit. Iară eu în multă vreme cu Biruința la un loc și într-un pat viețuind, nicicum numelui următoriu și neamului adăogătoriu de la dânsa să iau nu m-am învrednicit. Deci târdziu mai pre urmă, de învățătura părintelui mieu, carea pentru Inorog îm dedese, aminte aducându-mi, toate pustiile Araviii a cerca și toate părțile lumii a cutriera nu m-am părăsit, până locul și lăcașul Inorogului am aflat. Aflându-l, de dânsul cu mare cinste m-am lipit, tovarăș în toate căile nedes părțit și slugă în toate slujbele neostenit m-am făcutu-i, nici în viața mea altă plată sau simbrie i-am poftit, fără numai o data macar vârvul cornului lui de moale pântecele Biruinței mele să lipască am nedejduit. Și pentru ca pologul stidirii să să râdice și supt singurătate acoperemântul necunoștinții să să arunce, de multe ori și mai în toate dzilele, la culcatul și la sculatul lui, eu trebe în câmp îmi scorneam, iară Biruinței lingă dânsul să să afle îi porunceam. Ce împietrită inima lui nicicum spre stârpirea pântecelui ei a să milostivi nu s-au muiat, ce în zavistiia neamu lui și semințiii mele neclătit au statut. Eu, într-această asprime și neînduplecare vădzindu-l, aievea simbriia slujbei și pofta ini mii, carea îmi era, cerându-i, cu mare urgie și mânie, simbrie ca aceasta a-mi da au tăgăduit, și precum el Dianii, și nu Afroditii, să fie închinat apofasisticos mi-au răspuns.

Acmu dară, o, domnul mieu, ce mai mare dreptate și ce mai dreaptă pricină spre izbânda lui a mi să da? Și ce mai uscată iască spre ațițarea răsplătirii decât opreala simbriii și tăgada dreptei pofte a să afla poate? Și aceasta ieste pricina vrăjbii cu carea până la moartea mea a nu-l intiri nu voi părăsi și precum„bună nedejde am, astădzi izbânda mea și plata lui, precum ț-am spus, îndzăcit și însutit să va plini."

Aședară, Hameleonul sfârșit spurcatei și năpăstuitoarei basne puind și toate vicleșugurile pre cât mai pre-ascuns putu alcătuind, în munte la Inorog să sui, cătră carile, cu multă plecăciune plină de mare înșelăciune închinându-să, dzisă: „Leul și Vulturul ceresc în veci lăudat și toate pasirile și dobitoacele cerești preste veci slăvite să fie, carii fața domnului mieu cea de lumină slobodzi toare și sănătatea lui ceia ce-i lumii trebuitoare în statul său a videa m-au învrednicit. Cătră acestea, dumnealui Șoimul cu plecăciune sănătate trimițind, roagă și poftește ca, după făgada carea ați dat în această sară, de iznoavă, dorita-ți împreunare a avea să poată, căci toate după voie a-ți vesti și toate de fericire a-ți povesti are."

Inorogul, amânduror închinăciunilor celea ce li să cuviniia de priimire răspunsuri dând, dzisă: „De împreunarea Șoimului cu dragoste bucuros sint (că cu priietinul adevărat și de credință vrednic, cine va împreunare și voroavă trebuitoare a avea, între cele de frunte fericiri să numără), însă în ceastă sară, după poftă-i a face, o pricină (și aceasta dreaptă precum mi să pare) mă oprește, de vreme ce noi sorocul neprieteșugului și dzua prie teșugului până în 1500 de minute pusesem, și acmu, peste so roc răspunsul trecând, urmadză ca și legătura datelor cuvinte să să fie rupt. De care lucru, înnoirea giurământului și întărirea cuvintelor trebuitoare și într-îmbe părțile folositoare a fi socotesc, cu carea odihnindu-ne, afară din tot prepusul iarăși la locul știut să ne împreunăm. Că măcar că despre omeniia și întregimea Șoimul lucru împotrivă nu-mi prepuiu, nici la giurământurile o dată date, cu vremea urgiia cerească a să răsufla socotesc (că tot cel ce la tot cuvântul necredzătoriu și la tot giurământul prepuito riu să arată, acela de călcarea a tot giurământul pururea gata ieste),ce de la buni priietini la ureche mi-au vinit precum croco dilul la țărmurile apei să fie pădzind, de la carile poate ceva prin neștiință înalgiosul să mi să facă."

Hameleonul, pentru numele crocodilului din gura Inorogului audzind, vicleșugul ascunsului inimii tare îl tulbură (că pre cât știința bună, în tulburare, mângâiere, pre atâta știința rea, în linește, tulburare aduce). Și cu grele giurământuri și strașnice blăstămuri a să giura și a să blăstăma începu, precum acestea nighina nepriietinului între sămânța grâului și mugurul pădureț în hultuoana domesnică, hultuită să fie: „Însă iarășile, o, dom nul mieu, de vreme ce ca acestea la ureche-ți s-au sfârâit (e c e crosocÓhn ), aibi grijă (că vicleșugul înțeleptului cu multul mai cumplit ieste decât a nebunului). (O, piiele diavolului supt părul dracului! Cu ce fel de împletecituri următoare ocara-și supt nu mele altuia mai denainte a o vârî silește.)1 Că domnul bine știe (că firea decât deprinderea mai veche ieste și totdeauna clevete le rele strică obiceele bune), de unde poți prepune că dintr-aceste sunate să fie vreunele și adevărate. Iară cât despre partea mea ieste, pre chipul nezugrăvit mă giur, că despre partea Șoimului, nici în voroavă-i meșterșug și-n faptă-i vicleșug macar cevaș n-am priceput (caută aicea giurământul vicleanului supt numele dreptului acoperit). Însă eu spre toată porunca de binelui mieu făcătoriu macar cum nu mă voi lenevi, ce iată, în pripă înapoi mă voi întoarce și de acestea prepusuri foarte tare a te adeveri și a te odihni voi sili.

" Aședară, Hameleonul întorcându-să, în cale gândurile cele fără cale procitiia și de pomenirea străjii crocodilului nu puțină întristare simțiia, ce ca valurile țărmurii una după alta chitelele inima îi izbiia, socotind precum silța i s-au vadit și lațul i s-au des coperit. Apoi iarăși singur șie parigorie și mângâiere făcându-și, în sine dzicea: „Pentru crocodil Șoimul cevași macară nu știe, cari le, de ar fi știut adevărat, știre i-ar fi dat. Dulăii și Râsul să-i spuie, de ar fi și vrut, n-ar fi putut, căci nici vremea i-au lăsat, nice strâmtorile drumurilor acestora cale le-au dat. Eu singur, nu lui, nu altuia să-i spuiu, ce așeși de ași ști că piielea de pre mine știe cele ce dzac în mine, singur mie samă făcându-mi, de care brad în ceastă pădure ieste mai înalt, de acela m-ași spândzura. Ce altă nu ieste, fără numai Inorogul nici o parte a primejdiii în prepusul gândului neadusă nelăsând (căci înțeleptul mai mult de cele împo trivă decât de cele după voie chitește), de lucrul ce-și prepune, precum adevărat să fie înțeles dzice, și ce nu știe arată că știe, pentru ca adevărul științii să agonisască." Ce, după lineștea mângâierii aceștiia, iarăși furtuna întristării i să scorniia, dzicând:„Bine că macar că de crocodil adevărată știință nu are, dară iată că de dânsul prepus are, de ce are prepus are și grijă, de ce are grijă are și pază, și cu paza bună din primejdia rea poate să scape. De care lucru, acmu toată puterea meșterșugurilor să-mi cheltu iesc trebuie, pentru ca din prepusul ce au întrat să-l scoț și după pofta voii mele la locul prundișului să-l cobor, în carile toată nedej dea tâlcuirii visului mieu să sprijănește."

Acestea răul rău gândind și cu chiteala învălindu-le și dez vălindu-le, la Șoim sosi, cătră carile, după închinăciune, într-aces ta chip grai: „La Inorog am fost, de cât poruncă mi-ai dat, pre amănuntul i-am spus. La lucru gata și la cuvânt stătătoriu l-am aflat, numai pentru vinirea-i îndată o pricină află, ce și aceia cu întreagă și înțeleaptă socoteală ieste, de vreme ce dzice că so rocul carile ați fost pus să fie trecut, pentru carile de iznoavă adeverința cuvântului poftește. Mai ieste și altă pricină, carea oarece în gânduri puindu-l, nu puțin vinirea-i înpiiedecă, adecă precum de un crocodil să fie înțeles, carile, sau pentru dânsul, sau după obiceiul lor, trecătoarele apelor să fie pădzind și, sau cu știința a altor dulăi, să nu cumva preste știința ta ce nu gândește el și ce nu-i poftești tu să i să tâmple. Pentru carile a-l mângâia, cu fel de fel de socotele și cu multe giurământuri din prepus a-l scoate cât am putut am nevoit, și precum acestea sint să nu le creadză (ia aminte vicleană voroava a viclenii jigănii). Așijderea, despre partea ta unele ca acestea să să lucredze, lumea de s-ar clăti, peste putință ieste; nici dulăii, sau altcineva, preste știința ta ceva, nu numai a face, ce așeși mai nici a gândi să nu poată l-am adeverit (căci eu, robul tău, așe știu, așe și credzu). Ce el în cuvintele mele de tot a să odihni poate să nu poată. De care lucru, cu tot de-adinsul din prepusuri ca acestea să-l scoți trebuie, ca binele cu bine făcând, toate deplin și cum cinstei tale să cade să să isprăvască (că păscarii răutății undițile vicleșugului spre vânarea și moartea binelui din față până în fundul mării necunoștinții aruncă)."

Șoimul, despre inima sa curat știindu-să, pentru alții lucrul a cerca să apucă, și așe, îndată pre dulăi la sine chemând, de au ceva știre pentru îmbletele crocodilului vârtos îi întreba. Ei alalt vicleșug ascundzind, pentru crocodil într-adevăr tare să giura, precum nu de îmbletele lui să știe, ce așiși nici de nume-i până acmu să nu fie audzit. Așe, dulăii în strâmbătate pe dreptate să giura (căci spurcata lighioaie până într-atâta urmele vicleșugului șuvăisă, cât și soțiile vicleșugului a i le cunoaște deplin nu putea) și tot prepusul de la mijloc cu vârtoase blăstămuri râdica. Șoimul, în multe isteț și provideț, iară intr-aceasta pristăviii sale bizuin du-să, prost și lesne credzătoriu să arătă. Deci dulăilor credzind și despre Hameleon nici cum prepus având, supt răutatea alto ra, dreptatea și bunătatea sa prea ieftin vându, într-acesta chip cu scrisoarea pre Inorog adeverind:

După închinăciune: „Câte prin Hameleon mi s-au dzis, m-am înștiințat. Deci pentru prepusurile carile grijea ți le-au scornit, ade verit să fii, că de nu din singură grijea sint, ce altul cineva din crieri le-au plăzmuit, unul ca acela nici al nostru, nici al vostru priietin ieste, fără grijă dară la împreunarea de folos vino. Și mă crede că pre numele a nenăscutului Vultur, pre singele a nevinovatului miel și pre duhul a toată viața mă giur că în inima mea nici au fost, nici ieste, nici va fi vicleșug, nici la alții a fi am simțit. Ce orice pentru folosul vostru ar fi, aceia silesc, nevoiesc și învoiesc." Acesta răspuns Hameleonul de la Șoim luând, îndată înapoi la Inorog să întoarsă, căruia, după citeala slovelor, de la sine ca acestea adăogea: „Vedzi, dzice, o, domnul mieu, că Șoimul cu ale sale drepte giurământuri, ale mele adevărate mainte dzise cuvinte adeverește și mai vârtos eu (carile în dragostea ta ne mărui al doilea nu m-oi număra), în tot chipul și pre dânsul, și pre dulăi tare am ispitit și dintr-alți a lor pre dinafară ce au is coade cu mare osirdie am iscodit, ce macar cât negrul supt unghe lucrul acesta așe a fi nu l-am aflat. Acmu dară, alalte în deșert prepusuri din socoteală scoțind (și mă iartă căci, din adevărata dragoste pornit, cuvinte cani necioplite slobod), la poftita-ți împreunare îl priimește (că pentru îndelungarea vremii pricinele poftorite pre o parte micropsihie, iară pre alta apsifisie arată, carile priietinului răceală, iară nepriietinului fierbinteală scornesc.)

Inorogul, macar că grijea carea avea nici din fantazie născută, nici după spurcată socoteala Hameleonului, adecă minciuna grăind, adevărul să scoață, ce din adevărate argumenturi a buni priietini înștiințat era (însă pronia dumnădzăiască calcă socoteala muritorească), apoi dreptății sale lăsindu-să și megalopsihii<i> sprejinindu-să, precum în desară la locul știut să va coborî, cuvânt dede (că singele carile ieste să cură, în vine a rămânea cu anevoie ieste).

Hameleon, plin de duhul răutății și înflat de vântul fărălegii, cu mare bucurie din vârvul muntelui nu numai cu picioarele vi cleniii alerga, ce și cu aripile diavoliii zbura, căci în săvârșirea răutăților ca furnica în pierirea sa aripi să fie agonisit i să părea, carea și pre Hameleon în dzua izbândii îl aștepta. Aședară el, cu atâta agerie slobodzindu-să, întâi la crocodil, pentru ca de vini rea Inorogului într-acea sară să-l adeverească, apoi la dulăi aler gă cărora bună nedejde să aibă le vesti, căci sfârșitul tuturor os tenelelor s-au apropiiat și nepriietinul în lavirinthul neștiinții s-au încuiat. Iar de ciia înainte toată treaba nu în nevoință, ce în voința lor rămâne, dzicea, și, precum vor pofti, așe cu dânsul a face vor putea, îi adeveriia.

De acolo la Șoim întorcându-să, de fără prepus în desară vini rea Inorogului îl înștiință. Așijderea, din inimă cumplite, iară din gură zugrăvite și șicuite cuvinte arunca, dzicând: „Iată acmu, o, domnul mieu, că după sudoroasele ostenituri și în toate părțile fără preget alergături, slujba carea asupră-mi am luat, spre cel de obște folos în ceastă sară a să isprăvi nedejduiesc. Numai iarăși a te ruga îndrăznesc (că tremurătoare ieste inima celuia carile pen tru priietinul său cât pentru sine să îngrijlivește), să nu cumva preste știința ta jiganiile fără socoteală ceva împotriva Inorogului să facă, și așe, mare necinste și ocară de numele tuturor decât pri poiul de aramă mai tare să va lipi. Atâta numai că în lume eu mai prelesne a mă curăți voi putea, de vreme ce în adeverința cu vintelor tale nedejduindu-mă, cu multe ale mele giurământuri și ca cum s-ar dzice cu cuvinte crunte l-am adeverit și la locul prundișului l-am coborât." Șoimul, oarecum cani cu mânie: „Lasă, rogu-te, dzisă, că destul îți sint cuvintele deșerte și șicuite, cu carile până acmu urechile mi-ai mâncat (că de multe ori sufletul sămă lăuitoriu cuvinte decât vrăjile Pithiii mai nemeritoare izbucnește). Că ce fărălege ar fi aceasta, ca după atâta legături și întărituri, lu cru împotriva precum a muritorilor, așe a nemuritorilor să să facă? Nu dea Dumnădzău în curată inima mea împuțite spurcăciuni ca acestea să între. Ce du-te de te odihnește, căci știu că vii fi ostenit și pentru acestea mai multă grijă în zădar nu îmbla purtând, căci grijea cinstei cuvântului și numelui mieu eu o știu păzi." Hame leonul dzisă: „Facă cereștii ca toate după poftă să iasă. Iară eu, la odihnă ducându-mă, aceasta te poftesc, ca în ceasul ce împreunare veți avea știre să aib, și aceasta nu pentru altă, ce numai de plini rea cuvintelor lui înștiințându-mă, somn cu linește și noapte fără gânduri să petrec." „Fi-va", Șoimul dzicându-i, el la borta lui să dusă. Însă nu mai curând în strat s-au aruncat, până nu de tare străjuirea crocodilului s-au înștiințat (că toți viclenii în răutate grij livi, iară în bunătate trândavi sint).

Iară Inorogul, după datul cuvânt, dacă ochiul cel de obște genele orizontului peste lumini își sloboade, la locul orânduit să coborî, unde și Șoimul îndată sosi. Deci după ce dintr-îmbe părțile cădzutele țeremonii să isprăviră, Șoimul voroava într-aces ta chip începu: „Împreunarea aceasta acmu între noi ieste a doa. Iară începătura a adevăratei dragoste din împreunarea dintâi în inimile noastre s-au zămislit și până în cel deplin a bunelor vreri stat au crescut (că în curată casa sufletului painjina minciunii a să prinde loc nu are). De vreme dară ce dintâi, de sfânta-ți dreptate înștiințându-mă, acmu calea dreptății a călca și urmele credinții în cărarea adeverinții a pune voiu. Va ști dară iubitul mieu priietin că după voroava dintâi, dintr-îmbe părțile ce mai cu folos și mai de cinste ar fi, aceia a isprăvi, cu gândul, cu cuvântul, cu lucrul și cu totul în tot chipul am silit (ce voia slo bodă ieste o împărăție mare, în carea nici dreapta socoteală, nice strâmba asupreală biruință a avea poate). Iară acmu, preste toată nedejdea, răspuns nenedejduit luând, precum cuvintele Corbu lui în vreun stătătoriu temeiu nu să așadză am cunoscut. De care lucru, nici vreun lucru cu aședzare sau cu adeverință pociu nedej dui (că depre unghe leul cu toții cunosc, iară de pe cuvânt ini ma înțelepții numai a iscodi pot). Iară pricina aceștii a mele nene dejduirii ieste că din slovele Corbului toapsăcul răului i să cunoaște, carile nu îmtr-îmbe părțile, ce numai ce după a sa voie șie de folos a fi i să pare, aceia prin a mea nevoință lui să să facă silește, adecă ție în viață cădere, iară mie în cinste scădere sirguiește. De vreme ce, după porunca carea dintâi de la dânsul aveam, pacea și dragostea adevărată înțelegeam, iară acmu, de pre cărțile ce-mi scrie șicuită și vicleană o cunosc, lucru carile inimii mele foarte scărăndăvicios și dreptății foarte urâcios ieste. Spre carile în viață nici gura mi să va deșchide, nici limba mi să va întinde, nici mâna mea îl va cuprinde, însă adeverit să fii, o, priietine, că nici viclean stăpânului mieu mă voi face, dar nici călcătoriu de lege, nici vândzătoriu dreptului a fi voi priimi (că voia dumnădzăiască decât porunca stăpânească cu multul mai strașnică a fi trebuie să cunoaștem). Deci tot adevărul ieste că celea de carile despre tine să mă păzăsc îmi poruncesc, acelea ei și în gând și în cuvânt le au. Cărora ochiul cel ce ascunsele ini mii și dzilele veacului privește după faptă în trup și-n suflet să le răsplătească. Iară pre tine de tot vădzutul și nevădzutul priie tin nesupărat și nebetejit să te păzască. Deci, de acmu înainte, și mai tare, și mai bună pază îți trebuie, nici în cuvintele cuiva încredințare să aibi, de vreme ce, nu numai pre tine, ce și pre mine pentru tine cu toată greuimea necinstei a mă încărca au învoit, ca supt numele doftoriii, prin cinstea credinții mele, otrava să vândză, carea în pântecele celor ce o vor întinde, sau nevino vatului o vor vinde, să vie. Iară pre mine în catalogul adevăraților priietini numărându-mă, înaintea cerescului Vultur, cu toată adeverința inimii mă giur că în viața mea de bine voitoriu să-ți fiu și oricând și ori în ce a-ți sluji voi putea că nu mă voi lenevi cuvânt îți dau."

Inorogul aceste cu fierbinteala adeverinței cuvinte ascultând, precum de năcazul carile videa că asupra dreptății vine, grăiește, în scurt pricepu și mai mult altă voroava nelungind, Șoimului mulțămită făcu, căci n-au ascuns despre dânsul tot adevărul, și într-acesta chip, după mulțămită, îi grăi: „După giurământurile carile spre dragostea și prieteșugul între noi din singura a inimii tale plecare ai făcut, de acmu înainte frate a te numi mă îndeamnă. Deci, frățiorul mieu, cani pre scurt o poveste să-ți spuiu, cu ascultarea să nu te lenești te poftesc (că în trii chipuri și ca cum prin trii porți înluntrul pala turilor cunoștinții lucrurilor a întra putem: prin pildele celor tre cute, prin deprinderea cestor de acmu și prin bună socoteală ce lor viitoare). Deci istoriile încă o parte a ceștii sentenții fiind, din cele multe una ieste aceasta: Odânăoară, frate, era un păstoriu de râmători carile cu simbriia a tot satului în carile lăcuia din dzi în dzi viața își sprijeniia. Acesta în proastă viață ca aceasta dz ilele petrecându-și, nici cu audzul fără grohăitul porcilor, nici cu viderea fără prostiia satului aceluia, altă ceva învățasă. Iară într o dzi, cu altul (carile din cetate viind, pre acolea a trece i să tâmplase) în voroavă cădzind, pentru numele cetății în urechile porcariului să sună. Deci cetatea, ce și cum ar fi, nicicum în min tea lui să încapă nu putea, ce fantaziia, uneori ca un cuptoriu, alteori ca un cotlon, iară alteori ca pre o șură de dobitoace i-o zugrăviia (că fantaziia la proști cele vădzute numai a închipui poate). Deci cum și ce ar putea fi cetatea ca să să înștiințedze, cu pofta aprindzindu-să, râmătorii în câmp pustii lăsind și oarece fărmușuri de pâne carile cu sine avea, în glugă luând, pre drumul pre carile drumățul vinisă vârtos purceasă. Așe, într-acea dzi până în sară calătorind, unde întunerecul îl apucă, acolea popasul și masul își făcu (ce norocul și pre porcariu, și pre olariu tot cu o orbime caută), carile pre purcariu aproape de porțile cetății și de norocirea ce-l aștepta adusese. De vreme ce împăratul carile acelor olaturi stăpâniia și într-acea cetate împărățiia, în dzua ce trecusă dintre numărul viilor ieșise și moștinitoriu din trupul său nelăsind, între domnii și senatorii aceii monarhii, cine în scaun s-ar sui mare dihonie și zarvă să făcu (căci la stăpânire toți vred nici să socotesc, iară la supunere nici unul de bunăvoie prii mește). În scurt, nicicum unul altuia al doilea socotindu-să, cu sfatul de obște aleasără ca a doa dzi, pre poarta cetății, carea spre răzsărit caută, să iasă, și ori pre cine mai înainte, veri din streini, veri din cetățeni, pre cale ar tumpina, pre acela la scaunul împărății<i> și la corona monarhiii să-l râdice. Deci după sfa tul de cu sară, de dimineață sculându-să (căci nici norocul porca riului dormiia), lângă drum pre porcariu din pajiște sculându-să și la urduroșii ochi cu mânule frecându-să, aflară, pre carile îndată cu cinste râdicându-l și din rufoase sucmane în porfiră prime nindu-l, în lectică împărătească îl aședzară și, cu mare alaiu, până la curțile împărătești petrecându-l, după obiceiul locului, cele ce să cădea țeremonii spre încoronarea lui făcură, de unde s-au luat cuvântul carile să dzice: (Sara ghigariu, dimineața spătariu). Porcariul, uneori vis, uneori părere, alteori ca o basnă de poveste lucrul carile aievea și adevărat să făcusă a fi i să părea. Iară unul dintre senatori cătră alalți dzisă: „(Celea ce noro cul face, nici mintea, nici socoteala a desface poate), însă (Oul cioarăi, de pieptul păunului o mie de ani de s-ar cloci, din găoace tot de cioară, iar nu de păun puiu va ieși), în care chip și împăratul acesta cu vreme nu la ce nărocul l-au adus, ce spre ce firea l-au născut va arăta, și această a mea prorocie nu din deșartă fanta zie scornită să o socotiți, ce aminte cuvintele și faptele îi luați. Că iată, îndată ce la puterea împărățiii s-au suit, nu de omenie, ce de porcie s-au apucat, de vreme ce, pre câți în satul în carile porcii păștea, pentru ceva pizmă avea, pre unii a-i omorî, pre alții a-i izgoni și cu alte feliuri de pedepse a-i domoli au stătut. (Că stăpânul nou după pizma veche a izbândi spurcat lucru ieste.)" Și adevărat că împărățiia aceia până mai pre urmă, de tiraniia lui, la mare primejdie de pohârnire sosind și acmu ca un pojar în fânul uscat răutate-i în toate părțile lățindu-să și ijdă rându-să, tuturor lucru nesuferit a fi să cunoscu. Și așe, cu toții sculându-să, în așternutul unde cu feliu de feliu de spurcăciuni să tăvăliia aflându-l, și dzilelor, și tiraniii sfârșit îi pusără. Într-acesta chip, o, frate, și epitropiia Corbului arată că, pre cum el Corb, așe cuvintele, dzisele și faptele de Corb îi sint; și cu vreme, cu glasul ce are, singur șie și menitoriu și chedzilor izbânditoriu își va fi. Iară când și cum aceasta s-ar tâmpla (iz vodul norocului, ochiul muritoriului vreodată a-l citi nu poate)." Aședară, Inorogul și Șoimul, prin câtăva vreme a nopții pil duind și vorovind, să sculară și, amândoi frățește îmbrățișându să și sărutându-să, iarăși pre numele cerescului Vultur să giurară, ca până la moarte priietini nedespărțiți și în toate primejdiile unul altuia popreaoa răzimării și mână sprejenirii să-și fie și dra gostea vecinică și neimată să ție.

Și așe, despărțindu-să, Șoimul, ieșind, la locul său să dusă, iară Inorogul, știind că după coborârea lui poticele munților s-au închis (că cei ce în munți lăcuia nopțile poticele până în răvărsatul zorilor încuiate a le ținea obiciuți era) și precum înapoi a să întoarce cu putin<ță> a nu fi socotind, peste apă cu înotatul a trece în credința valurilor să lăsă. O, lucru jelnic și de socoteala muritorilor neagiuns, cum pronia cerească pe dreptul de la vi clean a să dosedi lasă și cel curat în lațul spurcatului a cădea sufere? Adevărat dară că la acesta lucru dovedele a căderilor vechi aporiia de n-ar dezlega, nu cu puțină înădușala a tot sufletul filosofiia atomistilor socotelele muritorilor și cu dânsele împreună lucrurile lumești ar stăpâni. Ce prepusul tvn automctwn râdi când, necunoscută a necunoscutului chivernisală pre toate din capăt până la sfârșit atingând, și pre fietecare cădere, la vremea și orânduiala sa, tare aședzind, rămâne ca tot prostul din cele vădzute pre cele nevădzute cu ochiul sufletului a videa să poată și precum (răul pentru dzua rea să păzește, iară bunul ca meta lul în foc cu nevoiele să lămurește) să înțăleagă. Deci Inorogul pre sama a nestătătoarelor undelor apei dându-să (macar că și aceasta cale fără mare prepus de primejdie nu-i era, precum mai pre urmă s-au vădzut, că nu socoteala lui, ce nemutată orânduiala norocului l-au amăgit), însă (din multe chipurile primejdiii cea mai mică și mai iușoară a alege lucru înțelepțesc ieste) și pre marginea apei în sus, spre crivăț înotând, prădătoriul lacom la pradă în mare strajea nopții calea trecătorii străjuind păziia. Unde Inorogul sosind (o, furtună în apă lină, o, fărâmarea corăbiii în liman, o, faptă nefăcută și poveste nepovestită și audzită, îndată de la toți hulită, o, lucrul diavolului supt meșterșugul Hameleonu lui, o, Hameleon decât diavolul mai diavol, o, jiganie spurcată și decât toată fiiara mai vrăjmașă și mai sălbatecă), iată de năprasnă crocodilul în valurile apei sunând și vâjâind, asupră-i sosi. Inorogul, întâi huietul apei audzind, apoi și chipul groznicii jigănii vădzind, îndată vicleșugul mai denainte gătit simți și fără nici o împotrivire spre nesățioasă vânarea lui să dede. Crocodilul acmu fălcile pentru ca să-l înghiță căscând, Inorogul, toată fața vicleșugului și izbânda vicleanului într-un cuvânt cuprinzând, dzisă: „(Satură-te de singe nevinovat, Coarbe, de carile pururea flămând și nesăturat ai fost)". Crocodilul, cuvânt ca acesta de la Inorog audzind, lăcomiia fălcilor își înfrână și nu mele Corbului la mijloc adus ce va să fie cu de-adins cercetă (că spurcatul Hameleon nici crocodilului tot vicleșugul descoperisă). Inorogul deodată nici împotrivă, nici după voie ceva răspun dzind, ca mielul spre giunghere adus, mulcom tăcea și numai dintr-adâncul inimii: „O, dreptate, o, izbândă!" striga (că în nevoi fapta pe făcătoriu oarecum peste cunoștință cunoscându-l, ca fiiul către părinte de apăsul ce are să jeluiește). Iară după câtăva vreme socoti (că la vremea de trebuință cu cuvântul bine a să sluji și tare a să nevoi lucrul înțelepților ieste). De care lucru, cătră jiganie voroavă ca aceasta începu: „Nu socoti, o, jiganie, că doară de groznic chipul tău în ceva m-am spăriiat, sau căci acmu în puterea ta mă aflu, despre tine vreo grijă ca aceia port, ca carea socoteala întreagă vreo mângâiere a afla să nu-i poată, ales că bine cunosc că nici trupul mieu de stomahul tău a să mistui, nici cornul mieu de gâtlejul tău a să înghiți poate. Așij derea, nici vreo întristare noaă, precum sufletului mi-i fi dat, să ți să pară, de vreme ce din tinerețe și așeși din copilărie cu furtu na a mă giuca și în tot chipul a mă lupta obiciuit și deprins sint, atâta cât nici ea din urgiile sale în mine ceva neazvârlit, nici eu de la dânsa ceva nesuferit să nu fie rămas socotesc, și mai vârtos cu aceasta mi să pare că toate sigețile din tolbă să-și fie vărsat, cu carile sau orânduiala vecinică într-un chip să să plinească, sau a mea îngăduință de acmu înainte ispitele ieste să-i batgio curească (căci precât primejdiia s-ar socoti mai mare, pre atâta sfârșitul să nedejduiește mai tare). Toți muritorii pururea în sin doi sorți purtăm, carii unul a morții, altul a vieții sint, și amândoi din ceasul zămislirii împreună cu noi în toate părțile, în toate locurile și în toate vremile din fire să tovărășesc. Deci, oricarile povață înainte ne-ar merge, vrând-nevrând ieste să urmăm. Nu lipsăsc unii dintre muritori carii pre sorțul morții groaza cea mai de pre urmă îl hotărăsc, însă aceasta la cei adevărat înțelepți pururea de batgiocură s-au ținut. De batgiocură dzic, căci altora spaimă, iară lor socoteală aduce. Spaimă, dzic, altora, căci trăind, a muri nu să învață. Socoteală lor aduce, căci trăind, princet a muri să învață, și așe, nu de spaima cea mai groznică să îngro zesc, ce, ori cu ce tâmplare ar fi, periodul firii cutrierând, ocolesc, săvârșesc, și, din robiia furtunelor scăpând, să mântuiesc. De care lucru, nu cea mai mare spăriiere, ce cea de pre urmă mângâiere li să pare și le ieste. Deci de vreme ce sorțul firesc la mine știut, așteptat și în samă nebăgat ieste, cu cât mai vârtos sorțul tâmplătoriu (a căruia punct neînsămnat ieste), în samă mai nebăgat și mai înfruntat va fi, pre carile îndrăptnică furtuna aducându-l, scutul sufletului vitejesc a-l sprijeni i să cade. Ade vărat dară amară întristare inima mi-ar fi simțit când nepriieti nul pentru a mea lenevire sau proastă socoteală m-ar fi amăgit (căci cu bună samă atuncea să cade cuiva a să întrista, când, prin a sa trufie și nebăgare în samă, singur șie scădere și nevoie își aduce). Iară acmu orânduiala viitoare nebiruită și din toate părțile neclătită stând (nici asupra vântului vetrelele a întinde, nici în mijlocul furtunii cârma fără nedejde a părăsi trebuie, că ceasta a fricosului, iară ceia a nebunului lucru ieste). Deci furtu na în mine urgiia a-și plini mai denainte puind, supt numele cereștilor, viclenii muritori cu îndemnarea și sinhorisini ale mele îndrăptnice norociri fălcilor tale m-au vândut. Și macar că nu a înțeleptului sfetnic ieste a dzice, ah, căci m-am amăgit, ah, că eu nu socoteam că va vini lucrul așe, însă când la numele ceres cului să supune pemintescul, pentru amăgirea ce i-ar vini, mare mângâiere și de izbândă nedejde îi rămâne, că numele pre cari le cei fără de lege organ și măiestrie răutății lor l-au făcut scuti toriu în nevoi, agiutoriu în strâmptori și izbânditoriu în dziua mâniii sale să-i fie. Deci, o, jiganie, cereștii de nu să amăgesc ca peminteștii, după fapta carea au lucrat, în sfântul pre carile cu mare în samă nebăgare l-au spurcat, bună și neîndoită nedejde am, că în curândă vreme (că la cel ce știe suferi toată vremea scurtă ieste) ceia ce li să cuvine plată să-și ia. Iară de nu, meșterșugul fortunii a supăra, iară al mieu cu bună inimă toate a răbda ieste. Ce tu acmu, o, jiganie (de ieste la neamul crocodililor pomenirea binelui), adu-ți aminte că odânăoară în marginea a trii ape, la ce tatea carea cheia a doaă monarhii ieste, ne aflam. Unde tu foamea cu ce să-ți domolești neavând, eu cu hrană de biv te-am agiutorit și din gura morții (carea decât tine mai rea și mai vrăjmașă jiganie ieste) te-am mântuit. Deci, sau pentru de binefacerea trecută, sau pentru nedejdea viitoare (că piatra din zidire cu vreme iară la zi dire să pune), îndemnărilor neprietinești nu te uita, ce până mâni de aicea slobod mă lasă, că până în dzuă veri binele, veri răul carile mi s-a tâmpla supt titulul numelui tău va rămânea. Iară de mâine încolea, nici răul să-mi faci vrednic vii fi, nici bine a-mi face de vii vrea prin mână îți va vini. Căci sau dulăii gonași chipul fortunii îmi vor muta, sau eu a lor nevoință voi strămuta (că de multe ori noaptea fată și dzua ține în brață. "

Crocodilul, aceste a Inorogului vârtoase cuvinte audzind, nici ce voroviia de tot înțelegea, nici ce ar face și de carea întâi s-ar apuca alegea. Una, căci dinții lui de acea poamă și grumadzii de acea bucățea a nu fi, după cuvântul Inorogului, bine videa, alta, că de binele carile de la Inorog odânăoară vădzusă, aminte-i aducându-și, și rușine îi viniia, și mâniia i să scorniia (că la cei ce binele a răsplăti nu știu, din pomenire întâi rușine, iară din rușine mânie să scornește). Ce până mai pre urmă, pre binele obiceinic, răutatea din fire biruind (că cu nemilostivirea neamul crocodililor vestit ieste), pre Inorog la bârlogul său dusă, unde preste acea noapte poprit îl ținu.

Iară după ce negura nopții să râdică și săninul de dzuă să arătă, împăratul crocodililor și alalți, cu toții, pentru vânatul carile peste noapte cădzusă de veste luară. (Căci fiară ca aceia vestită să să prindză și la urechile tuturor să nu să sune cu anevoie era). Deci împăratul crocodililor îndată pre un credincios al său la Inorog trimasă, ca într-un chip față de priință, iară într-altul de înfri coșere și de spăriiere să-i arete (căci împăratul crocodililor pen tru vânătoarea și vrajba carea Corbul asupra lui scornisă știre avea). Deci crocodilul, după porunca stăpânu-său mărgând, cătră Inorog dzisă: „Primejdiia de astădzi mâine noroc să-ți aducă și fii cu bună inimă, căci dulăii vânători de ce nedejduiesc, într-aceas tă dată putere ca aceia nu au. Numai acmu înțeleasăm, precum de prinderea ta de știre luând, cu toții în toți munții să să fie răvărsat, ca măiestriile carile pre aiurea întinse avea, de pre aco lo să le râdice și prea aicea pre aproape să le întindză, ca de ciia într-altă parte a mai scăpa să nu poți. Deci lucrul cu un ceas mai înainte îți caută și cu împăratul nostru de preț te tocmește, căci bine știi că el cu vreuna din monarhiile voastre ceva a face nu are, ce numai dobânda și folosința lui își caută, carea, făcându-să, de aicea slobod vii ieși și fără nici o primejdie, încotro vii pofti, vii merge.

Inorogul cuvintele de la crocodil trimise în tot chipul măsurând și în cumpăna socotelii trăgându-le, în vreme ce mâna din față a merge nu dă, din dos a să apropiia mai bine a fi află, ca cu răspunderea plăcută firea jiganiii lacomă și sireapă să domoleas că. De care lucru, cătră trimis într-acesta chip răspunsă: „Eu pre cum fortuna spre aceasta m-au aruncat foarte bine cunosc și de la îndrăptnicul noroc aceasta dosadă îmi pricep. Iară împăratul vostru cu mine omenie de va face, binele de la dânsul voi cunoaște. Pentru care bine, în ceastă dată altă răsplătire să-i fac nu pociu, fără numai știind că firea lui pururea în apă de sete să frige, puțin prav de pre cornul mieu ras îi voi da, carile spre po tolirea arsurii lui nu puțină putere are."

Aceasta crocodilul audzind, înapoi să întoarsă, de carea împăratului său spuind, foarte cu dragoste darul priimi (că sula de aur zidiurile pătrunde). Aceasta giuruind Inorogul și acmu și dând, unul din crocodili pâră dreaptă ca aceasta asupra lui făcând, adecă precum el o dată pre Hameleon vânând și să-l înghiță vrând, după multă rugăminte cu mari chizășii să să fie slobodzit, însă cu această tocmală ca alt mai mare vânat să-i aducă, sau 1000 de dramuri de panzehr să-i dea. „Deci ieri noapte Hame leonul spre vânare această fiară mi-au adus, pre carea nu cu puțină osteneală, trudă și privighere am prins-o. Și așe prețul Hameleonu lui fiind, până prețul Hameleonului nu-mi va plăti, a să slobodzi nu priimăsc.

" Împăratul crocodililor de aceasta poveste înțelegând, de pâra carea asupră-i i să face și de plătirea prețului Hameleonu lui știre îi trimasă, dzicând că amintrilea a-l slobodzi nicicum nu poate. Inorogul, acestea audzind, atuncea tot vicleșugul Hame leonului cunoscu, carile și într-alte chitele mai adânci îl băgară, adecă precum singur Hameleonul spre atâta răutate macar că ar fi îndrăznit, însă fără agiutoriul și îndemnarea altora, până într-atâta lucrul a aduce n-ar fi putut. De care lucru, socoti că mai mult ceva zăbavă la opreală de va face, poate și mai aspru ceva fortuna să-i arete, și așe, precum prețul Hameleonului va plăti dede cuvânt și, cu cuvântul deodată și lucrul isprăvind, preste nedejde a tuturor nepriietinilor, cu supțire meșterșug, din gătate silțele împotrivni cilor slobod și nebetejit scăpă.

Iară Inorogul încă în opreala crocodilului fiind și precum în blăstămate vicleșugurile Hameleonului să fie cădzut, vestea prin urechile tuturor să împrăștie, toți munții și codrii de fapta ce să făcusă să răzsuna și toate văile și holmurile de huietul glasului să cutremura, atâta cât glasurile răzsunării precum ca o muzică să fie tocmite să părea, carile o harmonie tânguioasă la toată urechea aducea, nici cineva altă ceva audziia, fără numai: „Ple catu-s-au cornul Inorogului, împiedecatu-s-au pașii celui iute, închisu-s-au cărările cele neîmblate, aflatu-s-au locurile cele necălcate, în silțele întinse au cădzut, puterii vrăjmașului s-au vândut. Surcelele i-au uscat, focul i-au ațițat, temeliile de la pământ în nuări i-au aruncat, nepriietin de cap, Corbul, gonași neosteniți, dulăii, iscoadă neadormită, Hameleonul, și toți în toată viața îl pândesc. De traiul, de viața și de ființa lui ce nedejde au mai rămas? Nici una. Toate puterile i s-au curmat, toți priietinii l-au lăsat, în lanțuje nedezlegate l-au legat, toată greutatea ne priietinului în opreala Inorogului au stătut. Iară de acmu, în ce riu să zboare, n-a scăpa, o mie de capete de ar avea, iarbă n-a mai mânca. Unul, Lupul, ce și acela depărtat, n-are cum îi folo si, nu-l poate agiutori. De nu altă, încaile să-l tânguiască, încailea să-l jeluiască, încai să-l olecăiască. Filul, macar că într-această parte s-ar afla, însă greuimea a sări nu-l lasă, grosime în sine îl apasă, în strâmtori primejdioase, în valuri așe holmuroase să să arunce nu-ndrăznește și micșorimea sufletului dinluntru-l oprește. De cu sară, Filul știre au luat, de prețul tăiat s-au înștiințat, ce ar fi putut să și va i s-ar fi cădzut, ce în locul mângâierii, răspunsul curmării să dă: „1.000 de ani la opreală de-ar fi, un dram de panzehr n-aș putea găsi". Ce mângâiare i-au rămas? Nici una. Ce sprijeneală i-au rămas? Nici una. Ce priietin i să arată? Nici unul. Munți, crăpați, copaci, vă despicați, pietri, vă fărâmați! Asupra lucrului ce s-au făcut plângă piatra cu izvoară, munții pu hoaie pogoară, lăcașele Inorogului, pășunele, grădinele, cerneas că-să, pălească-să, veștedzască-să, nu înflorească, nu înverdzască, nici să odrăslească, și pre domnul lor cu jele, pre stăpânul lor negrele, suspinând, tânguind, nencetat să pomenească. Ochiuri de cucoară, voi, limpedzi izvoară, a izvorî vă părăsiți, și-n amar vă primeniți. Gliganul sălbatec viieriu, și-n livedzile lui ursul ușeriu să să facă, în grădini târvelește, în pomăt batelește să să prefacă. Clătească-să ceriul, tremure pământul, aerul trăsnet, nuării plesnet, potop de holbură, întunerec de negură vântul să aducă. Soarele zimții să-și rătedze, luna, siindu-se, să să ruși nedze, stelele nu scântăiedze, nici Galactea să luminedze. Tot dobitocul ceresc glasul să-și sloboadză, faptă nevădzută, plecân du-să, vadză. Cloșca puii răzsipască. Lobăda Lira să-și zdro bască, Leul răcnească, Taurul mugească, Aretele fruntea să-și slăbască, Racul în coajă neagră să să primenească, Capricornul coarnele să-și plece, Peștii fără apă să să înece, Gemenii să să desfrățască, Ficioara frâmsețe să-și grozăvască, cosița galbănă în negru văpsască, Scorpiia ascuțit acul să-și tâmpască, Strelețul arcul frângând, ținta nu lovască, Cumpăna dreptatea nu mai arete, Apariul topască-să-n sete. Mars vârtutea în slăbiciune să-și primenească, Mercurie între planete nu mai crăinicească. Zefs monarhiia în veci să-și robască, Vinerea floarea frumseții să-și veștedzască, Cronos scaunul de sus în gios să-și coboară. Finicul în foc de aromate moară, Oltariul jirtfe nu priimască, Păharul băutură să nu mai mestească. Chitul crepe în apa Ari danului, Iepurile cadză-n gura Sirianului, Musculița cu jele să vâzâiască, amândoi Urșii greu să mormăiască. Pletele Verenicăi să să pleșuvască, Corona frumoasă nu le-mpodobască. Pigasos de Andromeda să să depărtedze, Perseos de Casiopa să să-n străinedze. Zmăul capul cu coada să-și împleticească. Chivotul lui Noe în liman să primejduiască, Porumbul, frundza maslinu lui cercând, rătăcească, îndrăpt a să întoarce nu mai nemereas că. Acestea, dară, toate, jelind tânguiască, vâlfa Inorogului cu arsuri dorească. Singur numai Corbul vesel să crăngăiască, tu turor în lume spre chedzi răi menească. Singur Câinele mare cu cel mic, lătrând, brehăiască și de faptul scârnav să să vese lească. Mute-se Arcticul, strămute-se Andarticul, osiia sferească în doaă să frângă, toată iușorimea în chentru să-mpingă, stihi ile toate tocmirea să-și piardză, orânduiala bună în veci nu mai vadză, toate îndrăpt și-n stânga să să-nvârtejască, de jele să să uluiască, de ciudă să să amurțască, și dreptatea Inorogului în veci povestească."

Sunete jelnice, eleghii căielnice și traghicești ca acestea prin poticile a tuturor munților și prin vârtopile a tuturor holmurilor sunând, răzsunând și rătăcindu-să, Hameleonul, ca cum ceva știre n-ar fi avut, ca cum de strein lucrul s-ar fi uluit, ca cum de primejdiia fără veste mintea ș-ar fi pierdut, încoace și încolea cutreierând, de unul și de altul întrebând, îmbla și cătră toți chip de zălud și față de lovit arăta. „Ce poate fi aceasta? dzice, ce poate fi jelnic sunetul acesta? Ce poate fi lăcrămoase huietele acestea? Ce pot fi cernite cântecele ce audzu? Ce pot fi pone grite stihurile și într-însă necredzute cuvintele carile la urechi îmi vin? Oare ce audzu adevărat audz, au demonul, ispitindu-mă, simțirile îmi batgiocurește?" Apoi, după câtăva vreme, ca cum de neștiut lucrul ar fi înțeles, ca cum de patima Inorogului alții i-ar fi spus, ca cum, audzind, cu amărăciune s-ar fi împlut și de voia rea s-ar fi otrăvit, cum să dzice cuvântul, cu o falcă în ceriu și cu alta în pământ, la Șoim alergă, catră carile, ochii întorcând, fața, în divuri, în chipuri mutând, voroava amestecând, limba bolborăsindu-i, balele mărgându-i și gura aspumându-i, scârșnetul glasului articulul și înțelegerea cuvântului îi astupa. Între cele multe brehăite, ceste puține căptușite cuvinte de-abiia să înțe legea: „O, faptă nefăcută și poveste neaudzită, o, lucru nelucrat și vicleșug spurcat, o, cinste ocărâtă și ocară necinstită, o, Șoaime, de cumplit rău făcătoriu și de singe vărsătoriu, ce poate fi carea ai ispitit? Ce poate fi spurcat lucrul carile ai isprăvit și în toată lumea de astădzi înainte pre tine de viclenitoriu, iară pre mine de priietin vândzătoriu ai vădit? Unde-ți sint giurământurile? Ce ț-ai făcut legământurile? O, Zefs, o, Zefs, imăciunea carea astădzi pre obrazele noastre au cădzut cine în veci a o spăla va mai putea? Ce ploaia nuărului, ce roa săninului, ce marea ocheanu lui spre curățirea acestora va agiunge? Dară nu gândiiam eu, dară nu dziceam eu, dară nu-m prepuneam eu, dară nu mă temeam eu de una ca aceasta? Dară de vreme ce, o, vrăjmașule, supt nu mele cereștilor, vicleșuguri ca acestea a pune ai îndrăznit, alt or gan, afară din mine, o, ticălosul, n-ai putut afla? (Ce răii răutăților lor lumea părtaș și cu toții tovarăși a fi să nevoiesc). O, Hame leon ticăloase, ce floare în chip îți vii schimba, ca cineva să nu te cunoască, când te-ar întreba, ca de cleveta limbilor să scapi, ca din gurile sicofandilor să te mântuiești ? De acmu înainte um brile iadului să te învălească, întunerecul veacului să te căptu șască, ca radzele soarelui să nu te mai lovască, ca lumina dzilei să nu te mai ivască, ca cunoștința cunoscuților să nu te mai vădească. Unde ti-i ascunde, sărace, unde ti-i supune, blăstămate, unde ti-i mistui, pedepsite, unde ti-i ivi, urgisite? Iată, munții strigă, văile răzsună, iată, dealurile grăiesc, câmpii mărturisesc, iată, pietrile vorovăsc, lemnele povestesc, iată, iarba cu gălbenirea și florile cu veștedzirea arătând, vădesc, cu mut glas ritorisesc, cu surde sunete tuturor vestesc, asupra lucrului ce s-au lucrat toa tă ființa să uluiește și toată zidirea a să ciudi nu sfârșește. Aces tea dară toate supt numele tău să pun și supt titulul tău să scriu, macar că de bunăvoie părtaș vicleșugului nu te-ar fi aflat, macar că prin neștiință organ răutății te-ar fi arătat, macar că de lucrul ce s-au lucrat inima ca nuca ți s-au despicat, macar că în viață ceața jelii aceștiia de pre suflet nu ți să va mai ridica. O, dară lucru spurcat la începătură și încă mai spurcat la săvârșitură. Ce cereștii (a cărora nume cu al mieu împreună s-au batgiocurit) vicleșugul nu vor tăcea, izbânda nu vor trece, și dreptatea a răsplăti nici s-a lenevi, nici va pesti."

Șoimul, după ce prin multă vreme nu cu puțină dosadă, bolbăieturi și buiguituri ca aceasta de la Hameleon ascultând, mai mult a-l mai răbda nu putu, ce în chip ca acesta voroava îi întoarsă, dzicând: „O, Hameleon, Hameleon, jiganie spurcată, Hameleon, o, puterile cerești câte văpsele ai pe piiele, atâtea pedepse să-ți dea supt piiele! O, pricaz de năcaz și pacoste pri caznică, Hameleoane, bălaur mic și zmău în venin, Hameleoane, domnul diavolului și dascălul cacodemonului, Hameleoane, fun dul răutăților și vârvul vicleșugurilor, Hameleoane, mreajea dra cului și painjina tartarului, Hameleoane, o, răutatea răutăților și vicleșugul vicleșugurilor, Hameleoane! O, duh spurcat de tulburare și vivor necurat de amestecare, Hameleoane! Cine pustiul răutate peste răutate și păcat peste păcat a grămădi te-au învățat? Cine răul vicleșugurilor și amăgelelor sfârșit a nu face te-au îndem nat? Au te gândești, osinditule, că cu cuvinte șicuite și cu voroave căptușite, grețoase și scârnavele-ți fapte vii astupa? Au cu aces ta chip socotești că supt căpătăiul altuia puiul bălaurului vii as cunde, pre carile în viclenie l-ai zămislit și în răutate tu l-ai născut? Au nu m-am înștiințat eu că umbrele diavoliilor tale din deal peste vale s-au lungit și din zare până peste zare s-au întins și încă acmu chip de jele și față de nemângăiere îmi arăți? Și pentru spurcat lucrul carile ai început și a-l sfârși n-ai putut te faci că te întristedzi? A-l sfârși n-ai putut, dzic, de vreme ce răutățile tale nici sfârșit, nici început pot avea (iară veri în lu cruri grele, veri în lucruri iușoare, cumpăna dreptății tot va birui), carea și pre Inorog dintr-aceasta nevoie, fără nici o zăbavă îl va scoate și-l va mântui. Au nu tu, vicleanule, lațul dracului și undița demonului făcându-te, din malul răutăților pândind de atâta vreme a-l vâna te nevoiești? Au nu tu, spurcatule, pentru muced trupul tău, pre prețul neprețuit crocodilului în dar ai vândut? Au nu știi (că răutatea stătătoare și minciuna picioare n-are), ce amândoaă curând și lesne să pohârnesc? Au nu știi (că haina vicleșugului curând să vechește și în toate părțile destrămându să, rușinea i să dezgolește?) Ce ocară ieste aceasta? (Ocara obra zul și maiul capul să-ți bată), ce diavol, iarăși dzic, spre aceasta te-au ațițat? Și ce drac spre aceasta te-au îndemnat?" (Ce adevărat că vicleanului inima sa destul drac și sufletul său de prisosit dia vol ieste.)

Hameleonul, în tot chipul oblicit și din toate părțile vădit simțindu-să, încotro să șuvăiască nu mai putu și ce alta să meșterșuguiască nu mai avu. Ce obrăzniciia călcan și nestidirea meteriz obrazului făcând, cu mare nerușinare în cuvinte ca aces tea rumpsă: „(Diavolul sărăciii și cacodemonul robiii aceasta a gândi, a grăi și a începe m-au învățat și spre tot răul a ispiti m-au îndemnat), numai, pre cât socotesc, împotriva monarhiilor cevași macară n-am făcut, ce mai vârtos spre plăcerea și folosul lor, cât am putut, am silit (că cea chiară a vicleanului hirișie iește ca vicleșugul vrednicie și răutatea bunătate să ție), de care lu cru, n-ar fi fost până într-atâta cuiva rău să pară, ales celuia carile dreaptă slugă Corbului și bun priietin amânduror monarhiilor ies te. În ce, dară, până într-atâta am greșit cât supt atâtea ocări și defăimări mă supui? Pentru binele de obște am silit, pentru prăpădeniia nepriietinului amânduror monarhiilor, cât am putut, m-am nevoit. Că, precum să dzice cuvântul adevărului, mai bine ieste să piară unul pentru tot nărodul. Au socotești, Șoaime, că fiara aceia în veci vreodânăoară inima spre adevăratul prieteșug își va întoarce? Ba! De la mine adeverit să fii! Că cine în lume îi va sluji pre cât eu i-am slujit? Și cine supt soare îi va prii pre cât eu i-am priit? Nime, mă crede. Carile, pentru atâtea slujbe de la mine arătate, nu numai căci zămislirea Biruinței mi-au tăgăduit (carea, de ar fi vrut, și putea și vreme avea) și în loc ce ar fi fost cu mulțămită de plătit, nu numai căci slujba nu mi-au cunoscut, ce încă și crocodilului în veci rob nerăscumpărat să fiu m-au vândut. Eu dară, o, Șoaime, acmu aievea și fără nici o siială mintea inimii mele mărturisesc și ce ieste adevărul, aceia grăiesc (că vicleșugul pentru nepriietin, iară slujba pentru priietin și știu, și cât nu știu a mă învăța nevoiesc). Nici alt stăpân fără pre epitropii monarhiilor cunosc, ce tot carile acestora un tuleiu a le frânge pândește, eu aceluia cu zdrobirea capului nu mă îndestulesc (că pentru părul priietinului, capul nepriietinului a smulge vredniciia priietinului ieste). De care lucru, pre unul ca acela, oriunde, oricând și oricum, din gazda vieții în vecinică casa morții a-l muta a mă nevoi nu voi părăsi. Iară amintirea, visul mieu, după tâlcuire de nu să va plini, ce precum tu dzici de va ieși, adecă în curândă vreme, precum și din fălcile crocodilului va scăpa, cuvintele mele pomenește: că viața lui a multora moarte sirguiește și lineștea lui cu vreme (și în scurtă vreme) monarhiilor de neaședzat tul burare va aduce."

Într-acesta chip Hameleon, după fețe, și gândul, și cuvântul, și lucrul, nepărăsit mutându-și, ca acestea cu nedogorit obraz cătră Șoim borâia, a cărora greață el a suferi nemaiputând: „Piei de aicea, dzisă, o, jiganie spurcată și fățarnică, că eu mai mult a-ți răspunde nici îmi trebuie, nici mi să cade, de vreme ce sin gură răutatea ta destul îți răspunde și fapta carea ai lucrat de sațiu în toată lumea o povestește! Că într-adevăr cel ce dinceput ai fost, tot acela ești și tot acela vei fi, până când, ca căpușile de singe împlându-te, ca cârceii beșicându-te, plesnind, vei crăpa. "