Istoria ieroglifică/Partea a cincea
Aședară Corbul, din sentenția ce dedese nemutat și de mare pizmă în tot cuvântul adevărului neînduplecat stând, cu tot deadinsul de goana și vânătoarea celor nesupuse dobitoace să apucă (că pizma îndelungată calului sirep și nedomolit să asamănă, carile pentru ca pe cel de pe dânsul să lepede, întâi pe sine de mal să surupă). Deci cătră dulăii de casă, Șoimul, ogarâi și coteii trimasă, poruncă ca aceasta dându-le, ca nici un munte înalt și nici o vale adâncă necercată și nescuciurată să nu lasă și pentru ca în măiestriile întinse pre Inorog să aducă în tot chipul, să silească. Iară amintrilea, slujba și porunca de n-or cumva plini (clonțul Corbului, precum în cele streine, așe în cele ale sale a ciocăni știe și jiganiia carea puii din trup a-și lepăda nu să milostivește, au cătră priietin și tovarăș dreptatea va putea ținea).
Aceștea așe, după poruncă, în toate părțile să împrăștiiară și prin vârvurile munților și prin fundurile râpilor nici un loc necălcat, necutreierat și neadulmăcat nu lăsară. Inorogul, în primejdiia ce să află vădzind și încă câte îl așteaptă socotind, deodată în simceaoa a unui munte așe de înalt să sui, cât nu jiganie îmblătoare a să sui, ce nici pasire zburătoare locul unde sta a privi peste putință era. Căci la suișul muntelui una era potica, și aceia strâmptă și șuvăită foarte, carea în pleșea muntelui prea cu lesne închidzindu-să, pre aiurea de suit alt drum și-altă cale nici era, nici să afla. Iară în vârvul muntelui locul în chipul unii poiene câtva în lung și în lat să lățiia și să deșchidea, unde ape dulci și răci curătoare, ierbi și pășuni în fel de fel crescătoare și pomi cu livedzi de toată poama roditoare și grădini cu flori în tot chipul de frumoase și de tot mirosul mângâios purtătoare era. În loc ca acesta Inorogul viețuind, macar că în tot feliul de desfătări și de îndămânări să afla, însă (inimii închise și de grijă cuprinse tot dulcele amar și tot largul strâmt îi ieste ). Șoimul, câteodată peste munți înălțindu-să, locul, potica și închisoarea ei cum și în ce chip ieste videa, însă pre Inorog undeva macară nu zăriia. Căci Inorogul preste toată dzua supt deasă umbra pomilor aciuându-să și la un loc neclătit aședzindu-să, noaptea numai la locurile pășunii ducându-să și câteodală și la prundiș din munte în ses coborându-să, până în dzuă iarăși la locul aciuării sale să afla.
Într-acesta chip, Inorogul câtăva vreme strâmtă și pustnică viață ducând, și nu în silțele, ce așeși nici în viderile sau audzirile gonașilor cădzind, coteii de cehnit, ogarii de scâncit, dulăii de brehăit și Șoimul de piuit amurțisă și, din toate puterile obosindu-să, a vânătorii toată nedejdea pierdusă. De care lucru prin scrisori Corbului și altor sfetnici știre făcură, precum vânătoarea Inorogului nenedejduită ieste și, de ieste cu putință, alt chip de chivernisală să afle și spre aceia a să a nevoi să nu să îngaime, că într-acesta chip lucrul de va rămânea, sfârșitul cu multă trudă și cu mare primejdie a nu fi nu poate. Vești ca acestea Corbul audzind, cu mare urgie să înfocă și cu grele și aspre cuvinte răspunsul le dede, de lenevire și de nenevoință tare vinuindu-i. Așijderea, de acmu înainte îngăimele ca acestea de vor mai pomeni și lucrul după poruncă de nu vor plini, cu pedeapsă de moarte lăudându-li-să, precum ci și după dânșii semențiia lor în urgiia și scârba împărătească în veci vor rămânea le dzicea. Șoimul și alalți împreună cu dânsul răspuns ca acesta luând, nu puțin să întristară (căci crăncăitul Corbului aspru și spre răi chedzi tuturor pasirilor și dobitoacelor să vede și ieste). De care lucru, cum vor face și cum vor drege sta de să mira. Că de o parte, urgiia Corbului tare îi spăimânta, iară de altă parte, greutatea lucrului peste putința lor îi împresura.
Și așe, cu toții la un loc să să adune, ca pentru nevoia ce le sta asupră, sfat de obște să facă, dzi și soroc își pusără. Deci după dzua pusă, la locul însămnat cu toții adunându-să, după ce multe cuvinte și în ciur și în dârmoiu cernute și zbătute la mijloc pusără, cu toții sufletele să-și piardză, iară trupurile și viața să-și agonisască aleasără. Adecă sămn de pace și giurământ de prieteșug Inorogului să trimață, și la cuvânt prietenesc și fără vicleșug ca cum l-ar chema, din vârvul muntelui, la gura poticăi, în marginea apii, carea pe acolea trecea, să-l coboară. Căci pe supt poalele muntelui și pre lângă gura poticăi o apă mare și câtva de lată curea, unde ei socotiia că, Inorogul de să va coborî, despre strâmptoare ei îl vor lua. Iară dinainte apa îl ocolește, din dreapta și din stânga malurile cu mreji și cu silțe avea împănate și ce ieste temeiul a toată fărălegea, cu giurământul tot vicleșugul căptușit și acoperit având, precum loc de șuvăit și parte de năzuit nu va mai avea, nedejduia (că giurământul între muritori apa curățiii fiind, vinul și veninul fărălegii s-au făcut, carile întâi dulce îmbată, apoi amar otrăvește și îneacă ). Aceste blăstămate și fără de lege sfaturi după ce cu toții de bune le aflară și de folos a fi le aședzară, altă rădăcină supt roata carulul și alt oțapoc în copita calului li să arătă. Căci Șoimul întracesta chip dzisă:"Bine că noi lucrurile la această cale am pus, dară cine să va putea afla carile la locul unde Inorogul lăcuiește a să urca să poată? Și aceste cuvinte de miiere amestecate cu fiiere cine i le va povesti? Și giurământul nostru cel frământat cu zăhar și dospit cu toapsăc amar cine i-l va da?" Cu toții, de tot sfatul uimiți și de tot înștiințatul lipsiți, tăcură și ce să răspundză cuvânt macară nu avură (că când socoteala asupra răutății ieste întemeiată, atuncea nu numai ascunsul inimii năcăjindu-să să pedepsește, ce tot lucrul împotriva dreptății pus aspru și groznic să ivește). Și așe, cu toții în labirinthul neaflării și în rătăcirea nenemeririi ar fi rămas, de nu în munți pre aceia vreme jiganiia carea Hameleon să cheamă s-ar fi aflat (că precum în tot adevărul organul dreptății, așe în toată minciuna organul strimbătății a lipsi nu poate), a căruia fire în toate fețele a să schimba, precum să fie, mai denainte s-au pomenit. Acesta dară macară că la putința trupului mai mult decât un șoarece nu era, însă în puterea a învoinții a tot răul decât un balaur mai putincios era. Și macar că la sfat nechemat viind și la cuvânt neîntrebat răspundzind, precum el lucrul acesta a-l săvârși și slujbă ca aceasta a plini va putea, dzisă. Așijderea, câteva mijloce spre a lucrului lesnire precum va afla, cu multe lingușituri, tare să făgăduiia. Iară povestea Hameleonului într-acesta chip era: odinăoară, Hameleonul, prin prundișul apei aceiia îmblând, apa poate fi Nilul era, căci din apă un crocodil mare groznic ieșind, pre becisnicul Hameleon, pentru că să-l înghiță, în fălci îl luă. Hameleonul, macar că în fața a tuturor gonților să schimbă, ce în cevași macară a-și folosi nu putu (căci la viderea ochilor toate simțirile și chitelele să încuie). Așe, fără veste el în vrăjmași colții crocodilului aflându-să, nu numai schimbările și mutările, ce așeși și pre sine cine și ce să fie să uită. Însă biftuirea crocodilului norocul Hameleonului fu, carea vreme spre ascultarea lângedii rugăminte îi dede. Hameleonul, dară, cu mare umilință și ca cel ce moartea în ochi își vede, din toată nevoința și cu toată jelea rugându-să, dzicea: „O, domnul și stăpânul mieu, o, pricina morții și vieții mele, o, puternicule puternicilor și biruitoriul biruitorilor, până a nu mă face stramțe printre colții tăi, spre plecatele și ticăloase cuvintele mele audzul îți pleacă (că nu atâta hrana mâniia foamei potolește, pre cât rugămintea cu plecăciune tăriia vrăjmășiii înfrânge; și de multe ori ce simceaoa suleții n-au pătruns, cuvântul umilit au domolit)". Crocodilul, a-l zdrumica fălcile oprindu-și, ce i-ar fi cuvântul îl întrebă. Hameleonul dzisă: „(Uscăciunea posmagului spre potolirea foamei, iară nu spre dezmierdarea mesii să gătește), de care lucru a dzice îndrăznesc că din fărâmiia mică ca mine mai vârtos în vreme de sațiu ca acesta, ce folos sau desfătare așe mare a simți vii putea, și crede-mă, domnul mieu milostiv, că din uscate și zvântate oșcioarele mele, fără numai scorneala greții plinului stomah altă ceva a ieși nu poate. Deci în firea crocodilului de ieste vreo milă, acmu în micșorimea și mieșelimea mea să arete. Iară eu, robul stăpânului și cruțătoriului mieu, giuruiesc ca preste puține dzile și în curândă vreme, un vânat mare, gras și frumos agonisind să-i aduc, carile, oricât de mare și vrăjmașă foame ai avea, a o potoli și a o sătura să poată, și oricât de flămând stomahul ț-ar fi, de biv și de sațiu a-l sătura și a-l împlea destul să fie. Iară cuvântul făgăduit cu lucrul de nu voi isprăvi, stăpânul mieu milostiv bine știe că viața mea în prund și lăcașul mieu lângă apă ieste, pentru care lucru, oricând ar vrea și ar pofti, de nu masă îndestulită, iară gustare frundzerită tot voi fi". Crocodilul, și sătul într-acea vreme și lacom pre altă vreme, pentru găina de mâne oul de astădzi lăsă și tare cuvintele și giuruitele Hameleonului poftorind, într-alt chip de va fi sau alte pricini de va pune tare îl îngroziia și în fel de fel de munci și de pedepse i să lăuda. Și așeși, precum întâi limba cea lungă îi va zmulge, apoi toate mădularile fără de nice o milă îi va zdrobi, dzicea.
La Hameleon de lungimea limbii ce are lucru de mirat ieste, pentru a cui fire întâi a povesti puțintel zăbăvindu-ne, apoi iarăși la cuvântul nostru ne vom întoarce. Această jiganie în părțile calde să naște și mai vârtos cei mari la Barbaria, dară mai mici și la Zmir, în Asia, să află. Chipul decât altor jigănii mai mult broaștei să asamănă, numai capul spinticătura gurii peștelui ce-i dzic lacherda să răduce. Grumadzi n-are, gura mult spinticată și până la umere agiunge, căci, ca și peștele, grumadzi n-are, ce capul cu spinarea la un loc i să ține. De la cap până la coadă spinarea ca a porcului grebănoasă și gârbovă-i ieste. Peste tot trupul păr sau alt felu de piiele nu are, ce în chipul sagriului soldzi mănunței și în vârv ascuțiței are. La ochi albușuri în giurul împregiurul luminii ca alte jigănii nu are, ce pre unde ar fi să fie albușul ochiului, iarăși soldzișori ca și peste tot trupul are, numai mai mănunței; tot ochiul în chipul movieliții din melciuri afară ca a broascăi ies și de la rădăcină în sus, de ce mărg, să ascut, iară în vârvul ascuțiturii lumina ochiului cât un grăunț de mac gălbinind să vede. Când într-o parte și într-alta va să caute, nu capul, ce melciurile ochilor își întoarce, cu carile în toate părțile slobod caută. Picioare are patru, însă cele denainte la braț cu a moimâței își samănă; degete cinci și lungșoare are, și, când cu palma prinde ceva, între doaă și între trii degete palma i să închide și să deșchide, de o parte degetul cel mare și cu cel de lângă dânsul puind, iară de altă parte alalte trii rămâind. Coada cât a șoarecilor celor mari ieste de lungă, cu carea nu mai puțin decât cu mânule prinde ce ar fi de prins, căci când va să să suie său să coboare pre varga supțire, precum cu brâncele apucă, așe și coada în giur împregiur își împleticește, ca din mâni de s-ar scăpa, de coadă spândzurat rămâind, iarăși a să apuca să poată. Limba nu mai scurtă decât coada îi ieste, încă poate și mai lungă să-i fie. Iară în vârvul limbii din fire așe ieste dăruit, ca cum cleiu sau vâsc ar avea. Deci de departe și totdeodată limba scoțindu-și, o lungește și pre care muscă a lovi s-ar tâmpla, îndată pre limbă-i încleită rămâne, de unde nicicum a să mai dizlipi sau a mai scăpa mai poate. In toată viața lui ceva a mânca nu s-au vădzut, ce hrana aierul și văzduhul îi ieste. Căci Hameleonul pre carile a videa ni s-au tâmplat prin vremea a unui an în cușcă închis, fără mâncare și fără băutură au trăit. A căruia moarte nu de altă, ce de nesufereala gerului s-au tâmplat. Iară când prindea muștele, precum s-au dzis, nu pentru hrana, ce pentru gioaca le prindea, și dacă le înghițiia, îndatăși pre gios le lepăda, nicicum musca betejind, căci musca, dacă cădea, cu picioarele mișca și, multe dintr-însele dezmetecindusă, iarăși zbura. Alt glas sau cântec nu are, fără numai ca un foale, de văzduh împlându-să, când să răzsuflă, ca foalele când să răzsuflă, coșul îi răzsună. Cea din fire floare îi ieste albă cu negru picată, precum sint soldzii costrășului. Iară amintrilea, ori în ce felu de floare va, într-aceia să poate schimba. Deci, când să mânie să face verde, când să întristă să face negru, iară când să veselește, roșiu cu galbăn amestecat să face. Așijderea și fără pricină în tot feliul de fețe să schimbă, iară mai vârtos în floarea ce-i stă denainte, hiriș într-aceia să mută.
Pricina aceștii puteri ce are, adecă din nemică flori și fețe în divuri, în chipuri a-și agonisi mulți în multe chipuri a o arăta să nevoiesc, însă, pre cât noi sama a-i lua am putut, ieste aceasta: Grăunțele cele mănunțele carile în chipul sagriului peste piiele îi sint fietecarile din patru părți, în patru fețe ieste din fire văpsit, adecă alb, negru, roșiu și albastru în floarea ceriului, carile sint văpsele din fire stătătoare. Deci, când va să să facă negru, toți soldzișorii cu partea cea neagră în sus îi întoarce; așijderea când va să să facă roșiu, alalte dedesupt ascundzind, partea soldzișorilor cea roșie deasupra scoate, și așe la alalte face.Căci toți soldzii lui sint rătunzi și în chipul sferii prin piiele i să întorc și precum îi ieste voia îi mută. Așijderea, când va să să mute într-alte fețe, fețele soldzilor amestecă și, în chipul zugravilor, din câteva flori amestecate altă floare scornește. Deci pentru firea și chipul Hameleonului atâta destul fiind, la cuvântul nostru să ne întoarcem.
Așe, Hameleonul, supt groaza datului cuvânt cătră crocodil (precum mai sus s-au pomenit) legat și strâns fiind și pentru voroava Inorogului audzind, îndată socoti că din doaă lucruri unul tot va putea isprăvi, unul, că el la trup mic și la suit și la coborât sprintin fiind, pre fietecare strâmptori a încăpea și oriunde Inorogul ar fi a să urca va putea. Deci Inorogul, după viclene giurământurile ce va să-i dea domirindu-să, să va încredința și la marginea apii în prund de să va coborî și dulăii de-l vor putea vâna, precum mare slujbă cătră Corb și cătră toți mare prieteșug au făcut să va arăta, care slujbă fără nedejdea a mare și îndestulită plată nu era. Iară altul, ca de nu vor putea dulăii pre Inorog stăpâni (căci vicleana jiganie și aceasta știia, că Inorogul nu puțină iuțime în picioare are) și de le va cumva din gură-li scăpa, alt loc de năzuință nu poate să aibă, fără numai cu înotatul apii, de vreme ce toate strâmptorile și poticile acmu închise și păzite fiind. Și așe, vânatul în apă crocodilului să arete socotiia și cu a Inorogului nevinovăție el din vina robiii să scape, gândiia.
În scurt, sau Corbului spurcată slujbă, sau crocodilului cruntă plată cu a Inorogului curăție să facă tare năvrăpiia. Cu care mijloc, pricină a i să da vădzind, de lucru spurcat și scărăndăvicios ca acesta să apucă, ca el, organul fărălegii, vasul otrăvii, lingura vrăjbii, tocul minciunilor, silța amăgelii, cursa vicleșugului, văpsala strâmbătății și vândzitoriul dreptății să să facă priimi (că răutatea în neam moștenindu-să, în care chipuri să să ijdărască nu cearcă, ce unul sfârșitul răutății ieste, ca împotriva binelui să facă ce ar face, carile nici împotriva a cărui bine, nici cu care chip de răutate să slujește caută). Și încă mai vârtos fărălege peste fărălege și răutate peste răutate a grămădi nu să siia, de vreme ce nu numai de binefacerile carile de la Inorog vădzusă uita, ce încă pentru bine cu rău a-i răsplati (jiganiia carea bine nici a face, nici a grăi, nici a pomeni au învățat) să ispitiia și să nevoia. Că odinioară Hameleonul putred și otrăvit aerul (carile Sam să cheamă ) înghițind, de carile lovit și topiscat, acmu celea mai de pre urmă duhuri trăgea, a căruia patimă Inorogul vădzind, să milostivi (că inima milostivă cu cel ce-l doare o doare și cu cel pătimaș împreună pătimește) și cornul cel ce a toată fire de binefăcătoriu ieste, spre putred și acmu mai împuțit trupul Hameleonului își întinsăsă, cu a căruia umedzală, topsăcos aerul carile prin tot trupul lățit și împrăștiiat îi era, spălând și toată putregiunea curățindu-i-o, iarăși la viață l-au întors. Ce jiganiia spurcată, încă de demult în școala Camilopardalului ithica ascultând, a lui titul carile deasupra porții scris ieste poate fi învățase. Carile într-acesta chip să citește: (Până când cineva pre cel al său de bine făcătoriu vede, datoriia acelui făcut bine în cunoștiința inimii stidire și patimă îi aduce, carea pururea supt legătura datoriii îl strânge. Deci pentru bine cu bine a răsplăti a celor putincioși și fricoși lucru ieste; așijderea, pentru rău cu bine a răsplăti a celor ăa celorî fricoși și norocoși faptă ieste. Iară a celor înțelepți politici chivernisală ieste ca nici în frica fricosului să cadză, nici norocul nărocosului să ispitească, ce sau pentru binele mare, răul prea mare făcând, altă dată undeva a-l timpina macară să nu priimască, și așe, în față necăutându-i, de supt legătura datorii<i> binelui, carea rușine și stidire îi aducea, să scape, sau a pricini neputând, de la alții pricina morții să-i aștepte, ca dintre vii ieșind, precum datornicul i-au lipsit să știe, și așe, și din patima științii inimii odihnit să rămâie). Aședară, Hameleonul în tot chipul răul Inorogului și binele și folosul său a fi alegând și în moartea lui viața sa alcătuind, cătră mai sus pomenitele jiganii precum această slujbă le va sluji să apucă. A răului răul cuvânt tuturor răilor bun și plăcut fu (că toată inima rea a toată răutatea deșchisă gazdă și lascăvă ospătătoare ieste).
Deci cu toții îndată multe și fel de feliuri de fețe Hameleonului giuruind și munți de aur cu pietri de anthraxă lacomului făgăduind, cuvântul la faptă de va aduce, precum îi vor da, dzicea. Și mai multă vreme zăbăvii nedând, o carte scrisără, în carea mai multe lațuri decât slove și mai multe sulețe și sule decât oxii și varii spre nevinovată viața Inorogului să găta, în carea acestea să cuprindea:
„Șoimul, ogarâi, dulăii și coteii, Inorogului, slăvitului, sănătate! Iată, pre al vostru și al nostru priietin cătră voi trimetem, carile cartea noastră dând, alalte câte din rost ar dzice credință să aibă, poftim, căci nu a lui, ce a noastre cuvinte îți aduce. Așijderea, în știre facem că de vreme ce tot dobitocul într-un gând și într-o inimă pe Strutocamilă șie epitrop au ales și l-au priimit și siloghismul Corbului neclătit și nedespărțit a fi, a tuturor zapisul și iscăliturile adeveresc. Rămâne lucrul ca și tu dintr-alte dobitoace răzlețit și rătăcât să nu fii, ce cu alalte într-un staul și într-o petrecere să te întorci. De care lucru, noi prietinește a te sfătui îndrăznim și în frica ascunsului inimii spre binele și folosul vostru vă îndemnăm. Deci, de-ți va fi voia, precum și a noastră ieste și poftește, din munți coborându-te, la locul unde și noi a vini putem, vino, ca acolea mai pre larg, față cătră față, voroavă a avea să putem. Nici alt gând sau altă socoteală în gând să-ți între, căci, pre numele cerescului Vultur și pre tăriia stelescului Leu, în tot adevărul ne giurăm că în inima noastră gând rău și viclean nu ieste. Așe Vulturul cu blândețe și Leul cu milă să ne fie, cât gândim, vom sau facem ceva rău asupra voastră. Și cu acestea cum mai curând răspunsului să ne învrednicim rugăm." Într-acesta chip cartea scrisă și pecetluită în mâna Hameleonului o dederă, carile luând-o, nu numai cu brâncele și cu labele, ce și cu coada și cu pântecele târiindu-să și urcându-să, la munte a să sui începu. Deci, după multe nevoi și nevoințe, dacă la locul unde Inorogul lăcuia agiunsă, cu cânești cucirituri și hulpești măgulituri înainte-i i să arătă: „Bucură-te, domnul și izbăvitoriul mieu," dzicându-i. Inorogul: „De unde te luași, jiganie dobitocită și dobitoc jigăniit, dzisă, și de ieste în gura ta veste de bucurie și în inima ta gând de adevericiune, toate bune, adevărate și fericite sint". Răspunsă Hameleonul: „Trăiască domnul mieu milostiv într-ai mulți și buni și toată nepriietina minte de ascuțită simceaoa cornului stăpânului mieu nepătrunsă să nu scape și tot împotrivnicul prav și pulbere supt talpele împăratului mieu să să faca". Și cu acestea scoțind cartea, cu multă plecăciune în mână i-o dede. Inorogul, cartea dacă citi și celea ce într-însă să cuprindea dacă pre amăruntul înțăleasă, cătră Hameleon dzisă: („Precum rana veche și adâncă pre lesne a să tămădui, așe și încă mai mult neprieteșugul și vrăjmășiia de mulți ani în curândă vreme a să uita și de la inimă a să lepăda prea cu anevoie lucru ieste), însă (precum la rana rea și grea mehlemul și leacul de să și află, că fără leac numai moartea la muritori ieste, ce sămnul grozav locul odânăoară betejit învață, așe și nepriietinul vechiu și vrăjmaș, de s-ar și face priietin, însă pătimirile mai denainte trecute și simțite a faptei nepriietinului pururea împungătoare și de pomenirea cu dosadă aducătoare rămân). De care lucru, macar că doftoriia boalei aceștiia nenedejduită ieste, însă de vreme ce întâi ei plecători spre pace și poftitori de prieteșug s-au arătat (nici pacea a goni a celui cu socoteală, nici în viață pizma a ținea și vrăjmășiia a urma a înțeleptului lucru ieste), și macar că nici slovele credință, nici cuvintele adeverință a avea pot, însă (prostimea și hirișiia inimii asupra adevărului stăruită, adese și mai totdeauna ascunse și căptușite vicleșugurile și măguliturile isteților au biruit). De care lucru, prin carte mai mult ceva a scrie neavând, din rost Șoimului de la mine sănătate îi vii pofti, și precum pofta ce poftește de la noi învoită și priimită ieste îi vei spune, și precum după cuvântul dat și giurământul legat m-am încredințat îl vii adeveri. Nedejdea și izbânda pururea în dreptate puind (căci mai tare ieste singurătatea în dreptatea unuia decât toate taberile în strâmbătatea a dzăci de mii de mii), și precum la locul prundului mă voi coborî îi vii povesti. Însă singur cu singur împreunare a avea poftesc (că dulăul rău nu giurat, ce așeși nici cu lanțuje legat de aproape credință nu are). Așijderea (nepriietinul atuncea credință a avea trebuie, când răul a face nici mâna îi dă, nici vremea îi slujește). Pentru aceasta, dară, dulăii de la locul împreunării noastre să lipsască, și ales pentru împreunarea carea, când și unde vom să avem macar cum știre să nu aibă. Iară tu, a mele cătră tine de bine faceri arătate pomenind, cuvântul acesta mistuiește și de cătră tot chipul îl acopere și-l tăinuieste". Atuncea Hameleonul, cu aspre blăstămi și ștrașnice giurământuri a să blăstăma și a să giura începu și: „Pre viața mea, o, domnul mieu, dzicea, și pre credința mea, de voi descoperi, de voi grăi sau din mâni, din cap și din ochi sămn de înștiințare de voi face, în cap urgie, în ochi orbie, în mâni ciungie să-mi vie! Și roada gândului mieu cu amar, cu pelin și cu venin să mănânc; viu Leul, viu Vulturul, cărora mă închin, că de ce m-am apucat, până la sfârșit nu mă voi părăsi și domnului și stăpânului mieu cu toată dreptatea ori în ce și cât voiu putea a sluji nu mă voiu lenevi. Așijderea, despre Șoimu vreo grijă să nu porți, căci pre cât Voroava și cuvântul îi ieste de lămurit, pre atâta inima și sufletul încă mai curat și din toată imăciunea spălat îi ieste (că la omul întreg, cu vântul icoana sufletului și fapta ascunsă a inimii comoară poartă). Eu, dară, după porunca de bine făcătoriului și stăpânului mieu, iată cum mai de curând înapoi mă voi întoarce și toate ale tale neprețăluite cuvinte pre amăruntul șoimului voi povesti, și iarăși ce cuvânt de răspuns voi lua, fără nici un preget la domnul mieu milostiv îl voi aduce.
Cu acestea, după ce Hameleonul denaintea Inorogului ieși, pre cale mărgând, precum pașii, așe chitele își muta, și precum piielea, așe gândurile și mintea își vârsta și-și schimba și singur cu sine, ni mai tare pașii mutând, ni de învăluirea gândurilor calea și călcătura-și uitând, prin neștiință să opriia, și viclenele giurământuri socotind, într-acesta chip întorcea și le tâlcuia (că precum stomahul rău din bune bucate venin și greutate dobândește, așe giurământul și cuvântul drept în inima vicleană spre rău și spre vicleșug să primenește): „Pre viață și pre credință m-am giurat precum cătră cineva nu voi descoperi, însă gândul inimii mele: adecă până când sau în dinții dulăilor îl voi înțăpa, sau în fălcile crocodilului îl voi îneca. În cale să-mi iasă și în cap să-mi vie roada gândului mieu: adecă pre lesne să-mi vie și după poftă să mi să plinească lucrul carile am început; că până gândul nu-mi voi dobândi, de nevoință nu mă voi părăsi. În toate cu dreptate domnului mieu să slujesc m-am giurat, însă într-această dată adevărat domnul și stăpânul mieu crocodilul ieste, într-a căruia robie cădzind, cu preț tăiat m-au slobodzit și dintr-a sa bunăvoie viață și dzile mi-au dăruit și, până prețul îi voi plăti, de la mine sfântă parolă au luat. Deci altul mai bun, mai plăcut și mai primit preț decât Inorogul, altul să fie nu pociu socoti, și așe ieste. Iară cât pentru a Vulturului și a Leului viață ieste, puțină grijă port, căci și puțin de mine să atinge, mai vârtos (că giurământul carile pre a altora viață stăruit stă, cu chipurile carile de dobitoace și de pasiri în ceriu a fi astronomii adeveresc să asamănă). " Hameleonul în cale ca acestea mărgând și bloscorind, la Șoim sosi. Căruia, după obiceiu închinându-să: „Bucură-te, și iarăși bucură-te, îi dzisă, căci toate după voie și a marelui tău suflet poftă curg și mai mult cu lungimea voroavii vreme în deșert să nu treacă, glas de bucurie și cuvânt de veselie în scurt să-ți povestesc (că proimiul lung la voroava scurtă ca capul porcului la trupul rații să potrivește). Pre nepriietin cu buni chedzi la mână ți-l aduc: după cuvinte s-au lăsat, viclenelor giurământuri s-au încredințat și la prundiș în marginea apii să să coboară, fără nici un prepus, s-au înșelat. Acmu, dară, sentenția și învățătura moșilor și strămoșilor tăi pomenește (că sfârșitul nepriietinii<i> izbânda asupra nepriietinului ieste, iară mijlocile, cum, cu ce și când, nu să cearcă ). Deci acmu vreme găsind și mijlocul prin giurământ aflând, mai multe nu cugeta, ce cum mai curând unde și când va fi împreunarea cuvânt și poruncă îmi dă, ca fără zăbavă cumplitului vrăjmaș așternut spre somnul vecinic să-i aștern și acoperemânt de odihnă nedeșteptată cu un ceas mai înainte să-i gătesc. Însă Inorogul aceasta a cerșut, ca dulăii, ogarii și alalți cotei la locul împreunării să nu să afle, ce singur numai cu singur împreunare să aibă. La care lucru, cu proasta mea socoteală sfătuiesc: după pofta și cererea lui să faci, ca nu cumva, de departe mirosul dulăilor adulmăcând, de vicleșug să-și prepuie, și de la strâmptoare neieșind, la prundiș nu să va coborî. Iară la prundiș coborându-să, de ciia mai multă grijă nu purta, căci eu, sluga ta, cu toată nevoința grijea slujbii aceștiia voi avea și ori în ce chip ar fi (după cum să dzice dzicătoarea), voi afla ac de cojocul lui."
Șoimul, chipul înșelăciunii ce făcea și mărimea fărălegii ce isprăviia de a doa oară socotind și răzchitind, așijderea dreaptă și curată inima Inorogului vădzind, gândul într-alt chip începu a i să pleca (că ce răutate nu abate bunătătea? Și ce strâmbătate nu biruiește dreptatea?). Și macar că cu nestâmpărată vrăjmășie într-acela chip îl goniia și nepărăsit de atâta vreme îl întiriia, însă în sine socoti că acel felu de scărăndăvicioasă vânătoare preste toată fărădelegea covârșește. Și așe, primejdiile dintr-îmbe părțile în cumpăna dreptii socotele cumpănind, spurcata aceasta faptă decât frica, carea despre partea monarhiilor purta, mai grea a fi află, și batgiocura isteciunii viclene decât lauda carea socotiia că cu prinsoarea Inorogului își va agonisi cu multul mai mare și mai neștearsă a fi cunoscu. De care lucru, dzic unii (precum mai pre urmă de la Bâtlan cuvântul au ieșit), cătră Hameleon într-acesta chip să fie grăit:„Eu, pentru slujba carea până acmu ai făcut, foarte îți mulțemăsc; iară de acmu carea să faci te făgăduiești să știi că nu o priimăsc, și mai cu de-adins aceasta a ști ți să cade (că vredniciia, macară și la nepriietin ar fi, pururea lăudată ieste), așijderea (precum prieteșugul, așe neprieteșugul hotarăle și țenchiurile sale are, pre carile cel următoriu cinstii și vrednicii<i> a le sări și a le covârși nu i să cade ). Noi cu toții, macar că sfatul dintâi, carile asupra Inorogului am făcut, pre rele și fără de lege temelii au fost aședzat (de vreme ce supt poala giurământului adeverinții idolul minciunii vicleșugului a acoperi nevoiam). Însă atuncea din sfatul pus nu ne-am fi clătit, când în răspunsurile lui împotrivă vicleșug și neprietinească necredință am fi cunoscut. Așijderea, în multe chipuri cuvintele de ș-ar fi împleticit și giurământurile noastre în multe feliuri de-ar fi ispitit, din cuvânt în cuvânt și din răspuns în răspuns, voroava spre altă cale a abate am fi putut, căriia cu vreme și altă tâlcuire pre lesne s-ar fi putut da. Dară acmu, cu prostimea, cu dreptatea și cu credința carea au arătat și în giurământurile noastre fără nici un prepus lăsindu-să și încredințându-să, toată apărarea și șuvăiala s-au râdicat. De care lucru, nu numai pofta neprietinească, ce și frica cerească de socotit ieste (căci hotarul nepriietinilor ieste ca cu oarbă pofta izbândii din pravila dreptății și hotarăle cinstii sale să nu iasă). Așijderea (toată izbânda adevărată asupra nepriietinului împreună cu biruința și lauda cearcă. Iară când din izbândă hulă să naște și ocară, atuncea izbânda adevărată să agonisește, iară cinstea și slava numelui să piierde și să ocărește). Așijderea (izbânda numai atuncea titulul biruinții a agonisi poate, când ca un nepriietin pre nepriietin nepriietinește biruiește, iară nu când ca un priietin viclean pre nepriietinul drept prietinește viclenește, carea atuncea spurcată viclenie, iară nu curată biruință să numește și ieste). De care lucru (cele o dată rău și fără socoteală sfătuite fără nici o rușine spre bine și spre socoteală trebuiesc clătite și prefăcute). Deci, până unde sorocul împreunării noastre va fi, duhurile neprietinești a potoli și afară din tot punctul vicleșugului umil cu altul împreunare a avea am socotit. Iară după voroavele sfârșite, vreun legământ de prieteșug între noi a să alcătui neputându-să, atuncea iarăși la punctul ce eram ne vom întoarce, și el ale sale, iară noi ale noastre vom căuta. l " Cătră carile Hameleonul, adăogând veninul a-și vărsa, dzisă: „Între nepriietini pravila aceasta carea ai pomenit adevărată ieste și cuvintele și socotelele aceste cinsteșe și lăudate sint. Însă și altă pravilă să află, cu carea cineva slujindu-să și pre nepriietinul său a birui poate și pre urma toată întinarea și imăciunea hulii își spală și-și scoate. Țenchiul alergării nepriietinului până acolo ieste, până unde pre nepriietinul său biruiește, și biruința luând, deciia să odihnește. Deci, sau a birui, sau a să birui tâmplarea neprietinească ieste, iară peristasurile a să cerca supt pravilă nu cade (că precum în războaiele de obște hotar sabiii, suliții sau sigeții nu să pune, ce oricare armă mai pre lesne ar sluji, cu aceia pre nepriietin a lovi, a răni și a omorî slobodzenie ieste). Așijderea, nici hotar ieste pus când și unde spre nepriietin a năvăli, ce când vremea slujește și unde locul spre lesnire să socotește. Într-acesta chip sint și mijlocele carile fără armă sau fără alt chip de mihanie, adecă prin chipul prieteșugului, prin dulceața cuvântului, prin vârtoasă și pătrundzitoare sula aurului, prin zugrăvită plecarea capului și în cea mai de pre urmă prin frumos meșterșugul giurământului, pre nepriietin supt legăturile izbândzii și în obedzile biruinții a aduce pozvolenie să dă. Că toate mai sus pomenitele pravile numai în bătaia monomahiii a sluji pot și a să păzi trebuiesc. " Cătră carile Șoimul, răspundzind, dzisă: „Acestea, precum dzici, așe ar fi, când cu gând și cu cuvânt aievea neprietinesc asupră ne-ar vini, sau împotrivă i-am merge. Iară acmu noi, chemându-l în numele păcii, cum vom lucra lucrul vrăjbii? Și când în vânătoare de obște l-am încungiura, atuncea nici colții s-ar opri, nici unghile s-ar apăra, ce carile mai întâi ar putea, acela mai tare l-ar spintica. Deci acestea, într-această dată, precum din gură, așe din inimă părăsite și lepădate trebuie, și altă zăbavă mai mult nefăcând, cum mai de curând sirguiește și Inorogului, după ce de la mine închinăciune cu plecăciune îi vii da, precum mâne în marginea apii, la prundiș ieste să ne împreunăm, îi spune, căci acolo prietenește îl voi aștepta. Așijderea, precum pre alalți tovarăși (în carii prepus de vicleșug are) de lângă mine i-am depărtat și altă ceva grijă împotrivnică să nu poarte îl înștiințadză (căci cuvântul de credință în mijlocul neprietiniii cinstea și mărimea decât în mijlocul prietiniii mai mult și mai tare își arată). " Hameleonul, de acolea ieșind, în sine și cu sine a chiti și în reaoa-și minte ca acestea a învălui și a prăvăli începu (că precum lumina soarelui la ochii bolnavi întunecare, așe cuvântul de linește la inima săltătoare tulburare aduce):
„Oare ce poate fi această nestătătoare și de ieri până astădzi într-altă socoteală mutată mintea Șoimului? Că de pre a voroavelor semne, carile aievea îmi arătă, ostenința mea în zădar și nevoința în darn îmi va ieși. Eu socotiiam că toată greutatea lucrului în coborârea Inorogului la locul prundului stăruiește, care lucru prin multe ale mele crunte sudori ieste să să săvârșească. Iară după pogorârea lui lucrul gata și săvârșit țineam, a căruia mulțemită și plată, după cele multe și mari giuruință ce-mi făcea, fără prepus așteptam. Apoi, nedejdea înduplecându-mi, dziceam că, din colții dulăilor de va cumva scăpa, din fălcile crocodilului nici cu un mijloc nu să va mântui. Și așe, sau despre o parte, sau despre alta, rămasul bărbatului cu trântitura muierilor tot voi dobândi și gândul mieu început tot voi isprăvi. Iară acmu cunosc că Șoimul, poate fi, din școala fizicăi în școala ithicăi au întrat, ca cum toată viața în canoane ș-ar fi învățat și toată hrana cu dreptate ș-ar fi aflat. Care lucru, precum de firea șoimului departe să fie cine poate să nu știe? Ce sau pre cela carile pre această slujbă l-au trimis viclenind, pre vecinicul nepriietin la mână să puie nu va, sau vădzind că cu mâna mea lucru greu și de laudă vrednic ca acesta să isprăvește, mie îmi pizmuiește (că pizmătariul pentru ca cinstea altuia să nu să adaogă șie scădere și ocară a priimii obiciuit ieste). Ce de vreme ce șoimul mintea pistriciunii penelor își asămănă, și eu slujba în fața piei<i> îmi voi întoarce, nici după socoteala cuiva firea îmi voi schimba, ce precum până acmu, așe și de acmu fețele și știu, și pociu a mi le schimba."
Acestea el prin budze bolborăind și toate răutățile în inimă fierbând și zămintind, întâi la dulăi, la ogari și la cotei aleargă și toată pocitaniia cea ascunsă de-a fir-a-păr le povesti. Adecă precum Inorogul la împreunare să vie cuvânt au dat și precum împreunarea lui cu Șoimul preste știința altor tovarăși să fie, care lucrul Șoimul fără nici o îndoință au priimit. Așijderea, precum Șoimul sfatul cel bun de folos și de obște ș-au mutat și pre Inorog din legăturile gata, nebetejit și nedodeit va să-l sloboadză, întralt chip de ar face, mare scădere cinstei și ocară numelui socotindu-și. De ciia, minciuna cu multe împuțicioasă flori împodobind, dzicea, precum Șoimul să fie dzis, precum unghile și pintinii lui pe cornul Inorogului a să pune nici îndrăznesc, nici harnice sint, nici el organul răutății și ciniia vicleșugului a să face firea-i priimește, ce numai cu bine și cu prieteșug cu dânsul ceva a face de va putea, în tot chipul va ispiti. Iară amintrilea, la rău și la vicleșug, macar cum nu să va amesteca și curate să fie unghile lui de singele nevinovat. „Deci acmu de ieste și a voastră socoteală, într-acesta chip și cu toții împreună mintea despre folos spre stricăciune de v-ați mutat, să știu și eu, ca nu mai mult în deșert ostenințele să-mi cheltuiesc. Iară de cunoașteți sau vă prepuneți ca vreun vicleșug în mintea Șoimului să fie întrat (spre carea nu puține și mici sint semnele, carile cu urechile le-am audzit și întradevăr cu gura și cu inima le mărturisesc), cuvântul carile voi povesti (căci tăinuirea lucrului scripțul corăbii<i> ieste) și chipul meșterșugului în ascunsul inimii voastre ascundeți cu carile foarte pre lesne și preste a Șoimului știință la sfârșit a-l aduce viți putea. Cu care mijloc de la Vultur și de la Corb toată mulțemita și plata singuri voi luând, Șoimul, de dar și laudă ca aceasta lipsit și ca un necunoscătoriu binelui și folosului, singur de sine pedepsit va rămânea, și pentru căci asupra nepriietinului milostivire și dreptate arătând și giurământul nebetejit țiind, mare căială în urmă și fără folos va simți (că decât giurământul, mai bun meșterșug și mai tare măiestrie și mai tăinuită viclenie spre amăgeala cuiva a să da nu poate). Așijderea (că oricând ce ieste adevărat de s-ar grai și ce ieste drept totdeauna de la toți de s-ar face și s-ar ținea, nici în lume vrajbă a să scorni, nici asupra nepriietinului a să izbândi s-ar putea). " De acestea dulăii audzind, nu în puținele chitele, nici în iușoare socotele întrară. Întâi, pentru așe în grabă mutarea sfatului, a doa, pentru mai aievea, prepusul vicleșugului, a triia, că cu mijlocele ce începuse, lucrul de nu vor scoate la cap, altă nădejde toată încă de demult să curmasă, a patra, că cevași macară preste voia și știința Șoimului a face nu puțină sială avea, de vreme ce toată slobodzeniia lui era dată și cu toții supt a lui poruncă a fi poruncă avea. Iară în cea mai de pre urmă, socotiră, macar și peste a Șoimului voie, lucrul de vor putea isprăvi socotiia, pentru slujba făcută, Șoimul înaintea monarhilor orice pentru dânșii împotrivă ar dzice în samă nu-i vor ținea mai mare sfârșitul slujbei decât chipul greșelii a fi înțelegea. Și așe, după câtăva a chitelelor scuturare, sentenția aleasără ca, ori cu ce mijloc ar putea fi, numai Inorogul la mână să vie. Pentru care aședzimânt între dânșii mare și vârtos legământ pusără, ca de lucrul ce să va lucra în viață Șoimul știre să nu aibă (o, minune mare, giurământul a călca călcătorii de giurământ să giură) și mai cu de-adins chipul vicleniii aceștiia mai supțire și mai frumos a fi îl socotiră, adecă supt titulul altuia răutatea lor să scrie și, cum să dzice prostul cuvânt, cu cleștele jăratecul să ție și cu mâna altuia șerpele din bortă să scoață și ca cum ei neatinși și neștiutori lucrului acestuia ar fi să să arete, de vreme ce tot prepusul Inorogului asupra Șoimului va cădea. Și așe, ca cum calului fără zăbală pintini ar da, răutății Hameleonului voie și slobodzenie dederă, ca nici o cale nestropșită și nici o piatră neclătită să nu lasă, până dreptatea Inorogului în silța strâmbătății lor ar băga.
Hameleonul, lătrăturile și brehăiturile dulăilor cu mare dragoste ascultând, după porunca ce dederă, voios de la dânșii ieși. De unde iarăși la Șoim să să întoarcă vrând (ca câte întâi îi cântase acmu să i le descânte), în cale pre Bâtlan tumpină (cu a căruia pâră Vidra din săboare să izgonisă). Carile, pre Hameleon de unde vine întrebând, el precum acmu de la vreun loc așe însămnat nu vine răspunsă, ce „mai dineaoare de la Inorog am vinit, dzice, carile mâine cu Șoimul împreunare va să aibă și, de nu l-aș fi eu cu multe și vârtoase giurământuri încredințat, pre cărțile și giurământurile Șoimului nicicum nu s-ar fi lăsat. Ce acmu eu, ca un bun priietin și dreaptă slugă, la mijlocul trebii aceștiia m-am pus, însă nu puțină frică duc ca nu cumva vânătorii, giurământul călcând, vreun vicleșug Inorogului să facă, și apoi ocara și pedeapsa sufletului mieu unde să va duce? și obrazul în lume cum îmi voi mai arăta?"
Acest fel de semințe de minciuni întâi cătră Bâtlan semăna, carile mai pre urmă în ivală a toată lumea era să răzsaie și într-un chip ca cum pentru cinstea numelui grijă ar purta să arăta. Iară mai într-adevăr era că, de nu ș-ar fi deșchis gura și nu numai limba cea lungă și așeși și mațile cătră cineva de nu ș-ar fi scos, de cuvântul ascuns ce știia înflându-să, îi părea că ca căpușile va crăpa (că rar minciunos nelăudăros și mai rar falnicul tainic să află ). Apoi și el pe Bâtlan întrebă:„Dară tu unde mergi?" El dzisă: „Și eu cătră Șoimu mărg, de vreme ce și eu, acmu de curând cu porunca Corbului trimis fiind, ca pentru paza la strâmptorile gârlelor să fiu am vinit. " Hameleonul dzisă: „De vreme ce la Șoimu vii să mergi, te rog, cătră dânsul ceva din cuvintele mele să nu pomenești, căci singur poruncă mi-au dat ca lucrul acesta tăinuit și de cătră toți acoperit să țiiu". Căința descoperirii cuvântului pre Hameleon apăsând, cătră Bâtlan adăogea dzicând, că încă de demult bun și deplin priietin știindu-l, lucru ca acesta l-au arătat, nici un prepus având că nu-l va putea tăinui (că precum curvariul după stâmpărarea poftei în focul căielii arde, așe netainicul, după slobodzirea cuvântului, în prepusul descoperirii să chinuiește). Bâtlanul dzisă: „Pentru aceasta nu despre mine, ce despre tine grijă poartă și pasă unde îți ieste a merge".
De ciia Hameleonul, la Șoim viind, într-acesta chip îi vorovi:„Eu eram, după porunca ta, întins la Inorog să mă duc, ce un lucru în minte viindu-mi, de la mijlocul căii iarăși m-am întors. Dzic, dară, că de vreme ce așe cinsteș și cu cale a fi ai socotit, ca nu ce pofta poruncește, ce ce dreptatea poftește să faci și giurământul dat nebetejit să ții, aceasta în grijă să-ți fie: ca nu cumva, vreunul din dulăi aproape de prundiș aflându-să, mirosul Inorogulul să adulmece, și ei gândul tău cel drept și sfatul cel de astădzi neștiind, să nu cumva ceva, după sfatul cel de ieri, prin neștiință să lucredze și fără veste Inorogului vreo stricăciune să aducă. Și nu numai căci eu cinstea și credința lui pierd (că de cel fără folos puțină grijă să poartă), ce încă mai mult de tine ocara să va atinge, de carea nici cu toată apa ocheanului a te spăla nu vii putea (că ocara descoperită cu pelița arapului asemenea ieste, carea a să înălbi nicicum nu știe)." Șoimul, știind precum dulăii ceva din capul lor a face nu pot, nici preste voia lui ceva a lucra îndrăznesc, Hameleonului dzisă: „Pentru acesta lucru tu în samă nu băga, căci dulăii până unde pot alerga eu știu. " Hameleonul urmele minciunii și pașii vicleșugului într-acesta chip împletecindu-și (ca când s-ar tâmpla cineva urma a-i lua, la vreo cale a o scoate să nu poată), de ciia într-un suflet la crocodil alergă, cătră carile, cu multe feliuri de schimbate și schimosite cucirituri: „Bucură-te, domnul și cruțătoriul mieu! dzisă. Veste bună de pradă bișugoasă și vânătoare sățioasă eu, nerăscumpărat robul tău, să-ți vestesc am vinit, și domnul meu milostiv adevărat să știe că mâine dimineață Inorogul, jiganiia cea vestită și de colții a tuturor dulăilor așe mult dorită, din munții înalți la prundișul apii ieste să să pogoară. Unde despre strâmptorile poticilor, pen tru ca înapoi a da să nu mai poată, toți câinii și dulăii păzitori sint. Deci ei, precum să-l gonească, îl vor goni, dară precum să-l agiungă nu-l vor putea, robul tău foarte bine știe. Ce Inorogul, iarăși altă cale deșchisă neavând și din dos acmu de câini încungiurat simțindu-să, până mai pre urmă înotatului bizuindu-să, în apă va să să arunce (că primejdiia cât de grea, însă pre mâine viitoare, decât cea cât ăcea câtî de iușoară, însă denaintea ochilor stătătoare mai iușoară să pare). Deci el în apă cădzind, nu picioare de înotat, ce așeși aripi de zburat de ar avea, denaintea iuțimii domnului mieu, precum a scăpa nu va putea, adeverit sint. Și iată eu, fără altă zăbavă, la Inorog în munte mă voi sui și ceasul vremii coborârii lui însămnând, fără preget știre îți voi da. Numai de pre aicea nu te depărta, ca în vremea trebuitoare fără zăbavă să te pociu afla (că punctul vremii trebuitoare la a lucrului isprăvire ca măsura căldurii focului la vărsarea jmalțului ieste)." Crocodilul, de vânatul ce-i făgădui foarte veselindu-să, din toată inima cartea de iertat precum îi va da i să giurui. Însă cuvintele în deșert să nu-i cumva iasă, foarte îl înteți. Hameleonul iarăși cu mari giurământuri să afurisiia, precum minciună din gura lui nu iese, ce toate precum sint, așe i le povestește. (Că făcătorii răului, când mulți într-un gând asupra unii răutăți să află, unul pre altul a nu amăgi obiciuiți sint, ca nu cumva cu vicleșugul mic, fărălegea mare a isprăvi din mână să piardză).
Aședară, și într-acesta chip Hameleonul, după ce cât putu cătră toți minciunile fiarsă, coapsă, sără, pipără, înghiți și borî, într-un duh la locul unde Inorogul să afla alergă. Căruia, după politicescul obiceiu închinându-să și toată fericirea rugându-i și menindu-i, dzisă: „După porunca domnului și cruțătoriului mieu, toate le-am plinit și încă câte vechiul prieteșug și adevărata dragoste poftește și preste poruncă cele cădzute am adaos, de vreme ce câte spre folosul și binele tău cătră Șoimu am grăit și am întărit, a le povesti, nici început au, nici săvârșit (o, bat-o urgiia cerească, jiganie vicleană, cât de pestriț și de vărgat grăiește!). Ce în scurt (precum să dzice cuvântul că gura carea singură pre sine să laudă, pute), cum am chivernisit și cum am silit a chivernisi și lucrurile împreunării a tocmi, mai mult a mă lăuda nu mi să cade, de vreme ce sara va arăta împreunarea și dimineața a lucrului răzsunarea, căci toate după poftă și după voie vor ieși. (Caută chipul voroavii a viclenii jigănii, că să asamănă unor icoane, carile mutându-să din loc, i să schimbă fața). Căci mijlocele ce prepus aveai din mijloc le-am râdicat, pre dulăi și de știință și de loc departe i-am depărtat, ochiul cu rău căutătoriu de tot l-am astupat, pre unde măiestrii și silțe întinse au fost le-am stricat și le-am fărâmat, toată piiedeca din cărare și piatra poticnelii din cale am mutat, amânduror inimile, spre priimirea dragostei am gătat și toată surceaoa supt focul începăturii și toată ciraoa pre jăratecul săvârșirii am pus și am supus. Una au rămas, și aceia foarte pre lesne: adecă oricând ați vrea, atuncea împreunare a avea să puteți. Deci, cât despre partea șoimului ieste, eu, robul tău, atâta i-am uns sufletul și i-am muiat inima, cât cu mare dor și cu nespusă poftă nesățioasei privelii străluminatii tale fețe a să împreuna și cu dulcele și mângâioase voroavelor tale a să învrednici asteaptă. „
Inorogul, macar că nu așe credzute giurământurile, neprepuse cuvintele și neprimejduioase împreunările avea (că în inima neprietinească care prepus nu încape? Și gândul vrăjmășesc ce lucru împotrivă nu scornește?), însă întâi dreptății bizuindu-să (căci ascunsul inimii sale de pricina vrăjbii curat a fi chiar știia), apoi o parte a socotelii evgheniii Șoimului dând (căci neamul vechiu și cel de bună rudă după a nunții întregiune pete și imăciuni de ocară noaă cu nevoie priimește). Că Șoimul acela din neamul său persiesc era, carii decât cești evropești cu multul mai buni sint (însă bunătatea Șoimului în vrăjmășie și în iuțime de nu să va lua). De care lucru, socotiia că în numele vechiu poreclă nouă și în neamul cinstit hula ocărâtă nu va suferi. Și așe, cătră Hameleon cuvânt dede, precum în desară la prundiș să va coborî.
Hamelionul, răspuns ca acesta luând, vesel înapoi să întoarsă, de unde întâi la crocodil mărgând, întâi lui de într-acea seară vinirea Inorogului știre îi dede: pre unde ieste să între și pre unde ieste să iasă îi arătă, unde trebuie să păzască și vremea înturnării lui cum să pândească foarte bine și de toate pre amănuntul îl învăță.
De acolea apoi la ogari, la cotei și la alalți spurcați dulăi să dusă, cărora așijderea plinirea bucuriii și vinirea vânatului le povesti. După aceia și mai pre urmă la Șoim vini, căruia, ca și celorlalți, de adunarea în desară îi spusă. Încă iarăși căpacul minciunii deasupra tingirii vicleșugului adăogând, chip de mare rugăminte cătră Șoim arăta și pre toți dumnădzăii îl giura să nu cumva sfârșitul împreunării bune în capul începăturii rele să iasă, și el în chipul măiestriii răutății să cadă. Și altele multe cătră acestea dicăind și în uscat înghițind, cuvinte căptușite îngăima și teie de curmeie lega. Aces tea într-acesta chip fățarnica lighioaie în oala fărălegii dzama nedumnădzăirii cu lingura vrăjmășiii zămintind și vânturând, ca cum slujba ar fi plinit, de la Șoim voie și iertăciune își ceru, ca întracea sară la culcușul său spre odihnă să să ducă, arătând că, de multe alergări și zbuciumări, de tot ostinită și obosită ieste. Însă și aceasta pre mai mare a vicleșugului căptușală o făcea, pentru ca în dzua ce va luci, peste noapte ce va să să nască știind, obraz încă mai obraznic a avea să poată. Adecă precum el de multă trudă biruit fiind, somnului ca morții au fost dat și de faptele carile peste noapte s-au tâmplat ca cum știre n-ar fi avut (că precum multe dzua descopere, așe mai multe noaptea acopere, socotiia).
Și așe, Hameleonul de la Șoim ieșind, dormire fără dormire să dormitedze și somn fără somn să somnedze la stratul culcușului său să dusă. ăO, mai bine în veci să fie murit decât dormire ca aceasta să fie dormit! O, mai bine mort să să fie sculat decât somn ca acesta să fie somnat ! O, mai bine într-o față și aceia în piiatră să să fie întors decât ase în multe feliuri de stricăciune și fără folos! O, faptă spurcată și lucru scârnav, o, batgiocură de batgiocurit și ocară de ocărât, vino, dintele șerpelui, aleargă, coada scorpiii, și adevărul mărturisiți de să află la voi vinin și toapsăc ca acesta ca carile supt limba Hameleonului din fire izvorește, din meșterșug să înmulțește și spre băutura la inimă curaților să dospește și să mestește! (Că otrava limbii, pre tot toapsăcul cât de vrăjmaș, a toată jiganiia cât de cumplită cu multul covârșește.) Măsură-te, minciună, și vedzi minciună decât toată minciuna mai mare! Cumpănește-te, vicleșug, și cunoaște vicleșug mai greu decât tot vicleșugul. Târâiește-te, boală, și simți boală mai lângedă decât toată boala. Sai, moarte, și gustă moarte mai amară și mai omărâtoare decât toată moartea! Spune, răutate, de ieste în tine răutate de rea cât aceasta răutate ! O, răutate, răutate, de trii ori răutate și iar răutate.
Deci Hameleonul, după ce dulăilor amuțăturile și năvrăpiturile pre cât mai mult putu întărtă, pre crocodil, precât mai rău și mai vrăjmaș știu, îl ațiță și toate cele spre vicleșugul și scăderea Inorogului, pre cât prin mână îi vini, gândi, grăi, lipi, dezlipi, aședză, făcu și isprăvi, peste noapte în loc de somn cu răutatea, singur șie, nu numai ochii și tot trupul își acoperi, ce încă și inima și sufletul cu grele întunerece peste tot căptușindu-și își ponegri, de unde sunetul tâmpenii de cu sară lovit, a doa dzi ca preste vali răzsunate, glasul dimpotrivă din ceas în ceas a audzi, cu sete aștepta.