Istoria ieroglifică/Partea a doa

 

„Întâiași dată, socotiți, o, fraților, și aminte luați cuvintele carile mai denainte înaintea tuturor gloatelor au făcut. Că au nu el în proimiul voroavii sale dzicea, precum inima împăraților din mulțimea lucrurilor și a științelor, carile în publică-li și în curte-li să tâmplă, mai ades decât alaltora câtodată prosgnostice fac? și cum din putregiunea peștelui în mațele Bâtlanului viermii să nasc? Și Brebul, părțile bărbătești pierdzindu-și, în zavistie cade și pizmă vecinică nu numai asupra bărbaților, ce și a muierilor ține. Asupra muierilor, căci el cu dânsa pofta și tragerea firii a-și împreuna nu poate, iară asupra bărbatului, căci acesta a face din plineala firii poate (că totdeauna orbul asupra ochilor, și șchiopul asupra picioarelor, și surdul asupra audzului, și hadâmbul asupra întregului obidă are). Așijdirea, precum nu numai spicul părului și asămănarea văpselii pre Vidră vreodată Breb să fie fost o dovedește? (Căci tâmplarea vine și să duce fără stricarea supusului ?) și alalte ale lui cuvinte toate, de viți sta pre amănuntul și cum să cade să le socotiți, au nu toate hirișe de adevărat fizic filosof îl arată? (Căci toată filosofiia fizicească asupra trupului firesc și în știința lucrurilor ființăști să sprijinește). Apoi acmu, când îl întrebați de ieste filosof, nici voaă v-au <dat> după poftă răspuns, dar nici pre sine despre aceasta de tot s-au ascuns, ce cu un frumos și iscusit chip nici lauda asupră ș-au priimit (că cel ce cu tot sufletul aievea în față își lauda poftește nici o deosăbire nu are de la cela carile prin gurile tuturor pre drept să hulește), nici precum eu adevărul și ce ieste am grăit au tăgaduit. Acestea, dară, Lupul în față și de curând v-au grăit. Dară să vă aduc o istorie a lui, carea mai demult au făcut, carea pre cât ieste de adevărată, pre atâta ieste și de minunată. Și precum vrednică ieste a să asculta, mi să pare că cu toții o viți lăuda (căci istoricul adevărat - adecă carile istoriia adevărat precum s-au avut istorisește — lauda împreună cu făcătoriul împarțește, căci cela au ostenit lucrul a săvârși, iară cesta au nevoit în veci a să pomeni. Și încă mai mult pre scriitorii decât pre făcătorii minunelor fericiți și lăudați a numi voiu îndrăzni. Căci după armele și faptele iroilor, condeiele istoricilor, de nu s-ar fi pre alb clătit, încă de demult și lauda numelui lor deodată cu oasele țărna o ar fi acoperit. Și așe, aceia au fost a lucrurilor făcători, împreună și muritori, iară ceștea numelui au fost înoitori și în veci stăruitori). Povestea dară într-acesta chip să are: Odânăoară era un om sărac, carile într-o păduriță, supt o colibiță era lăcuitoriu. Acesta, mai mult de dzece găini, 2 cucoși, doi miei și un dulău, altăceva după sufletul său nu avea. Deci dulăul atâta era de bun păzitoriu și atâta de tare în giur împregiurul casii străjuitoriu, cât nici frundză de vânt să să clătească și el asupra sunetului să nu năvrăpască cu putință nu era (că mai bunu-i și mai de nedejde ieste dulăul deșteptat decât străjeriul însomnorat sau cu vinul îngropat). Dulăul așe pre dinaintea casii pururea să afla, iară găinele în podul colibii să culca, mieii noaptea dinaintea ușii în tindiță, iară omul ostenit și obosit, dacă viniia de la lucru, în colibiță spre odihnă să aședza. Ce cât au fost despre partea mea, macar că, precum să dzice dzicătoarea, nici o piatră neclătită n-am lăsat. Însă nu numai de vrăjmășiia dulăului, cât de gardul denafară nu m-am putut lipi, nu numai cât la găini în pod nu m-am putut sui, ce așeși nici pre acolea pre aproape de fricos glasul lui nici a mă opri, nici a mă odihni am putut. Și așe, ori cu câte meșterșuguri am ispitit și cu cât mai cu dor dulce carnea găinușilor am poftit, nicicum poftii și izbândii inimii nu m-am învrednicit (căci norocul așe de aspru cu muritorii șuguiește, cât, de multe ori, celea ce și cu ochii le-ar înghiți, nici cu nasul nu-i lasă a le mirosi). Iar o dată mi să tâmplă cu Lupul a mă împreuna, căruia traiul omului și vrăjmășiia dulăului a-i povesti mă luaiu și precum în multe nopți fără somn și cu stomahul deșert împreună și cu mare groază a primejdiii vieții pregiur colibița săracului în deșert în preajma găinușilor am cutreierat. Cătră acestea, precum și doi miei are, îi pomeniiu. De carea el audzind, îndată sculân du-să, unde ieste coliba cu mieii cum mai curând să mergem tare mă îndemna. Căruia eu îi răspunș, că într-acea parte de loc a merge, până nu va însăra, de frica dulăului primejdiia vieții îmi prepuiu. Deci trebuie să aibă îngaduință, îi dziș, până soarele va scăpăta, și atuncea la pomenitul loc îl voiu duce. Cu mare pieire spre îngăduință a-l pleca putuiu, și încă și cetatea mărăciunilor lângă mine aveam (căci lăcomia, de ieste în săturare nesăturată, cu cât în foame mai nesățioasa va fi), de vreme ce bine îl cunoșteam că dulceața a fragedii cărnișoarei mielului în fantazie mai tare foamea lăcomiii și în stomah lăcomiia foamei mai vârtos clătindu-i, mă temeam, perii miei în lână să nu-i întoarcă și carnea mea în oină să nu o prefacă. (Căci filosofii obiciuiți sint cu socoteala, aierul în apă și apa în aier a întoarce, macară că lucrul socotelii n-ar răspunde). Deci sosind cea mie pentru frica, iară Lupului pentru foamea mult dorita și așteptata sară, amândoi împreună purceasăm și, în preajma locului apropiindu-ne, de departe casa omului cu degetul îi arătaiu. Atuncea Lupul, cu chipuri filosofești și țărămonii politicești înainte-adulmăcând, purceasă. Ce dulăul nici chipurilor cucerite, nici cuciriturilor lingușite să uită, ce îndată toată pădurea de lătrături și de brehăituri împlu, așe cât nu numai codrii să răzsuna, nu numai cât omul din greu somn să scula, ce încă și pre mieii în scutece învăliți copilași spăimânta și îi deștepta. Deci omul, de pre așe tare lătrăturile dulăului precum o jiganie rea la miei să fie vinit pricepu. Carile în grabă afară ieșind și încă mai tare pre dulău asmuțind și îmbărbătând, atâta cât căută Lupului a da dos (că de multe ori fuga fortuna biruinții, și biruința primejdiia fugăi aduce).

Iar după ce cani fugi Lupul, cât ar fi socotit că de supt adulmăcarea dulăului a fi ieșit, socoti că firea dulăului de la Lup nici shimate filosofești, nici cucirituri politicești priimește, și așe cu puterea și cu vârtutea înainte a merge și cu vitejiia lucrul a isprăvi din inimă aleasă (că de multe ori cei împietroșeți la socoteală cu blândețea mai tare să simețesc. Iară apoi vădzind sila și nevoia, ca varga de căldură, încotro îți ieste voia să îndoiesc). Așe Lupul, această socoteală la inimă puind, iarăși spre dulău să înturnă, ca norocul monomahiii să ispitească. Dulăul, îndată ce venirea Lupului simți (căci grijlivul pururea treaz și deșteptat ieste), iarăși cu buciunele, dobele și trâmbițile cele mai denainte încă la gardul cel dinafară în timpinare îi ieși. Spre carile Lupul, vitejește răpizindu-să, el macară cum dos nu dede, ce de războiu vitejește și de luptă bărbătește să apucă. Câtăva vreme norocul biruinții în cumpăna îndoinții sta, până când Lupul nedejdea îndelungată a fi simți, și așe Lupul, de vârtutea firească părăsindu-să, la puterea meșterșugească alergă (căci de multe ori ce ieste scădzut în fire, meșterșugul cum să cade plinește), că macar că nu până într-atâta Lupul era biruit, ce să făcea că așeși de tot ieste biruit (că adese s-au vădzut mai cu norocire izbândele a vini, când cu supuneri și cu dosiri asupra nepriietinului să purcede, decât când cu dobe și cu surle alaiurile șicuind, pentru biruință în mare numărul oștilor sale cineva să încrede). Lupul așe într-acea dată, ca cum de tot biruit ar fi fost, tare înapoi fugiia, și cu fuga semințile meșterșugului sămăna, carile a doa noapte viptul copt și deplin le era a da. Lupul așe cani trist, pentru lipsa putinții, iară dulăul de tot vesel pentru părerea biruinții, cineși la locul său să înturnară. Iară când făcliia cea de aur în sfeșnicul de diiamant și lumina cea de obște în casele și mesele tuturor să pune, Lupul și altă soție își cercă și pre altul ca sine află, căruia lucrul și fapta, carea întracea noapte s-au lucrat și nenorocit norocul ce i s-au tâmplat, pre amănuntul povesti (căci a tot tiranul una și aceia ieste socoteala, ca ori cu ce mijloc ar putea streinele ale sale a face și, când tâmplarea nu răspunde poftei, celea ce n-au dobândit i să pare că cu mare nenorocire de la sine le-au pierdut). Așijderea, vitejiia dulăului adăogând, dzicea că nu ieste dulău ca acela carile de la un lup numai să să biruiască, ce doară numai de la doi izbânda asupră-i să să nedejduiască (că a firii orânduială ieste doi deopotrivă pre unul deopotrivă să biruiască, iară meșterșugul face ca această axiomă de multe ori să nu să adeverească). Aședară, ei înde ei tocmindu-să și însoțindu-să, încă din bârlog mielușeii săracului om împărțiia.

Deci, după ce părintele planetelor și ochiul lumii radzele supt ipoghei își sloboade și lumina supt pământ își ascunde, când ochiul păzitoriului să închide și a furului ca a șoarecelui să deșchide (că toată fapta grozavă și ocărâtă precum cu întunerecul să acopere și să ascunde socotește, macar că și noapte <a> are lumina sa, precum și pădurile urechi și hudițoși păreții de piatră și adâncă peșterea de vârtoapă la videre ascuțiți ochi au), lupii împreună spre locul știut să coborâră. Deci unul cu înceată călcare și cu furească îmblare, pre pântece furișindu-să, supt gardul dinafară bine aproape să lipi, și acolea ca mortul să trânti. Acesta așe alcătuindu-să și mulcomiș la pământ ascundzindu-să, celalalt cât ce putea ciriteiele scutura și cu picioarele uscate frundze tropșind, stropșind, le suna, încă și un feliu de scânciitură ca acela da, cât dulăul deșteptat să să stârnească, iară omului adormit simțirea audzului să nu lovască. Ce nu multă a frundzelor sunare și a pădurii răzsunare la ascuțită și deșteptată simțirea dulăului pururea străjuitoriu trebuia, și nici scâncitura Lupul a poftori apucă, când dulăul, îndată și tot deodată denaintea ușii sculându-să, asupra Lupului, ce viniia, sări (îndrăznirea luând din sara trecută) (căci puțini sint carii tâmplarile în vremi schimbă toare a fi știu, însă prea puțini să află carii cu norocul de ieri astădzi să nu să îndârjască). (Căci mai cu credință ieste cuiva trupul fără vas ocheanului a-și crede decât norocul norocul până în al doilea ceas adeverit și nemutat a-și ținea). Lupul, dară, nicicum vinirea și apropiierea dulăului neașteptând, făcându-să că grijea de ieri și primejdiia trecută l-au înțelepțit (că într-adevăr, cât despre partea mea ieste, în mare îndoință mă aflu, oare învățăturile la școală învățate, au ispitile în mâni luate și primejdiile în cap purtate pre cineva mai păzit și mai socotit a face să poată), îndatăși fugăi să dede și încă cu frumos meșterșug picioarele prin rugi își încurca și câteodată și preste cap își da. Dulăul atuncea încă mai mare îndrăzneală, precum pre tâlhariul la mână va băga și în groapa morții de viu îl va astruca, luând (că pre cât pieptul nepriietinului siială, pre atâta dosul lui îndrăzneală aduce), fără de nici o pază, vârtos și de aproape îl întiriia, atât cât și peste prilazul gardului după dânsul sărind, cu mare nedejde de biruință îl goniia. Lupul dară, cel ce fugiia, socotind că acmu dulăul de tovarășul său cel supus va fi trecut, îndată înapoi să învârtiji și față la față nepriietinului dede. Iară lupul cel supt gard ascuns, simțind că acmu dulăul preste gard au sărit, de năprasnă, denapoia lui a-l goni să luă. Dulăul, săracul, de nepriietinul din dos nicicum știre având, cu Lupul din față vrăjmășește să lupta. Dară în vreme ce cu cel din față tare să apucă, atuncea și celalalt în spate i să încărcă (pentr-aceia dzic unii că cei cu socoteală denainte au ochi privitori, iară din dos socotitori, și lucrurile înainte mărgătoare trebuie oglindă să fie celor denapoi următoare). Deci Lupul, într-acesta chip pre dulău la mijloc luând, și fuga înapoi îi astupară și vârtutea în clipală, ca cu un brici părul, fără de nici o milă îi curmară și bucăți, bucățele tirănește (sau mai adevărat să grăiesc), cu tirăniia sa slujiia lupește, îl spinticară și ciolanele în toate părțile îi împrăștiiară. Mântuindu-să furii de străjeriu, ce pot lucra a povesti nu trebuie, căci fietecine aceasta poate pricepe. Căci omul, ticălosul, întâi lătratul dulăului audzind, apoi îndată și lină tăcerea urmând, socoti că de au și fost vreo jiganie rea, dulăul au gonit-o, și așe iarăși somnului s-au lăsat și odihnii cu totul s-au dat. Atuncea, lupii fără de nici o grijă, foarte pre lesne preste gard sărind și în ocolul cel mai dinluntru intrând, fietecarele mielul său luă și, veseli de a nepriietinului biruire, dar încă mai veseli de a foamei potolire, cineși la ale sale să dusă".

Cu toții, această poveste de la Vulpe audzind, dzisără: „Adevărat, dară, o, priietină Vulpe, că cu mare filosofie Lupul viața sa își chivernisește și cu multă înțelepciune hrana își agonisește".

Iară Vulpea iarăși apucă a mai dzice: „Ce de aceasta vă minunați, o, iubiților miei frați? Căci eu și altă înțelepciune în capul Lupului am vădzut, pre carea, dacă o voi povesti, precum pre aceasta cu multul covârșește, singuri o viți mărturisi. Și macară că istoriia în chip de basnă s-ar părea și de abiia să o poată cineva crede până cu ochii nu o ar videa, însă atâta cinstea coadii mele nebetejită cereștii să o păzască, precum că ce cu ochii am privit, aceia cu gura vă povestesc. Odânăoară era un boier carile avea câtăva herghelie de iepe. Avea la iepe și un hergheligiu, carile pre cât era de bun păzitoriu, pre atâta era la vin tare băutoriu. În iepe era și un armăsariu prea frumos, carile cu cât era la chip de iscusit, încă mai mult era cu vitejești duhuri împodobit. Căci atâta de tare nu numai al său, ce și a celorlalți armăsari cârduri păziia, cât hergheligiul din toate vredniciile numai cu bețiia îl întrecea (că mai vrednic să poate numi un dobitoc carile slujbele firii sale păzește decât un om carile cele pre mână-i credzute cum să cade nu le otcârmuiește). De care lucru jiganiia rea nicicum în herghelie să năvrăpască, au macară să să lipască nu putea. Căci armăsariul, coada pre spinare ridicându-și și urechile înainte buărându-și și tare nechedzind și rânchedzind, toată herghelia nepărăsit ocoliia, și pre Lup, cum îl videa, îndată, fără nici o frică, asupră-i să răpedziia și de multe ori mai până la moarte cu picioarele îl stropșiia. Aceasta hergheligiul, de câteva ori la armăsariu vădzind și toată nedejdea în bună paza armăsariului lăsând, pre dobitoc cât pre sine a fi socoti și pre sine mai rău decât dobitocul a să face priimi. Și așe, fără nice o grijă, mai de multe ori, de drojdiile vinului amețit, de pre cal să răsturna decât de strajea nopții obosit spre dormire și odihnă să culca. Deci armăsariul și hergheligiul într-acesta chip să avea.

Acmu să vedeți și Lupul ce face. Întâiași dată cunoștea când hergheligiul de bat răsturnat și când treaz de somn culcat era. Căci avea Lupul un loc înalt în vârvul unui deal însămnat, de unde în toate dzilele oglindiia încotro hergheliia îmblă și dincotro hergheligiul bat sau treaz vine. Că oricând hergheligiul bat să culca, niciodată gâlceava în herghelie a lipsi nu să tâmpla și nicicum armăsariul de vrăjmaș războiul Lupului nu scăpa. Care lucru, hergheligiul cunoscându-l, de multe ori, într-adins, treaz fiind, ca batul de pre cal cu capul în gios să răsturna și ca doară Lupul după obiceiu la armăsariu ar alerga, câte cinci și șese ceasuri de la pământ nu să râdica, ce în zădar. Iară amintrilea, bat fiind, oricând să deștepta, de pe forăitul iepelor, spaima mândzilor și sudorile carile de pre armăsariu ca șirlaiele curea, precum iarăși bătaie și războiu cu Lupul să fie avut cunoștea. Deci o dată așeși de tot în mormântul drojdiilor îngropat și în savoanele vinului tare înfășurat și legat fiind, Lupul îndată la herghelie și la armăsariului monomahie sosi.

Lupul, dară, de departe prin iarbă șipurindu-să și pre pântece târâindu-să, ca doară armăsariul nu l-ar simți, spre herghelie să trăgea. Ce în deșert, căci armăsariul (precum ochiul pazii totdeauna deșchis avea) cât de cii și apropiierea Lupului simți și fără nici o zăbavă asupră i să răpedzi. Că acmu așe cu Lupul să deprinsese, cât nicicum în samă îl băga (că deprinderea din toate dzile nu numai pre oameni la minte îi coace, ce și pre dobitoace mai omenite și mai cunoscătoare le întoarce). Lupul în războiu pre cât putea de copitele armăsariului tare să păziia, dară și cu meșterșug, ca doară de bot l-ar putea apuca în toate chipurile să siliia, carea până mai pre urmă o și făcu (că nemică în lume așe de cu greu între muritori să află căruia nepărăsita nevoință mijlocul și modul lesnirii vreodată să nu-i nemerească). Că armăsariul, oarecum mai mult decât pravilele vitejiii poftesc, asupra Lupului cu picioarele denainte, ca să-l stropșască și cu copitele osul capului în crieri să-i prăbușască. Lupul cu iute fereală lovitura în deșert îi scoasă, și vrăjmaș colții prin nări pătrundzind, dinte cu dinte își împreună și falcă cu falcă își încleștă (că precum la viteji îndrăzneala cu socoteală vrednicie, așe, fără socoteală fiind, nebunie ieste și să numește). Iară armăsariului inimii viteze durere pintini dându-i (că durerea în graba mare vârtute duhurilor și deznedejduirea mare vitejie inimilor aduce), așe ca cum preste simțirea sa ar fi fost (că în tâmplările de năprasnă întâi purced fapturile, de cie urmadză simțirile și gândurile), așe de cu mare siială capul în sus ș-au ridicat, cât pre Lup mai sus decât sine l-au aruncat, apoi așe de sus, atâta de tare în pământ l-au bușit, cât ca o căldare crăpată, de foame deșert coșul Lupului cu sunet au zvânănăit. Lupul întâi vădzind, dară acmu și pricepând a armăsariului mai nebiruită virtute, socoti că de-l va mai ridica o dată așe și de-l va mai trânti și de a doa oară într-acesta chip, nici picioarele îl vor mai ținea, nice vreun os sănătos și nezdrobit îi va rămânea (căci ispita o dată făcută a înțelepților, iară de multe ori poftorită a nebunilor dascăl ieste) (că cine cu sorbirea dintâi preste știință să arde, în lingura de pre urmă de da ori și de trii ori a sufla i să cade). Și ase, Lupul de botul armăsariului lăsându-să, puținteluș într-o parte să dede. Herghelegiul de aceasta nicicum macară simțire luând, căci cu mlădițele viței și cu cârceiele mlădițelor tare era cezluit (că de multe ori ce nu biruiește omul, biruiește pomul, și împărați, carii toată lumea în robia sa au adus, pre aceiași, amintrilea nebiruiți fiind, vinul în robiia sa i-au răpit și bețiia cu mâna muierii i-au biruit. Și pre cât era întâi lăudați, pre atâta mai pre urmă s-au ocărât). Așe, Lupul, după aspru războiul acesta oarecum în sinul întristării capul slobodzindu-și, spre chipurile meșterșugurilor chiteala își aruncă și, singur cu sine vorovindu-să, într-acesta chip să socoti, dzicind: „Eu, acmu de atâtea dzile flămând și de-atâtea nopți de priveghere obosit fiind, oarecum vârtutea mi-au scădzut. Așijderea, în mață de atâta vreme cevași macară nepuind și stomahul după a sa fire fără hrană a fi neputând, în locul hranii singur singele său a amistui s-au nevoit, de unde aieve urmadză că și duhurile să-mi fie lipsit și mare iușurime trupului de vitionime să-mi fie vinit. (Căci foamea în toate dzile muritori a fi ne învață și ieste o boală carea nedespărțit tovarăș tuturor părților trupului și pururea să află de față). Ce de-ași fi fost (dzicea Lupul) în statul puterii mele, armăsariul așe tare nu m-ar fi purtat și de n-ași fi fost de vitioan așe de iușor, atâta de sus nu m-ar fi ridicat (acmu, dară, ce lipsește în fire pre cât poate meșterșugul să plinească trebuie)." Și așe Lupul socotindu-să, la un mal să dusă și cu toată pofta țărna, ca cum carne de cârlănaș ar fi, înghițiia, și cu atâta lut să îndupăcă, cât ca cum ar fi un sac, peste tot tare și de greu să îndesă (că din fire Lupul, ca și lacomul, acesta dar are, ca când mult să mănânce poftește, întâi mațele, apoi stomahul își plinește. Căci carnea nemistuită la mață a o trimete poate și apoi, oricând îi ieste voia, o borește și afară o scoate). Aședară Lupul, dacă cu atâta de multă țărnă tot coșul își împlu, decât armăsariul mai mai greu să făcu. Și de ciia, de abiia clătindu-să, iarăși cătră herghelie asupra armăsariului purceasă (că sufletul nepriietin, într-altă nu, fără numai în biruință să odihnește). Armăsariul, după deprinsul obiceiu, îndată înainte-i ieși. Lupul acmu, de țărnă îngreuiat, precum sprintină fereală a face cu greu îi va fi, și de copitele armăsariului așe pre lesne ca mai denainte cu anevoie să va feri socoti, de care lucru meșterșug ca acesta scorni (căci toată simceaoa minții ieste la nevoie lesnirea a nemeri și la lesnire de nevoia fără veste tare a să păzi). Dacă pre cât mai aproape putu, lângă stavă să apropie, pre coaste într-o parte să culcă, picioarele țapene înainte își lăsă, gura își căscă, dinții își rânji, limba afară își spândzură, ochii cu albușurile în sus își întoarsă și oarecum uscați și paiejiniți îi arătă, muștele în gură îi întra, viespiile de ochi și de melciuri îl pișca, iară el cu mare răbdare acestea toate, ca cum ar fi mort, le răbda. (Că mulți, vădzind că viața le aduce primejdie de moarte, morților asămănându-să, și din moarte au scăpat, și pre alții cu piciorul pre cerbice au călcat). Armăsariul, vădzind că Lupul nu ca dintâi vrăjmaș năvălește, ce ca stârvul mort pământului să lipește, întâi de departe pre nări forăia, apoi mai cu îndrăzneală de Lup să apropiia. De ciia (după cum a tuturor dobitoacelor obiceiul ieste, când vreun stârv mort află, a-l amirosi), dincoace și dincolea a-l adulmăca începu. Lupul, cu moartea minciunoasă, hirișă și adevărată prostului armăsariu moarte acmu-acmu gătiia și cum îl va apuca și cum îl va birui și cum va sări, numai din gând să chibzuia.

Deci armăsariul, precum am dzis, din toate părțile amirosindu-l, și despre partea botului vini. Atuncea Lupul, după greuimea ce avea, cu cât mai mult putu să sprintini și de năprasnă pre săracul armăsariu de nări apucă. Carile, și de spaimă, și de durere, macar că peste puterea sa să sii și cu picioarele în toate părțile azvârli, dară cu aceasta puțin lucru și așeși cevași macară nu spori. Căci îndesată greuimea lutului în mațele Lupului iarăși la pământ atârnă și capul și genunchele armăsariului. Câtăva vreme Lupul altăceva nu făcea, fără numai, ca o piatră în gios, tot la pământ să trăgea. Armăsariul acmu, icoana morții în oglinda vieții sale privind și din toate părțile deznedejduind, mai mult de groaza morții decât de mușcătura Lupului, din toate mădularele să slăbiia. (Că precum apelpisia câteodată inimile îmbărbătează, așe mai de multe ori toate nedejdile curmă și toate puterile ca cu paloșul deodată le răteadză). Aședară, armăsariul, ticălosul, în toată slăbiciunea aflându-să, Lupul, cum mai fără veste și mai în pripă de nări lăsându-l, de ii îl apucă, și, îndată bârdăhanul spărgându-i, mațele la pământ îi vărsă.

După ce Lupul cu acesta meșterșug pe armăsariu îl întoarsă în țințariu și pe poarta întunerecului îl bagă (că moartea dobitocului altă nu ieste, fără numai lipsa luminii vieții întunerecul neființei aduce), îndată țărna ce mai denainte nu pentru sațiul, ce pentru greuimea o înghițisă, a vărsa începu, într-a căriia loc, cu mare veselie, carnea armăsariului pusă. Ca acestea și altele mult mai mari și mai minunate înțelepciuni, o, fraților, Lupul în capul său poartă, carile adevărate izvoară de știință și senine de multă cunoștință sint (că nici nebunul coarne, nici înțeleptul aripi are, de pre carile de înțelept sau de nebun să să cunoască, ce pre amândoi cuvântul și lucrul veri așe să fie, veri ase îi arată. Că amintrilea mulți înțelepciunea cuvântului îndestul au, iară de lucrul ei prea lipsiți sint; și împotrivă, mulți de pompa și frumusețea cuvântului sint depărtați, iară faptele îi arată precum cu înțelepciune a fi încorunați). De care lucru, o, priietinilor, fără nici un prepus să fiți, că Lupul aceasta a isprăvi va putea, însă numai de va vrea. Numai și aceasta a socoti vă trebuie, că siiala Lupului fără vreo adevărată pricină să fie nu poate. Că amintrilea (înțelepții precum de laudele lumii fug, așe pentru ca lumea de buni să-i laude, înțelepți a să face s-au nevoit).

Așijderea, cel mai supțire al înțelepților meșterșug ieste (ca lauda numelui de la dânșii pre cât pot gonind, ea singură pre atâta asupră-le să alerge fac), nu într-alt chip (ce ca cum inima carea în dragostea cuiva ieste lovită, cu cât îndrăgitul să ascunde și să ferește, cu atâta dragostea cuprindzându-l îl topește). Deci cât despre siiala lui ar fi și pre cât proasta mea socoteală agiunge, socotesc (că de multe ori ce nu să începe cu cuvântul să sfârșește cu bățul)."

Cu acest feliu de învăluiri și cu aceste sule de bumbac, după ce Vulpea pre Lup împunsă, pătrunsă și pre cât putu în ura și zavistiia a multora îl împinsă (căci mulți era carii nici cuvântul dreptății a ști, nici pre Lup a filosofisi a audzi poftiia) (că câtă înăcăjire bolbăitura minciunii în urechea dreaptă, atâta nesuferire săgetătura adevărului în inima necurată aduce) și în tot chipul cu podoabe îl învăscu și-l desvăscu, îl îmbrăcă și-l dezbrăcă, până mai pre urmă nu într-alt chip, ce vădzind că mulți urechea ascultării despre mulțimea vorovirii ei a întoarce începusă, cuvântul își curmă (căci gura desfrânată mai tare aleargă decât piatra din deal răsturnată, pre carea un nebun cu piciorul poate a o prăvăli și o mie de înțelepți a opri nu o pot).

După aceste a Vulpii pentru a Lupului filosofie dovede, cu toții cunoscură că în capul Lupului ieste și siială, și socoteală. Deci cei ce poftiia siiala nicicum vrea să-i asculte socoteala, iară cei ce poftiia socoteala mai cu de-adins vrură să știe ce-i poate fi siiala. Și așe, sentențiia celora ce poftiia socoteala biruind, aleasără ca iarăși pre Lup de față să cheme și mai cu adevăr pentru a Strutocamilei fire să să înștiințedze.

Deci, după ce pre Lup în mijlocul theatrului adusără, Corbul (precum și mai sus s-au dzis) puterea Vulturului și îndemnarea Cucunozului spre adeverința vrednicii<i> Strutocamilei avea, carile, ca și cuvintele Lupului, după pofta sa să abată și într-alt chip a grăi pricină a i să da să nu sa poată, cătră Lup într-acesta chip loghica îndrăpt îl învăța. Căci nu din hotarul mijlocitoriu purcedea, nu din protase siloghizmul începea, ce din încuierea urmării protasele sofisticește în gândul ascuns lăsa și într-acesta chip epifonema sa în glasul mare striga: „(Cine în lume ieste atâta de înțelept căruia altă înțelepciune să nu-i trebuiască? Cine între muritori ieste atâta de învățat căruia mai multă partea învățăturii să nu-i lipsască? Cine în tot theatrul acesta ieste atâta de ascuțit la minte carile vânt să socotească a altora cuvinte? Și cine ieste acela carile a dzice va îndrăzni că mai mult o mână decât o mie a sprijeni sau a pohârni poate?) De care lucru, o, iubite priietine, pentru ce în mijlocul theatrului te-am chemat a ști ți să cade. Că iată, vredniciia Strutocamilei toți o au ales. Iată că alegerea a multora ieste mai adevărată și mai întărită decât a unuia sau a doi. Iată că Strutocamila de titulul vrednicii<i> și a stăpânirii vrednică ieste. Iată că mare să află însămnarea numelui ei. Așe poruncește Vulturul, așe va Corbul, așe îndeamnă și sfătuiește Cucunozul. "

Corbul, dară, a acestora de câteva ori palinodiia cântând și după firea glasului său de da ori și de trii ori crăncăind. Lupul partea cea mai multă a vremii tăcerii da ăcăci tăcerea capul filosofiii ieste, și încă toată cinstea înțelepciunii mai mult întrînsă să prijenește, de vreme ce aplos a grăi de la maice și de la mance ne deprindem; frumos și mult a vorovi, toate școalele, mai prin toate locurile (nu cu puțină pagubă a tot muritoriul!), pre canoane ne învață. Iară înțelepțește a tăcea și vremea voroavii puține și grele prea la puțini videm, și învățătura tăcerii undeva macară în lume a să profesui nu audzim. O, fericita tăcere! că totdeauna cu tăcerea ascultăm și învățăm orice ar fi de învățat și pururea din fântâna tăcerii cuvântul înțelepciunii au izvorât. Că cine tace mult, mult gândește, și cine mult gândește, mai de multe ori ce-i mai cuvios nemerește. Acela dară ce ce-i mai de folos au nemerit, dzic că, de va grăi, va grăi mai negreșitî.

Lupul dară, după multă cu tăcere spre crăncăitul Corbului ascultare, într-acesta chip să cumpăni, ca nici cu de tot nerăspunderea necunoscătoriu, nici cu voroava împotrivă mai mult mâinii ațițitoriu să să arete, de care lucru într-acesta chip răspunsă (când toate gurile privighitorilor a mai cânta tac, atuncea greierul copaciului a țiții începe). „Deci sau căci au tăcut privighitorile, grierul au început, sau căci au început grierul, privighitorile au tăcut, nici aporiia, nici dezlegarea ei ieste așe vrednică de iscodit. Căci una știm, și aceia de la toți de adevărată priimită axiomă ieste (că toate vremea sa au și vremea a tuturor dascal și învățătoriu ieste), carea precum voroavii vorovitoare, așe tăcerii tăcătoare, cumpănitoare și giudecătoare va fi. Iară eu vecinice mulțămiri dau, căci acmu de lucrul ce nu știam oarece m-am înștiințat (căci fietece a ști mai de folos ieste decât fietece a nu ști)."

Iară între pasiri era o Brehnace bătrână, carea în multe științe și meșterșuguri era deprinsă (că mult să îndrepteadză cu învățătura tinerețile, dară și știința mult crește și să adaoge cu bătrânețele). Aceasta a Lupului atâta siială și la voroavă atâta fereală aminte luând, în sine dzisă: „În Lup nu numai tăcere inimoasă, ce și oarece simțire adulmăcoasă ieste (și până într-atâta cruțătoriu cuvintelor ce să arată, nu ieste sămn a minte de socoteală deșartă). De care lucru tăcerea lui cu glogozite voroavele noastre de trecut nu ieste (că voroava glogozită, până mai pre urmă, sau de tot în deșert, sau în gâlceavă iese, iară tăcerea cu răbdare sau în pace, sau în biruire să săvârșește)". Și așe, către alalte pasiri dzisă: „Puțină răbdare să aveți să cade, pentru ca într-o parte luându-ne cu Lupul, pentru cel de obște folos, oarece cuvinte să facem".

Și așe, Brehnacea, în singurătate cu Lupul luându-să, cătră dânsul într-acesta chip voroava începu: „Vreare-aș și aș pofti, iubite priietine, pricina adâncii tale tăceri ce ar putea fi ca să pociu ști (că deși tăcerea între toți iubitorii înțelepciunii lăudată ieste, însă la vreme de treabă icoana neștiinții arată). Așijderea (macar că cine nu știe vorovi și tace, frumos vorovește, dar încăși la multă cu îndemnare și cu poftă întrebare a nu răspunde, sau a celor pizmoși, sau a celor urâcioși lucru ieste). Mai vârtos, precum mi să pare, știut a-ți fi socotesc (că doaă lucruri, sabie de îmbe părțile ascuțită și rană minții netămăduită ieste cineva la vreme de voroavă cuvântul a-și opri și la vreme de tăcere limba desfrânată a-și slobodzi). De care lucru de ieste în tine vreo știință sau vreo cunoștință, de mine să nu ascundzi te poftesc și te sfătuiesc. Ca într-acesta chip orice în republica noastră clătit, strămutat și neaședzat ar fi, în limanul odihnii, întrulocarea unirii și în aședzământul omoniii a aduce să putem. Căci într-alt chip lucrul de va rămânea, de toată a lucrurilor alcătuire și a sfatului bun și de obște învoire, toată nedejdea să rumpe și să curmă (că nu atâta stricăciune publicăi adunarea nepriietinilor denafară, pre câtă a cetățenilor dinluntru a inimilor într-un gând neîmpreunare aduce)." Lupul răspunsă: „Bine stii, cinstite priietine (că degetul arătătoriu cumplită otrava clătește a ochiului privitoriu) (și supt unghea degetului mai vrăjmaș toapsăc decât supt dintele viperii stă). Așijderea nu ieste pofta aceluia carile cu dreaptă socoteală să slujește, ca lumea, cu degetul arătându-l, să dzică: «Iată, acesta așe au dzis, așe au făcut». Că macar că într-acea dată oarece spre adaogerea cinstei și spre slava numelui a să aduce s-ar părea (care lucru mai mult decât altele pre muritori farmăcă), dară cu bună samă și adese s-au vădzut că aceleași guri cântă cântecul îndrăpt, și ce ieri lăuda, astădzi în hulă iau și în batgiocură. De care lucru propozitul socotelii au fost ca într-atâta adunare de nevoie adevărul a nu arăta, iară de bunăvoie numai singur eu a-l ști, sau cătră altul iarăși adevărului iubitoriu a-l obști (că între doaă chipuri pururea doaă socotele asupra unui lucru au, dară în doaă monarhii, în carea nenumărate chipuri, voi și socotele să află, cu cât mai vârtos deosăbite plăceri vor avea? Unde cineva cu sfatul plăcut și iscusit nu mai mulți priimitori decât lepădători și nu mai puțini apărători decât împotrivitori va afla), Și așe urmadză ca (din cuvântul adevărat nu mai puțini nepriietini decât priietini cineva singur cu gura sa să-și agonisască )." Brehnacea răspunsă: „Adevărat, o, priietine, că coaptă și deplin ieste socoteala ta (căci nime așe de fericit în lume să să ție, a căruia, precum și lucrul, și cuvântul tuturor va plăcea să să socotească, că soarele și ceriul senin călătorilor, ploile sămănătorilor, vara plântătorilor, toamna culegătorilor și iarna de-a gata mâncătorilor place, pre carile soarele, totdeodată tuturor neputând a le pricini, de la toți acește nu poate a scăpa a nu să vinui); și macară de lauda gurilor multe înțelepții ca albinele de fum fug, însă (când pentru făcut folosul de obște cineva să fericește, cuvioasă și frumoasă ieste lauda) (că cu mintea și sfatul unuia, a multora viață a să păzi și din viitoarele primejdii a să feri ispita din toate dzilele arătătoare și mărturisitoare ne ieste). Precum cu bună chivernisala unui navarh, din nesățioase droburile mării multe suflete la limanul lineștii scapă (căci acela, bun cărmuitoriu a fi să dzice și ieste carile din linește furtunele socotește și din furtună lineștea agonisește). A căruia dulce voroavă în liman și vrednică laudă pre uscat și cădzută mulțămită de la ficiori pentru părinți, de la părinți pentru feciori, prin toate casele și adunările, nu otravă, mă crede numelui, ce tare antifarmac tuturor hulelor ieste. Pentru aceasta și într-acesta chip a celor vechi și fericiți iroi numere (căci fericirea adevărată cu cât să vechește, cu atâta mai mult să fericește), carile de atâțea mii de ani și până acmu, din iscusite condeiele scriitorilor, din tocmite verșurile stihotvorților, din împodobite voroavele ritorilor și din dulce cuvântare a tuturor gloatelor bună pomenirea numelui nici s-au părăsit, nici în veci să va părăsi. Care lucru vie icoana vrednicelor sale suflete și deplin pildă următorilor săi ieste (căci toată omeniia și vredniciia omenească într-aceasta să plinește, ca pre neputincios să agiute, și neștiutoriului nu numai cu cuvântul, ce mai vârtos cu fapta pildă aievea să să arete). Acesta lucru singură înțelepciunea firii pre toți învață, cu îndămânările sale pildă ni să arată de față, câte părți are, toate în slujba și agiutorința tuturor le întinde. Soarele tuturor cu același ochiu caută, nici pre unii încăldzește și despre alții aceasta tăgăduiește. Ploile, precum stincele umedzăsc, așe sămințele dezvălesc, hlujerile răcoresc, copacii înfrundzesc, florile iarba și toată pășunea și otava înverdzesc; și toate în neamul și chipul său, una spre îndămânarea alțiia neobosit să nevoiesc și fietecarea periodul plinirii sale a plini să silesc. De care lucru aievea ieste (că fireanul firii a urma să cade), iară amintrilea cine firii să împoncișadză, pre făcătoriul firii în meșterșug necunoscătoriu arată. Nici voiu, priietine, cu numele firii, mulțimea pătimirilor să înțelegi (că toată pătimirea grozavă nepriietină, iară nu priietină ieste firii)."

Cătră aceste a Brehnacii nu proaste cuvinte, Lupul într-acesta chip răspunsă: „Vădz și bine cunosc, o, priietine, că cu toată nevoința te silești ca pentru a mea adâncă tăcere să te înștiințăzi (că sufletul filosof nu numai cum și ce s-au făcut, ce și pentru ce așe s-au făcut cerceteadză) (că toată prostimea lucrurile vădzind, precum sint le știu, iară filosoful din ce și pentru ce așe sint cunoaște).

Deci de vreme ce și eu (precum mi să pare) urechi bine ascultătoare am aflat și tu precum gură adevărul grăitoare să fii nemerit adeverit să fii și precum eu a povesti nu mă voiu lenevi, așe tu în pomenire a le alcătui nu te obosi (că voroava frumoasă la cei cunoscători de n-ar mai sfârși, încă mai plăcută ar fi, iară cei necunoscători mai tare dulceață în basnele băbești, decât în sentențiile filosofești află). Întâiași dată, dară, o, priietine, pricina tăcerii mele au fost căci (în ureche de pizmă îmbumbăcată și de zavistie astupată nici buhnetele căldărărești, necum line cuvintele filosofești a răzbate pot) (căci mai pre lesne s-ar audzi voroava între ciocanele căldărarilor decât între multe gloate a varvarilor). Iară a doa și cea mai grea pricină au fost căci nu a tuturor socoteală ieste ca pentru ce nu știu să să înștiințedze (macar că fietecine din fire a ști poftește, dar cei mai mulți, ceva neștiind, precum ceva nu știe a să dovedi nu priimește), ce pentru ca ce le place și ce poftesc, aceia a și audzi să nevoiesc. Așijderea, nu atâta pentru hirișă ființa Strutocamilei a să înștiința, pre cât cine ceva împotriva lor și după pofta adevărului va grăi a însămna să silesc. Că acel apofasisticos cuvânt: El au dzis, ase va, ase poruncește, aievea arată că nu ce mai de folos, ce ce mai plăcut le ieste, aceia să și aleagă. Și așe, voroava mea nu de ascuțite, ce de căptușite urechi ar fi lovit (și ce mai mare nenorocire a fi poate decât când nici cel ce bine vorovește nu să înțelege, nici cel ce aude cuvintele de bune și de rele nu-i alege). De care lucru la cei cu socoteală (mai cu suferire și mai cu cuvinire ieste în munți holmuroși, codri umbroși, în stânci pietroase, peșteri întunecoase, între păreți zugrăviți și zidiuri cu iederă acoperiți cuvinte a face decât între oamenii carii cuvântul adevărului a audzi nu le place). Căci între locurile pomenite, cineva glasul de ș-ar slobodzi, în urma glasului văile, codrii, munții, păreții, zidiurile aceiași dzisă ar poftori, și de n-ar adaoge, încailea, nici ar scădea ceva voroavii cuvioase. Care lucru la urechile după plăcere a audzi deprinse, împotrivă cade, că de răspund, răspund cu urgie, iară de tac, tac de pizmă și de mânie. Dară de vreme ce în singurătatea oamenilor și în tovărășiia științelor acii numai amândoi ne aflăm, ori până unde proastă știința mea s-ar întinde, cu bună nedejde și fără nici o primejdie a alerga și orice înodat s-ar părea, a dezlega nu mă voi sii (că de nepriietinul înțelept ieste de lăudat, cu cât mai vârtos și priietin și înțeleptul va fi mai de ascultat și de îmbrățășat). Că a Vulpei șicuită către toată publica priință, iară asupra mea ca vreo ură să poată aduce, cu mare nevoință numele mieu și a filosofiii mele la mijloc s-au adus, carii de la mine cea adevărată și chiară a Strutocamilii ființă hirișie să le arăt înaintea atâtea gloate m-au chemat. Cătră carii în ceva nerăspundzind, pricina tăcerii și siielii mele mai sus deplin ți-o am povestit. Iară acmu, pre cât puterile îmi vor agiuta, numele și firea Strutocamilei cum mai pre scurt și mai aievea a-ți dejgheuca mă voi sili (căci nu didascalul, carile în toate dzile în școală învață, ce cela ce a ucenicilor cu învrednicii și învățături împodobește viață, fericit și la nume vestit ieste și a fi să cade ). Unul dintre cei a firii tâlcuitori dzice că a numerelor numire și cunoștință ieste măsura a necunoscutei firi. Iară altul dzice că ieste făcliia și lumina a ființii lucrurilor. Amândoi dară, precum să cade, la rădăcina adevărul au atins și la vârvul adevăratei cunoștințe au agiuns (că cine adevărul de la rădăcină cearcă, știința în vârvul înălțimii află, și cine adeverința de gios întreabă, cunoștiința de sus îi răspunde). Bine dară și după regula adevărului, iarăși dzic, vrednicii aceia filosofi au grăit, de vreme ce tot numele hiriș scurtă hotărârea lucrului ieste. Deci numele Strutocamilei din doaă numere, din Struț adecă și din Cămilă alcătuit ieste. Așijderea din doaă feliuri, adecă din dobitoc și din pasire ieste împărțită (însă de ieste în lume pasire ca aceia, carea hiriș numai struț să să cheme). Deci a acestor doaă dihanii hirișiile împreunând, firea jiganiii, pentru carea întrebare să face, pre lesne a desface și a cunoaște vom putea. Așijderea pre fietecare dihanie, prin cele patru firești pricini cercând, fietecarea cât și ce cu dobitocul acesta împarte, chiar vom putea pricepe. Aședară Cămila ieste dobitoc în patru picioare, mugitoriu și din fire spre ridicarea sarcinii orânduită. Deci cât ieste despre partea pricinii făcătoare, aievea ieste că ca și alalte în pântece să zămislește și în vremea cădzută firește să fată. Cât ieste despre partea materiască, ieste ca și alalte dobitoace: din carne, singe, oase, vine, piiele, păr și alalte câte la materie să cuprind. Cât ieste despre pricina formei precum din alalte dobitoace cu multul să deosăbește, să arată. Întâi, că unele sint cu un ghib numai, iară altele cu doaă, la cap mică, după mamina trupului ce poartă, picioare înalte și la genunchi botioase, la talpă lată și fără unghi, la copită îngemănată și ca gâștele pe dedesupt împelițată, la coadă scurtă, după lungimea trupului măsurând (căci coada la dobitoc întâi ieste pentru frumsețe, iară a doa, ca pe unde cu capul și cu picioarele nu agiunge, pentru apărarea de muște, cu coada să agiungă), la păr creață ca arapul, dară moale ca bumbacul, de la grumadzi până la piept ieste flocoasă și coama îndrăpt, de la gușă în gios, spre gâtlej purcede, iară peste tot la stat decât alalte mai mare, iară decât filul mai mică ieste. Iară cât ieste despre pricina săvârșitului, aieve ieste (precum și mai sus am dzis) că firea spre ridicarea sarcinilor grele au orânduit-o. Nici aspru să ți să pară, o, priietine, acest cuvânt pentru pricina săvârșitului, că macară că aceasta pricină ithicăi mai mult decât fizicăi slujește, însă adevărul așe să adeverește, nevoia omenească în fire pricina sfârșitului au aflat și, precum dzic unii, preste chiteala firii (însă meșterșugul fătul nevoii fiind, nevoia întâi ce-i mai pre lesne, apoi ce-i mai cu greu și mai de folos au aflat), însă nu de tot împotriva firii, nici preste puterile ei a sări poate, nici orânduiala lesnirii a-i muta ispitește. Că ce meșter ar fi acela carile grindzi de fier ar râdica și cu cuie de lemn le-ar întări, sau cine sfeșnic de său și lumânare de argint ar face? De unde aievea ieste că ce firea spre lesnire împrăștiiat au lăsat, aceia meșterșugul cu adunarea spre săvârșire le-au adunat. De care lucru, la Cămilă de socotit ieste întâi ghibul în spinare râdicat, pentru ca de greuimea sarcinii mijloc pre lesne să nu i să îndoiască. A doa, la dânsa ieste de luat în samă perinuțele între picioarele dinainte și în pulpile picioarelor denapoi, în carile, când pentru încărcarea la pământ șede, ca cum în niște pirostii cu trii picioare, într-acele perinuțe să sprijinește, pentru ca adese culcarea și ridicarea și greuimea, carea în spate o îndeasă, pieptul și pulpile să nu-i julească, nici piielea, rănindu-i în ceva, să o betejască. A triia ieste la dânsa de socotit mărimea trupului și puțină mâncarea și încărcarea stomahului și mare răbdarea carea de sete în vremea căldurii are, pentru ca și hrana fiindu-i puțină și răbdarea mare la sete, pre la locurile carile mâncarea de în bișug și băutura în biv nu să află, mai răbdătoare și mai trebuitoare să fie (că acela ieste mai trebuitoriu, carile la vreme de nevoie ieste mai răbdătoriu). Acestea dară în Cămilă firea ascundzind, nevoia și meșterșugul din fire așe și spre acesta sfârșit să le fie orânduit sfitește. Iară de toate mai pre urmă de socotit la Cămilă rămâne, ca după mărimea trupului, micșorimea sufletului, și după arătarea trupului, prostimea duhului ce are, că un copil de șepte ani sau și mai mic șepte cămile sau și mai multe după sine a trage și încătro voia îi ieste a le întoarce poate, iară de multe ori, în locul copilului, un măgăraș această slujbă a săvârși și câteva cămile după sine a înșira poate, carile cât sint și cât pot, de s-ar putea cunoaște, lucrul într-alt chip s-ar tâmpla (că unde a socotelii și a minții radze nu lucesc, duhurile puterii puțin procopsesc). Acesta lucru în dobitocul acesta chiar arată că firea nu după mărimea trupului duhurile în cumpăna atocmirii au împărțit, ce la stârvul măminos și vârtos duh logoș și fricos au pus (că puterea trupului, cât de vârtoasă, râdică, împinge și strânge, cât de mai mult ar putea doi sau trii, iară cel puternic la socoteală cu miile pre alții covârșește). Deci într-acesta chip Cămila fiind, toate nevoile și greutățile ce trage nu peste voie, ce peste știință sufere. În care lucru, lauda vrednicii <i> suferelii să agonisască nu poate (căci acela ce simte, iară nu acela ce nu simte, a suferi să dzice, și cela ce puterea spre izbândă harnică a fi își cunoaște și nu-și izbândește, iară nu cela ce slăbiciunea nepriietinului neștiind, de frică să continește, răbdătoriu să numește). Încă mai cu de-adins și precum adevărul să are, că Cămila, nu căci nu poate, ce, precum am dzis, căci nu știe că poate, i să pare că de-ar putea vreodată pre cei ce o înăcăjăsc, tot ș-ar izbândi; de care lucru în știința ei, slăbiciunea duhului puterile trupului neclătind, numai cu pizma și înădușala rămâne. Carea macar că în viață (precum unora place) dzic că nu o uită, însă iarăși în viață izbânda, pentru pricinele carile am dzis, a-și răscumpăra nu să învrednicește. Acestea dară, cani pre scurt, o, iubite priietine, în Cămilă și în firea ei așe să socotesc, și cu tot adevărul așe și sint. Deci pentru aceasta mai mult voroava a lungi părăsindu-ne, la Struț, pasirea să ne întoarcem.

Aședară, giumătatea dobitocului acestuia în Cămilă aievea arătându-să, acmu cu alt mijloc giumătatea ce rămâne în Struț, pasirea, să o cercăm și iarăși prin cele patru a firii pricini, ce, cum, din ce și pentru ce ieste, să o aflăm. Deci la acesta lucru întâi ca astrologhii să facem să cade, carii cele adevărate firești și cerești trupuri mai curat vrând să arete, niște ființe din socoteală și niște trupuri și locuri, carile nici în ceriu, nici în fire să află, pun. După aceasta dară socoteală, a fi să dzicem și cu mintea să supunem, precum în fire să află o pasire mare, cu pene, pedestră și nezburătoare, sau un dobitoc cu doaă picioare și să oaă; hrana, în loc de grăunță, iarbă sau carne, să-i fie piatră, foc și fier; și așe, pre ciuda lumii, aceasta prin pricinele firești de amănuntul să o ispitim, ca oarece pentru dânsa adevărul și socoteala ce ne va arăta să oblicim. Pre cât dară ieste din partea materiiască, să vede că nu piatră, lut sau alt metal, ce carne, singe și alalte lucruri de materie dihaniiască are. Pre cât din pricina făcătoare ieste, întâi în ou să zămislește, să oaă, clocește și apoi puii ca alalte pasiri din oaă își scoate. Iară cât despre pricina formei, multe și aspre discolii are, pre carea, binișor de o vom socoti și în cumpăna socotelii drepte de o vom cumpăni, mai mult spre a firii ei cunoștință decât alalte ne va agiuta. Forma, dară, parte îi ieste de pasire, iară parte de dobitoc. De dobitoc, dzic, căci pedestră, nezburătoare și pre fața pământului, iar nu în aer îmblătoare. Talpa îi ieste ca de Cămilă, cu copită împreunată, iară nu cu unghi și cu degete despicată; în spinare, ghib în sus râdicat ca Cămila are, la grumadzi, lungă și întoarsă, la picioare, înaltă și la genunchi botioasă ieste; la cap, mică și la bot, întoarsă, nu plisc de pasire, ce bot de dobitoc poartă; coada în sus întoarsă, creață și tufoasă îi ieste. Rar și departe pășește, princet și lin pașii își clătește. Acestea toate din forma cămilii îndatorită a fi, dovadă nu trubuie. Iară din forma pasirii îndămânată a fi, numai penele o arată; în loc de fulgi, tulee, și în loc de peri, pene ș-au luat. Acestea dară la un loc împreunându-le, pentru a patra pricină, carea ieste a săvârșitului, cum vom putea vom giudeca. Deci, pre cât cu socoteala a agiunge putem, dzicem că firea într-aceasta jiganie un lucru mijlociiu au lucrat. Căci trupul mare asămănând Cămilei, cu mici penele aripilor pasirii în aer a să râdica nu poate. Așijderea, slab trupul păsăresc sarcina dobitocească și a pohoarăi greuime a suferi și a purta nu poate. De unde aievea ieste că nici firea spre acestea au tocmit-o, nici meșterșugul și nevoia au silit-o. De care lucru, un lucru numai a săvârși poate (căci firea ceva în zădar și în deșert nu face), însă, de ieste de credzut cuvântul unora, carii dzic precum jiganiia aceasta în stomahul său fierul amistuind și oțelul în mațeși topind, pre urma ei, cei ce această treabă de grijă au, găinațul la un loc îl strâng, pre carile meșterii de a doa oară fierbându-l și în materiia și forma dintâi întorcându-l, fierul cel vestit, ce-i dzic meschiul vechiu, să fie alegând, din carile odânăoară povestesc precum oaă de fier prea multe să să fie făcut, carile și până astădzi în cămările împăraților rămășiță să păzăsc și să află. Însă aceasta socoteală, macară că pre la mulți de adevărată să ține și să crede (dară mișeliia lumii aceștia atâta cu vremea lucrurile strămută, cât celea ce unii o dată cu mânule le apipăia, cu picioarele le călca și cu ochii le videa, aceleași acmu alții audzindu-le, în loc de basnă și de minciună a fi să le ție). Însă noi a celora ce ispita prin scrisori a oameni de temeiu nu să pomenește, nici acmu ispita după cuvinte cineva a afla să învrednicește, lucrul în prepusul schipticesc lăsăm. Și așe, nici spre aceasta sfârșit din fire Struțul orânduit a fi nu să adeverește. De care lucru, din tăgadă, mărturisirea adevărului aducând, dzicem: jiganiia aceasta dobitoc cu patru picioare nu ieste, pasire zburătoare nu ieste, Cămilă nu ieste, Struț aplos nu ieste, de aier nu ieste, de apă nu ieste. De unde iarăși dzicem că cea adevărată a ei hotărâre aceasta poate fi: Strutocamila ieste traghelaful firii (căci ieste la filosofi altul, al chitelii), carile dintr-îmbe monarhiile ieste, și ieste și nu ieste. Ieste, dzic, căci adevărat între lucrurile firii ciudă ca aceasta să află; nu ieste, dzic, căci nici dintr-un neam a fi socoteala nu adeverește. De care lucru, o, iubite priietine, însămnarea marelui acestuia nume altă nu sună, fără numai hirișă himera jiganiilor, irmafroditul pasirilor și traghelaful firii. Deci acmu lucrului, căruia neamul, chipul și toată vredniciia firea i-au tăgăduit, oare cu ce obrăznicie, sau mai adevărat să dzic, cu ce nebunie cineva din voia slobodă sau din meșterșug spre vreo vrednicie a o râdica ar îndrăzni? (Că mai pre lesne ar fi cineva, gândacii îngiugând, pământul ca cu boii în plug să are, decât vreun bine sau folos a aștepta de la cela carile nici din fire vreun dar, nici din pedeapsă și din învățătură vreo vrednicie are). Aceștiia socotele, o, priietine, eu a unora gânduri împotrivă simțind, spre așe de adâncă tăcere m-am lăsat, și de nu voiu cumva proroc minciunos ieși și un prognostic a face, macară că nu fără siială, voiu îndrăzni. Deodată a Corbului siloghizm să va întări, și sentenția Cucunozului să va plini, și Strutocamilii în cap coarne ca a boilor îi vor razsări, și în scaunul vredniciii să va sui (ca fortuna când va să trântească, întâi râdică, și norocul întâi râde, apoi plânge). Numai vremea (carea oglinda ieste a lucrurilor viitoare) va arăta, precum și siloghizmul ieste sofistic și sentenția răzsuflată și Strutocamila din odihnă în năcaz, din fericire în pricaz și din ce ieste în ce nu ieste va trece (că guziului orb fericită îi ieste viața, când în întunerecul suptpământului îmblă, iară când pre fața pământului iese, nu mai curând radzele soarelui îl încăldzesc decât unghile blendăului îl sfridelesc)."

Brehnacea, acestea toate de la Lup cu bună urechea ascultând și cu întreagă socoteală înțelegând, singură din sine, precum cuvintele Lupului adevărate și pline de înțelepciune să fie, cunoscu. Asijderea, precum, ca un deplin filosof, toată aporia au dezlegat și cea hirișă hotărâre Strutocamilii au dat. Însă mai denainte sfaturile carile între Corb și între Cucunos să făcusă știind, încă mai tare de iute adulmăcarea Lupului să mira (căci sămnul înțelepciunii ieste ca din cele vădzute sau audzite, cele nevădzute și neaudzite a adulmăca, și viitoarele din cele trecute a giudeca). De care lucru, siiala și tăcerea Lupului nu din pizmă sau dintr-a inimii împietroșere, ce din dreaptă a înțelepciunii regulă a fi pricepu (că tăcerea sau la vreme a înțeleptului grăire, multora pildă și învățătură, iară a nebunului bolbăitură, șie ură, iară a altora scărăndăvitură ieste). De vreme ce a Corbului inimă bătea ca Strutocamila între pasiri după dânsul, iară între dobitoace locul cel mai de sus să ție.

Așijderea, știa că nu numai filosofiia Lupului, ce nici sfatul a toată lumea din mintea ce apucase să-i întoarcă, cu putință nu ieste (cu inima în pizmă împietroșată, sau după voia sa a isprăvi neputând, de năcaz să topește, sau oricând ar putea răul a face nu să îndoiește). Acestea Brehnacea, în sine așe chitindu-le și socotindu-le, până, mai pre urmă, socoteala întracesta chip își așădză (orice spre binele și folosul monarhii ieste, aceasta a arăta și a grăi să cade). Iară de vor fi urechi ca acelea așeși de tot adevărului neascultătoare și inimi nicicum folosul de obște priimitoare, păcatul în cap și ocara în obrazul lor fie!

Aședară, Brehnacea, de la Lup despărțindu-să, întâi cu Cucunozul să împreună, căruia toată înțelepciunea și filosofiia Lupului îi povesti și precum adevărată hotărârea Strutocamilei au dat, împotriva a căriia altă socoteală mai tare și mai adevărată să să găsască cu putință nu ieste.

De unde tot lucrul aievea să face că mintea Corbului greșită ieste și de ce s-au apucat, sau la cap a scoate nu va putea, sau, de va putea, peste puțină vreme și lucrul să va strica și, în loc de laudă, asupră-și ură și hulă de la mulți va lua (că o mie de lucruri vrednice de-abiia lauda dobândesc, iară numai unul scârnav în veci nespălată cinstei și numelui grozavă aduce pată). Carea prea târdziu sau nici odânăoară din gurile năroadelor și din șoptele gloatelor a o scoate nu va putea (căci din fire muritorilor aceasta ieste dată, ca binele pre lesne, iară răul cu anevoie să uite, și laudele cuiva pre hârtie, iară hulele pre table de aramă să le scrie). Acestea și altele ca acestea Brehnacea cătră Cucunoz vorovi, socotind precum întâi pre dânsa din cea veche și strâmbă socoteală va putea întoarce, și de ciia amândoi împreună mărgând și pre Corb la calea dreptății și la luminarea adeverinții a duce să nevoiască (căci Brehnacea mai de folos a fi cineva ale sale hotară pe dreptate a păzi decât toată lumea tirănește a agonisi socotiia).

Ce în zădar cuvintele și în dar nevoințele își pierdu, de vreme ce Cucunozul dzicea, precum prin cărți și mijloace de credință adeverit ieste, că Pardosul, Vulpea, Ursul, Râsul și alalte ale lor rudenii cuvântul lor a priimi și sentenția lor a întări gata sint, și încă de va fi cineva sfatului acestuia împoncișitoriu, prea pre lesne altă cale îi vor arăta, pre carea și vrând și nevrând îi va căuta a merge (că unde ieste sila tirănească, nu să cearcă putința firească) și mai cu de-adins pentru Lup și pentru Ciacal, carii singuri numai poate într-altă socoteală să rămâie. Deci de Ciacal puțină grijă ieste, o jiganie și de stat și de sfat puțină și mică fiind, iară pentru Lup, de vom videa că la gând nemutat și la fire neschimbat rămâne, deodată, precum sfaturile lui priimite ne sint, îi vom arăta. Iară când la vremea alegerii lucrului va fi, altă treabă întraltă parte îi vom afla, până sfatul să va isprăvi și hirograful de mâna tuturor să va iscăli. Iată după aceia, adeverit sint precum Lupul la bârlogul său cu odihnă a trăi bucuros va fi (că mai fericit ieste cineva cu strâmt traiu la lăcașul său decât cu toate desfătările în casele streine ). Iară amintrilea, precum împotrivă că să clătește de-l vom simți, bună nedejde am că Pardosul cu multe pestriciunile și picăturile lui va afla ac de cojocul Lupului.

Brehnacea iarăși dzisă: „Eu, frate, ași sfătui ca și tu de această socoteală să te părăsești, și amândoi împreună și pre Corb de la acesta lucru a-l dezbăra să silim (că mai de laudă ieste o inimă tulburată a împăca decât o răspublică a tulbura, că tulburarea a nebunilor, iară împăcarea a înțelepților meșterșug ieste). Și cătră acestea pomenește, iubite frate, că Pardosul și toată semințiia lui credință n-are a căruia nu numai scrisorile și cuvintele, ce așeși nici lucrurile de credzut nu-i sint (că a cui cuvintele nu să stăruiesc, cu anevoie lucrurile i să vor stărui, și cine necredincios ieste în voroavă, viclean va fi și în lucruri), și, precum piielea cu multe picături ieste picată, încă mai cu multe vicleșuguri inima îi ieste vărgată (că inima vicleană întâi din minciuna cuvântului, apoi din vicleșugul lucrului să vădește). Carile precum astădzi prieteșugul nou, ase mâine sau poimâine vrăjmășiia veche, și precum acmu plecarea capului, așe, aflând vreme, ridicarea nasului va arăta. Iară acestea a Pardosului de nu vii pomeni, frate, cuvintele mele, precum o dată ți le-am dzis, din minte să nu-ți iasă. Că macar că tu la trup mai chipeș și la stat măi înalt ești, dară eu și de vârstă mai bătrân, și de pedepse mai dosedit și mai ispitit, și de căi mai multe și mai departe, și de țări mai streine și mai late mai asudat și mai zbuciumat simt, în carile și mai multe am vădzut, mai multe am audzit și și de mai multe m-am înștiințat (că adevărat, bună ieste știința audzirii, dară mai adevărată ieste ispita viderii)".

Cucunozul acestea toate în loc de basnă și în buiguituri de bătrânețe le lua (că basna la proști locul istoriii, mărgăritariul la porci, prețul ordzului, șuierul la cioban, cinstea mudzicăi și sfatul bun la inima rea tot o socoteală au ). Carile cuvintele Brehnacii, cele ca grâul alese și ca spicul culese, ca pleava suflându-le și ca paiele preste arie măturându-le, într-acesta chip i le întoarsă: („Bătrânețele, o, frate, și multă truda în tinerețe, mai mult de odihna trupului decât cinstea și agonisita numelui cearcă" ). De care lucru, socotesc că nu ce dorește cinstea, ci ce poftește odihna arăți și înveți, și a mă mira destul nu pociu, cum nicicum în partea monarhiii noastre ții? Și cum într-acesta sfat dobitoacele stâbla finicului să apuce cu toții noi am putea priimi? Și cum cinstea și slava Vulturului aceasta ar putea suferi? Au nu știi (că agonisita numelui mai mult cu îndrăzneala decât cu siiala să dobândește?) Au nu pricepi (că scânteia amnariului până a nu să stinge, iasca aprinde, iară stângându-să, a doa și a triia lovitură poftește?) De care lucru, noi acmu vreme de treabă și după poftă aflând, cum vom putea vremea prelungind, darul norocului în para focului să aruncăm? Că bine știi (că pre cât ieste de iute la curgere punctul vremii, încă mai iuți sint mutările lucrurilor în vreme) și nu trebuia cineva a te învăța, de vreme ce (precum chipul norocul mii de mii de obrază să fie având și în mii de mii de feliuri pre muritori în tot ceasul să fie măgulind), adeverit ești. Au nu de cu vară stăpânii caselor, de iarnă grijindu-să, toată zaharaoa trebitoare în jitnițele și cămările sale grămădesc? (Că ce dă vremea, nici avuțiia, nici nevoința poate cumpăra). Iară câte primejduitoare în vremea viitoare mi-ai pomenit, acestea încă nu tăgăduiesc (că cine vreodată norocul supt lăcată și norocirea în ladă ș-au încuiat? Sau cine tot cu aceia fortună în viață s-au slujit, de carea vreodată să nu să fie năcăjit?). Ce a muritorilor mai mult aceasta le ieste hirișiia (ca în dzua norocului să-și arete vârvul cornului, iară în dzua nenorocului, de nevoie să sufere și scoaterea ochiului ). De care lucru așe socotesc, într-această dată, nicicum biruința la dobitoace să nu rămâie (macară și adevărul părtaș și împreună nevoiaș să le fie). ăO, fortuna bună (de ieste în lume vreuna adevărat bună), cum și tată, și maică, și soră, și frate fortunei rele ești, carea până într-atâta pre muritori buiguiești, îmbeți și nebunești, cât și spre tabăra adevărului desfrânate oștile nebunelor sale socotele a-și slobodzi nu să rușineadzăî. Deci acmu, frate, în nemică cevași de cuvintele Lupului îmblânzindu-te și nici o zăbavă la mijloc puind, împreună să ne sculăm și la împreunarea Corbului să mergem, pre carile și de lăudăroasă filosofiia Lupului să-l înștiințăm, și de ciia lucrul mai cu căldură și mai cu nevoință să apucăm (că nu mai puțin zăbava prin lenevire stâlpii monarhiii, decât cfartana mădularele trupului scutură )". Brehnacea, macară că cu greu iușoare cuvintele Cucunozului audziia și cu greață aspre voroavele și spurcate blăstămurile asupra adevărului suferiia, însă, într-alt chip a face nici având, nici putând, sculându-să cu Cucunozul împreună, la Corb să dusără.

Înaintea a căruia, Cucunozul, după ce toate cuvintele Lupu <lu>i de-a fir-a-păr povesti și încă decât era, cu oxiile, variile minciunilor le mai asupri, cu apostrofurile lingușiturilor ale dobitoacelor lucruri decât era mai micșură și cu perispomenile mândriii slava și numele zburătoarelor preste ceriuri râdică și multe de vânt pline cuvinte răzsuflă, împotriva a toată socoteala dreaptă, gândul și fapta Corbului pre cât mai mult putu a abate sili (că ce ieste la muritori mai pre lesne decât cuvântul rău a grăi? și ce ieste mai cu greu la peminteni decât cuvântul adevărului a dzice și pofta dreptei socotele a face?). Corbul așijderea, inimă ca aceia având, carea, de ar fi preceput, precum cineva din gândul său să-l abată s-ar nevoi, aceluia cu tot mijlocul puterilor sale împotrivă să i să puie, cu cât mai vârtos și cuvinte spre plăcere și îndemnare, după a sa vrere, de la Cucunoz audzind, poți crede că cu i<ni>ma ar fi săltat și după sfătuirea plăcută s-ar fi plecat? (Că la inima stâlpită și împietrită, un cuvânt după plăcere decât 1.000 de talanți mai plăcut ieste), însă (unde lumina adevărului lovește, oricât de groși ar fi păreții îndrăptniciii, de nu peste tot, dară oarece zarea tot străbate). De care lucru, Corbul, ale Lupului decât soarele mai viderate și decât lumina mai străluminate și mai adevărate cuvinte audzind, pre carile în cumpăna socotelii trăgându-le, întracesta chip cătră Brehnace și cătră Cucunoz voroavă făcu: „(Fericit ar fi acela, o, priietinilor și soțiilor mele, a căruia împotrivnici și nepriietini fără putința lucrurilor, dară de trei ori mai fericit ar fi acela a căruia vrăjmași fără agiutorința sfaturilor ar fi) și, de vreme ce în capul împoncișetoriului voii noastre socotele așe de drepte și sfaturi așe de ascuțite să află, altă ceva mai mult nici a dzice, nici a face avem, fără numai cereștii noștri stăpânitori inimile alaltora să împietrească și urechile minții să le astupe, ca nici glasul a-i audzi, nici sfatul împotrivă a-i asculta să poată (că mai multă nedejde de biruință în lipsa sfatului vrăjmașului decât în mult numărul, tare mâna și ascuțită sabiia ostașului ieste). Iară de vreme ce împotrivnic sfetnic și împoncișetoriu vrednic ca acesta a avea din noroc ni s-au tâmplat, în ceva cu inima să nu scădeți vă poftesc (că cu cât lucrurile mai cu anevoie și mai cu multă nevoință să dobândesc, cu atâta mai cu mult să laudă și mai cu cinste să slăvăsc). Deci eu aceasta am socotit dinceput și aceasta voi ținea sau până a trăi sau până lucrul început voi săvârși, adecă siloghizmul o dată la mijloc pus, să să întărească, și Strutocamila, spre cinstea epitropiii râdicându-să, de la toți vrednică să să cunoască (că mai fericit socotesc a fi acela carile într-o sughițare duhul ș-ar sfârși decât cela carile ce o dată au giuruit, până la moarte giuruința a plini, pre cât va putea, nu să va nevoi). Care lucru, precum l-am început, așe a-l săvârși doaă pricini îndemnătoare și amândoaă, precum socotesc, folositoare sint: Una, că al nostru, iară nu al dobitoacelor sfat întărirea luând, oricum ar fi, titulul înțelepciunii și numele vrednicii lângă monarhiia noastră va rămânea (că între împărați și monarhi nu mai gios să ține cinstea sfatului divanului decât biruința nepriietinului în mijlo cul meideanului). Alta, căci despre partea noastră, între dânsele pre Strutocamilă epitrop Leului puind, sau de tot supt puterea noastră le vom lua, sau totdeauna între mădularele trupului monarhiii lor gâlceavă nepărăsită și tulburare neodihnită și mai pre urmă războaie și morți vor fi și să vor scorni. Și așe, precum bine știți (că moartea unora ieste viața altora), noi cu singele lor ne vom îngrășea, ne vom întări și puterile ni să vor înnoi.

(Că nici odânăoară norocirea și mărirea unuia fără nenorocirea și micșurarea altuia a fi nu poate). Însă pentru taina carea acmu în inimile noastre ascunsă stă, nici Lupul, nici altă jiganie știre să aibă, până când pre cei mai de frunte dintre cele cu patru picioare mai binișor vom ispiti (că lucrurile grele pre cât sunt mai tăinuite, pre atâta ies mai iușoare, și sfatul descoperit pre cât ar fi de folos tăinuit, pre atâta iese de stricate în gloate dezvălit). Că pre cei mai aleși dintre dânșii, după voia și inima noastră plecându-i, cu cei mai de gios a ne răspunde pre lesne ne va fi."

Din monarhiia dobitoacelor era cinci jigănii, carile la acea adunare și mai de frunte și mai de cinste era, adecă: Pardosul, Ursu, Lupul, Vulpea și Cămila (pentru carea mai pre urmă toată răscoala și vrajba cea mare între doaă monarhii s-au scornit, căci mutând-o din Cămilă în pasire și adăogându-i la urechile ciute coarne buorate, numele în Strutocamilă îi mutară). Pre lângă acestea era și Ciacalul, însă acesta nu într-atâta socoteală să ținea. Aceste cinci jigănii în locul a toată vâlfa și în chipul a toată stema a alaltor cu patru picioare era, într-însele toată lauda în chivernisale și toată nedejdea în nevoi și primejdii li să sprijeniia (că precum pre stâlpii mai groși și mai vârtoși toată urdzala casii să sprijinește, așe în patru sau cinci, sau și mai mulți, toată otcârmuirea publicăi să odihnește ). Iară pricina a alegerii acestor cinci jigănii au fost că încă de pe vremea gâlcevii cu Vidra și cu Bâtlanul, între dânșii atâta glogozală și amestecătură precum să scornește vădzind, socotiră (că în gurile multe puține sfaturi de ispravă sint, și în voroavele delungate greșală a nu să face peste putință ieste) și, pentru mai cu fără glogozală lucrurile să scuture și mai pre lesne la un capăt să le scoață, dzisără: „Iată, noi din toată monarhiia noastră ne aleasăm, deci trebuie și din monarhiia voastră, alegeți pre cine viți socoti, pentru ca deosăbi de alaltă gloată trebele să ne trăctuim, și orice mai de folos și mai cu cuviință am afla, în știința împăraților și tuturor gloatelor să dăm și spre acel aședzământ inimile tuturor a pleca să silim (căci voia gloatelor și a noroadelor proaste ieste ca îmbletul calului neînvățat și desfrânat, carile, din netocmită și preste simțire slobodzita răpegiune, de multe ori în râpi adânci și de maluri înalte cu capul în gios dă)".

Aședară, despre partea zburătoarelor, Corbul, Cucunozul, Brehnacea și Uleul să aleasără, carii cu ceialalți împreună lucrurile mai pre amănuntul începură a scutura și unii pre alții în ce sfat și în ce socoteală să află ispitiia (că în lucrurile grele, întâi sfetnicii, apoi sfaturile a aședza trebuie). Ce cât despre partea jigăniilor, era prea pre lesne lucrul a să aședza s-ar fi putut, de vreme ce jigăniile ale sale numai a sprijeni siliia și inima totdeauna spre linește le stăruia. Iară despre partea pasirilor nu așe era, căci la dânsele și cuvintele cu meșterșug, și lucrurile cu vicleșug era, de vreme ce alta supunea în voroavă și alta avea în inimă să facă, adecă nu numai cu ale sale cât nu era îndestuliți, ce așeși nici cu a altora de sațiu să sătura (că pofta lăcomiii cu puterea împreunată ca pojarul în iarba uscată ieste). Deci dintr-acestea pasiri, Brehnacea, precum să videa, sau din sine plecată, sau din a Lupului vârtoase argumenturi și adevărate socotele întoarsă, și vrea și cunoștea ce ieste adevărul, de care lucru de multe ori cu mare îndrăzneală împotriva îndrăptnicii <i> voii Corbului să punea, ce în deșărt.

Că, precum și mai sus s-au pomenit, Corbul, din răutatea o dată în minte pusă, a să căi nu știia și din vicleșugul ce apucase nu să părăsiia (o, cât cu multul mai fericit ieste acela carile în boală fără leac cade decât cela carile în răutate neuitată, desfrânat să sloboade) (că mai bine ar fi cuiva cu 1.000 de rane a să răni decât o dată pacoste și dosadă de-aproapelui său a pricini). De care lucru, Corbul nu spre cea de obște folosire, ce spre a sa tare dorită poftire să siliia, și nu ceva răzsipit între dânșii să alcătuiască, ce numai cu a sa tiranie să să slujească să nevoia.

De unde ispita după gând îi răspunsă, de vreme ce întâiași dată pre Săraca Cămila ispitiră, căriia giuruindu-i că pre lângă urechi, coarne și pre lângă peri, pene îi vor adaoge și din dobitoc pasire o vor putea face.

Așijderea, numelui Cămilii titulul Struțului alcătuindu-să și de la pasiri aripi, iară de la dobitoace coarne lipindu-i-să, între dobitoace mai fericită și între pasiri mai slăvită va fi, îndată credzu, proasta, că după giuruință, să va plini și fapta (că la muritori tare să pohârnește credința, unde mai denainte pofta și voia nepărăsit împinge). Insă urma era să arete că adevărată ieste parimiia veche (că Cămila cercând coarne, ș-au pierdut și urechile), iară acmu cercând pasire a să face, vremea va să-i arete că și dobitoc a fi nu va mai putea, și odânăoară în primejdiia urechilor, iară acmu poate și în peirea capului să cadză (că cine pre pământ în ceva ce ieste nu s-au îndestulit, credz că acela și în ceriu macară fericire nu va cunoaște).

Deci oricum au fost începăturile, și cum să vor tâmpla săvârșiturile, puțin socotindu-să, Cămila, cu toată inima în partea Cor bului să dede. După aceia, pre Urs ispitind, îl aflară că numai albinele din știubeie să nu-l dodeiască și la bârlogul lui nebântuit să lăcuiască poftește, iară amintrilea veri dobitoacele ar zbura, veri pasirile s-ar încorna și s-ar pedestri, macar cum aminte nu-i ieste (că firea carea în ceva fericirea ș-au socotit, alalte ale lumii toate de batgiocură le are).

Hulpea, jiganie pururea cu doaă inimi și neispitită, pentru une pricini, carile și mai denainte arătasă, îndată în partea zburătoarelor să giurui (că inima vicleană mare fericire simte când socotește că pentru fapta vicleșugului și ea să cinstește și la aceiași școală ucinici și părtași își agonisește). Însă Hulpea cu tocmală ca aceasta să aședză, ca nu cumva Lupul, până între vii va fi, de unirea ei cu dânșii să să înștiințedze, căci Hulpea, precum din fire ieste bună adulmăcătoare, mare grijă de Lup purta, ca nu cumva cu vremea adevărul să biruiască și vicleșugurile acmu ascunsă vreodată să să dezgolească, și așe prieteșugul și tovărășiia, carea macar că cu chip zugrăvit și poleit între dânsa și între Lup avea, își va piierde. Pre Ciacal așeși nici a-l mai ispiti socotiră cu cale a fi, de vreme ce de la dânsul, precum agiutoriul, așe nici vreo împiedecare nedejduia (că des și de multe ori la muritori să vede puternicul nebun în fruntea sfaturilor, iară săracul înțelept denafara pragurilor)

(și, precum bogații cu avuțiia socotesc că și mintea au câștigat, așe săracii, cu lipsa avuțiii și piierderea minții să fie pățit li să pare).

Iară pentru Lup socotiră că nemutat și neclătit va fi din socoteala sa (că sufletul înțelept într-altă și pentru altă ceva din socoteala sa a să muta nu știe, fără numai din rău spre bine și din greșală spre îndreptare). De care lucru, dzisără nici mai mult să-l ispitească, nici gândurile cătră dânsul să-și dezvălească, ce numai în față, precum toate după pofta și sfatul lui să vor face, să-i arete, iară după dos cu toată nevoința ale sale gânduri la lucru a duce tare să să gătească. Lupul de pre semnele ce videa, precum tovarășii săi nu cu bune duhuri să poartă bine cunoștea, însă nedejdea într-altă socoteală își punea, adecă ca când lucrul la ivală ar vini, Pardosul și frații lui, Râsul și Hameleonul și Veverița, cu gura deșchisă, în glasul mare vor striga și partea dreaptă vor ținea. Că tot lucrul, veri să să facă, veri să nu să facă, într-aceasta să prijeniia, adecă ce ar pofti cea mai de frunte parte, aceia și alaltă gloată să întărească, iară ce le-ar arăta de stricarea și paguba lor, o dată cu capul să nu priimască. Așijderea, vădzind că Pardosul acolea de față nu să află, precum alofililor să priiască și omofililor să nu priiască, nicicum cevaș îș prepunea (ce oricât cineva de înțelept și oricât de bine a lucrurilor socotitoriu ar fi, singur numai cu socoteala sa îmblând, și în sfaturile sale și pe altul neîntrebând, în cea mai de pre urmă a nu greși peste putință ieste). De care lucru, Lupul, în dreapta socoteală sprijenindu-să, tare să greși, și în numele omofiliii bizuindu-să, prost nemeri (căci nu altă dată răzsipa unui nărod s-au făcut, fără numai când ai săi șie, vicleșug ș-au făcut, și nu altă dată mai mare stricare de la nepriietini au vinit, fără numai când priietinii și credzuții au viclenit).

Căci pre Pardos Corbul prin iscoade și cărți pre ascuns trimese, și încă de demult în priința lor îl întorsese și vicleanul cel mai mare a neamului său a fi cu giuruințele îl făcuse (că sula de aur zidiurile pătrunde și lăcomiia își vinde neamul și moșiia), de vreme ce tare îi făgăduisă că de să va întoarce într-o inimă și într-un gând cu dânșii, stârvurile cele mai grase și cărnurile cele mai seoase cu Corbul, și cu Vulturul, și cu alalți ai lor sfetnici împreună le vor împărți.

Așijderea, el acmu la bătrânețe agiuns fiind, din ce să află a-l mai preface macară că peste putință ieste (căci nici Corbul negreața, nici Pardosul pistriciunea a-și muta poate), însă pe ficiorul lui, carile încă în vârsta tinereții să află, precum Coracopardalis să-l poată face bună nedejde au, dzicea. Adecă glasul și aripile Corbului dându-i, și cea din moșie a Pardosului pestriciune lăsându-i, cu bună samă Pardos-Corb sau Corb pestriț să va înformui (că pieptul decât diamantul mai vârtos pofta îl moaie și inima decât cremenea mai împietroșată lăcomiia o topește, și ce focul nu domolește aurul topește). Iară Râsului adevărat lucru de râs îi giuruiră, adecă din 53 de căpuși pline de singe (carile odânăoară Râsul adunate avându-le și pe vremea foameții pasirile i le-au fost prădat), pre giumătate înapoi să i le întoarcă, însă cu aceasta tocmală ca în tot anul câte cinci căpuși să-i dea. Așijderea cătră acestea îi fagaduiră, precum socotitoriu îl vor pune, ca câte căcăredze Cămila dinafară de grajd ar lepăda, el a le cheltui și pre la gândacii carii din mistuiri ca acestea hrana le ieste, a le împărți voinic să fie (că lăcomiia de la aur până la gunoiu, și de la diamant până la steclă să întinde). La jiganiia aceasta, Râsul, de socotit ieste că toată pistriciunea pe supt pântece i să ascunde, adecă la loc ce nu să așe vede, iară amintrilea pe spinare, tot un păr să arată a avea. Adecă în față prost și drept, dară multe picături de vicleșuguri îi stau peste mață (că toate carile să văd de pe chip și de pe floare să giudecă, iară gândul a ascunsului inimii nici chip, nici floare are, de pre carea de bun sau de rău, de frumos sau de grozav să să cunoască, fără numai când icoana în cuvinte sau în lucruri își tipărește). Iară alalți frați acestora întracesta chip să așădzară, că Veveriții i-au giuruit un sac de nuci și un hărariu plin de hămeiu cu fag amestecat. Așijderea coada, carea în vremile ce stăpâniia Vidra îi tăiasă, precum la loc îi vor pune-o dzicea. Căriia darul acesta prea mult și mare i să păru, de vreme ce nucile și fagul spre sprijineala vieții, iară coada spre răscumpărarea cinstei și a podoabei îi era, mai vârtos că toată fala și pofala Veveriții în coada cea lungă ce purta stăruia, carea nu ca alalte jigănii înapoi, ce, de mare mândrie, peste cap ridicată o ținea (că unde lipsăsc crierii din cap, acolo covârșește coada peste cap) și (cine vredniciia capului nu pricepe, acela lungimea codzii la mare cinste ține). Pre aceasta, dară, într-acesta chip coada în loc de cap puindu-i, amăgulind-o, o așădzară. Iară Hameleonului toate feliurile de văpsele și de flori precum în samă îi vor da și în toate deplină pozvoleniie să aibă îi giuruiră. Al căruia fire de-a pururea fața a-și schimba fiind și dintr-o văpsală într-alta a să preobrăji mare vrednicie țiind, socoti că dar așeși peste măsura lui i să giurui și toată împărățiia într-îmbe monarhiile să fie câștigat i să păru (că plinirea poftei cât de mici peste toate hotarăle a toate monarhiile precum să fie covârșit i să pare).

Cătră aceste mai adaosără pre Guziul Orb, carile cu frâmsețea fetii sale, Helgii, în dragostea a multor jiganii întrasă și a multo ra minți de frumsețea ei să nebunisă (că nu mai mult tăriia vinului în cap decât chipul frumosului în inimă lovește). Cu carea și părintele său, Guziul, macar că din fire orb și slut era, însă fietecarile ce-l timpina cu toată lumina privelii îl îndămâna, și de-și feriia mâna de sărutat, la picioare-i cădea și i să închina (că cine iubește din suflet pre cel din cămară mare fericire simpte a-i zdvori afară la scară). Cu acesta chip, cine mâna cea scurtă a Guziului a săruta să învredniciia, precum pre singură Helgea să fie îmbrățășind socotiia, și cine lipicioase și urduroase melciurile lui a pipăi să norociia precum roa trandafirilor, carii pre obrazul Helgii să deșchidea, să fie scuturând și iscusită mirosala lor să fie mirosind i să părea (că precum simțirea în lucrurile ce-s de simțit lucreadză, așe pomenirea în fantazie tipărită și zugrăvită ale sale pătrundzătoare sloboade radze). De poamă dară ca aceasta, macar că mulți dinți să ascuțise și multe măsele să o mușce să gătise, însă, precum să dzice cuvântul (că norocul nu împarte cu obrocul, ce unora varsă, iar altora nici pică), așijderea (altora arată și nu dă, iar altora, preste toată știința și nedejdea lor nespuind și neivind, preste măsură le dă). În care chip, și cu gingaș trupul și mângâios statul Helgii au lucrat, de vreme ce vârstnicii și cei din neamul ei nu numai cu mânule întinse, cu brațele deșchise și cu mințile uluite o aștepta și o poftiia, ce încă și cu sufletele topite și inimile arse cui va cădea acea norocire și cui să va tâmpla acea fericire, dzua și noaptea cu gândul mai rău și mai cumplit decât cu trupul să pedepsiia și să chinuiia (că chinul trupului carnea domolește, iară pedeapsa sufletului, oasele topind, inima rănește), și acmu-acmu, din dzi în dzi și din ceas în ceas, fietecarile norocul cu jele chemându-și, și de s-ar cumva altuia, iară nu șie, tâmpla, sabii, cuțite și tot feliul de otrăvi cumplite, de nu celuia ce au luat norocul, șie celuia ce au rămas cu focul gătiia. Toți ibovnicii și patimașii dragostii Helgii într-acesta chip în toate suflările și răzsuflările lor, ca finicii în focul lor murind și iarăși înviind, norocul tot precum au știut ș-au giucat giocul (căci toți cereștii durerile pemintenilor simpt și să milostivăsc, numai norocul, dacă-și întoarce fața, nici a jeli știe, nici a să milostivi poate), și precum câteodată frica vulturului pre iepure după broască mărită, așe voia norocului pre Helge după Cămilă au măritat.

O, Doamne și toți cereștii, lucru ca acesta cum și în ce chip a-l suferi ați putut? Unde ieste cumpăna ceriului cu carea trageți și aședzați fundul pământului? O, dreptate sfântă, pune-ți îndreptariul și vedzi strâmbe și cârjobe lucrurile norocului, ghibul, gâtul, flocos pieptul, botioase genunchele, cătălige picioarele, dințoasă fălcile, ciute urechile, puchinoși ochii, suciți mușchii, întinse vinele, lăboase copitele Cămilei, cu suleget trupul, cu albă pielița, cu negri și mângâioși ochii, cu supțiri degețelele, cu roșioare unghișoarele, cu molcelușe vinișoarele, cu iscusit mijlocelul și cu rătungior grămăgiorul Helgii, ce potrivire, ce asămănare și ce alăturare are? O, noroc orb și surd, o, tiran nemilostiv și păgân fără lege, o, giudeț strâmb și fățarnic, pravilă strâmbă și fără canoane! Ascultați, morților și priviți, viilor: Cămila cu Helge să împreună, filul și șoarecele să cunună și dealul cu valea să iau de mână. Ce ureche au audzit, ce ochiu au vădzut sau ce gură din veci lucru ca acesta au povestit? (Tacă, dară, pripitorile unde cântă ursitorile, că nici neam cu neam, nici chip cu chip, nici feliu cu feliu a potrivi caută, ce numai ce va face și lucreadză ce-i place). Norocul, dară, într-acesta chip pre Helge după Cămilă aședzind, țințarii cu fluiere, grierii cu surle, albinele cu cimpoi cântec de nuntă cântând, mușițele în aer și furnicile pre pământ mari și lungi danțuri râdicară, iară broaștele toate împreună cu broatecii din gură cîntec ca acesta în verșuri tocmit cânta :

A Cămilii dară și a Helgii împreunare, preste socoteala a toată lumea, într-acesta chip isprăvindu-să și mai denainte acele cinci jigănii cătră tot neamul, precum s-au dzis, viclene și vândzătoare arătându-să, cuvântul cu mare giurământuri și legământuri cătră zburătoare își dederă, așe ca precum voia le va fi să învoiască și precum pofta le va pofti să poftească. Acestea dară într-acesta chip în sine și cu sine cu mari vicleșuguri alcătuind, prin rost de bun ritor, precum cătră alții a le arăta, așe inimile prostimei a îndupleca socotiră (căci la materiile groase focul, iară la inimile proaste limba bine vorovitoare mult poate). Și așe ritorisind Papagaia, cuvântul la obște într-acesta chip împrăștiară.

„Vestit și tuturor știut cuvânt ieste, o, priietinilor, (că învoința sufletelor și unirea inimilor lucrurile din mici, mari le crește. Iară neînvoința și neunirea lor, din cât de mari, mici și cât de curând le răzsipește) (că precum o sănătate în multe mădulare a trupului, așe o omenie și o unire în multe năroade ieste, carile un stătătoriu și stăruitoriu a politiii stat fac). Împotrivă aceasta a să înțelege poate, adecă (că precum o boală și o fierbinteală cât de puțin în trup sau o durere cât de mică într-un mădulariu tot trupul spre neaședzare și pătimire aduce, așe neunire în politie și neînvoința în cetate, ciuma și lângoarea cea mai rea și troahna cea mai lipicioasă ieste). (Căruia lucru, cea mai de pre urmă a tot statul răzsipă și a tot sfatul cea de năpraznă prăpădenie ieste). Aședară, începutul voroavii apucând, macar că dintr-al mieu rost, însă dintr-înemile a toată frățasca adunare dzic. Adunarea aceasta, o, cinstiților dintr-îmbe părțile adunați frați, adunarea aceasta, dzic, slăvită și minunată a prea linilor și înălțaților noștri monarhi ieste, și de pre titlul ce ș-au pus, chiar și aievea să cunoaște, că precum adunarea a atâtea cinstite chipuri la un loc s-au adunat, așe sufletele și inimile a să întroloca și a să împreuna, dreapta socoteală și pravila adeverinții la un sfat, la un stat, la o învoință, la o priință, la o iuboste și la o dragoste a le încleșta și a le înnoda va, poftește și să nevoiește (căci tot adevărul lucrul chiar și hiriș poftește, și toată începătura cu cale spre lucrul și sfârșitul lucrului bun călătorește). De care lucru, între muritori de ieste vreo simțire peste simțire și vreun lucru firesc peste fire, și eu mai proroc a mă face și cele în urmă viitoare mai înainte a le povesti și până a nu fi, a le vesti mai voi îndrăzni (că ce ieste adulmăcarea minții sau carea ieste icoana înțelepciunii, fără numai celea ce ochiul trupului cu ochiul sufletului să li vadză și în cele cu prepus viitoare fără prepus în bine și în rău următoare iscusit și frumos să le aleagă). A proroci dară voi îndrăzni, dzic (de vreme ce din răsărite dzua și de pre începute fapta să cunoaște), în care chip și numirea adunării aceștiia în curândă vreme supt unirea a toată inima și învoința a tot sufletul a videa și după nume lucrul și sfârșitul a ieși și a să plini fără prepus nedejduiesc, de vreme ce inimile curate a marilor împărați spre cea adevărată linește și curată dragoste stăruiesc și spre folosul a toată obștea tare și nepărăsit să nevoesc. Așijderea preaînțelepții, buni chivernisitorii și credincioși deregătorii, împreună cu cei ai lor de frunte sfetnici, în dreapta socoteală și buna chivernisală, câtu-i negrul bobului macară cevași a sminti, peste socoteala omenească ieste (că mai cu nevoie ieste o sută de copoi iepurile din pâlcul spinilor a scoate decât a trii înțelepți sfatul cel mai de folos a afla). Și așe, bune semne de bună nedejde să arată ca nici lucrul început fără socoteală, nici prorociia mea la sminteală să iasă. Ce cu bună samă dzilele de fier în veacul de aur vor să să priminească și toată calea grundzăroasă și ciulinoasă în netedă și bătută să să istovască. În carea (pentru cele tâmplătoare vorovăsc), de s-ar și cumva într-un chip prea repede și preste înțelepțeasca socoteală tâmpla ca vreo pietruță de scandală de la cineva într-însă să să arunce, însă darea într-o parte-i și urnirea-i și așeși de tot râdicarea-i, precum prea pre lesne ar fi, a-și propune cine va putea? (Că mai pre lesne ieste cuiva în câteva ceasuri suflarea și răzsuflarea a-și popri decât sufletul înțelept, cunoscând adevărul și de dânsul a nu să lipi) și așe, piciorul cât de dropicos și pasul cât de tremuros în ceva a să zăticni și a să poticni nu va avea. Pentru care lucru, dintr-îmbe părțile cu toții și cu totul să ne apucăm trebuie, ca celora ce din multe strune o cântare, sau din multe organe o harmonie într-o simfonie fac asămănându-ne, ce mai de folos, ce mai de laudă și ce mai cu cuviință ar fi să începem, să facem și să isprăvim, ca într-acesta chip toată răceala, carea înghețare aduce, și toată fierbinteala, carea dogoreală și pârjol în tot trupul politiii noastre pricinește, în stâmpărarea și temperamentul cel de sănătate și de viață izvorâtoriu ieste aședzind, priietinilor megieși nesăvârșită de laudă materiie să dăm. Iară nepriietinilor pre budze în veci de nedespecetluit pecete să pecetluim (că din fire cele supt lună așe s-au orânduit, ca unele după altele să urmedze, și când unele mor, altele să învie și simbathiia și antipathiia dintr-însele să nu lipsască). Deci dară, cinstiți ascultători, cine mai cu de-adins cea următoare fericire mai denainte într-un chip a simți ar pofti și cine cel nespus a toată obștea folos cu ochiul sufletului a-l privi ar ispiti, pre unul ca acela poftescu-l ca șepelevii<i>mele limbi puțintică îngăduitoare voie și ascultătoare ureche să plece, pre carile în scurt (de vreme ce a ceasului strâmtoare laconește a ritorisi mă învață) a-l umbri și în strâmt hotar a-l perigrapsi mă voi nevoi."

Toți ascultătorii, precum cu dragă inimă și deșchisă ureche vor asculta dacă dzisără, și precum că cu tot sufletul de dulce izvorul carile din limba Papagaii izvorește, însătați sint, dacă mărturisiră, Papagaia, cu toată vârtutea cuvântului, himera, sau, precum s-ar putea dzice, ciuda nevădzută, neaudzită cu voroava în fire a băga începu (că nu mai slobodă ieste limba atheistului spre blăstăm decât tropurile ritorului spre hula sau lauda aninată) (și de celea ce singură firea scărândăvindu-să fuge, acelea vorovaciul îndrăzneț preste fire le urcă).

Papagaia dară, într-acesta chip, după ce proimiul voroavei sale sfârși, de umbrirea a fiitoriului acelor doaă monarhii stat să apucă, dzicând: „Aceste doaă vestite și nebiruite monarhii, o, iubiții miei ascultători, precum fietecarile din sine, late în hotare, bogate în comoare, dese în orașe, tecsite în sate, nenumărate în supuși și cea mai de pre urmă, cu un cuvânt să cuprind, din toate părțile întărite și în slava cinstii lor îndestulite să fie nu numai celor de duh purtătoare, ce așeși și celor pre pântece și târâitoare știut și încă prea știut ieste (că lucrurile mari și cei ce nu le știu le știu, iar lucrurile mici și cei ce le știu nu le știu). De care lucru, aievea ieste că orice mai mult sau mai preste hotare a pofti s-ar videa, nu pentru a lor lipsă (căci plinirea nu poftește clătire, ce odihnă), ce pentru a supușilor săi adoagere și odihnă vor și poftesc, și până într-atâta (pre cât singuri marturi privitori îmi sinteți) silesc și să nevoiesc, și aceasta pentru ce și cu ce? Pentru unirea a toată inima și cu învoința a doi monarhi, a cărora voie mai mult decât porunca și porunca mai mult decât fapta de credzut și de ascultat ieste. Voia aceasta a lor, spre ce săvârșit? Spre alcătuirea a doaă firi într-una. Dară acesta în ce chip? (Căci doaă firi a să uni, lucru peste lucru și putință peste putință ieste). În chipul puterii sufletești, carea în câteva inimi într-un chip și într-o măsură a lucra poate. Adecă cu buna a sufletului priință, doa trupuri, ca într-un suflet a îmbla și a să învoi să poată (că ce ieste prieteșugul? A învoi deopotrivă. Și ce ieste priietinul? A nu deosebi în suflet). Cu acest felu dară de duhnicească putere, Vulturul Leu și Leul Vultur, duhul Vulturului în Leu și al Leului în Vultur, fără de nici o deosăbire, cele dinafară mădulare, precum întru adevăr împărățește le vor ocârmui și fără greși cu dânsele monarhicește să vor sluji, cine-i atâta beteag de minte carile să nu cunoască? Duhuri dară ca acestea, carile ceriul de ar avea poartă și iadul ușe, precum și acolo să pătrundză fără prepus sint. Duhuri dară ca acestea, iarăși dzic, atâta de supțiri și puternice, trupuri atâta de iuți și de vârtoasă, fără de nice o siială împotrivnică unind și fără de nici o prepunere de pacoste împreunând, au nu tot lucrul, peste toată puterea, a putea vor putea? (Că unde Leul vulturește și Vulturul leuiește, prepelița ce va iepuri și iepurile ce va prepeliți?) Vulturul de sus și deasupra privind, Leul din dos și din față adulmăcând, ce nepriietin asupră viind, sau ce vrăjmași macar la fântânele Nilului fugând a nu să simți și a să mistui va putea? (Că a putincioșilor mâna lungă și ochiul neoprit ieste). Adulmăcarea unuia cu iute viderea altuia însoțindu-să și în toată calea tovărășindu-să, din nuări furnica împoncișării pre pământ și de la Asiia: lighioaia dodeielii la Evropa să va videa și să va adulmăca, pre nebiruite spetele Leului, neostenite aripile Vulturului răsărind, cestea pre tot fugașul cât de repede în clipala ochiului vor agiunge, celea pre tot împotrivă stătătoriul vor birui și vor înfrânge. Cesta cu cel decât diamantul mai vârtos piept, cela cei decât bricile mai ascuțiți pintini tot zidiul vrăjmășiii și toată mreajea vicleniii ca pravul voi spulbăra și ca pândza paingului vor dispica. Cine dară în lume, o, priietinilor, atâta de scămos la minte și strămțos la cuvinte să va afla, carile să socotească sau să grăiască că cel împotrivă de supt brațul Leului va putea scăpa, sau cel supt aripile Vulturului aciuat că în primejdie va întra? Sau cine lucrul, mai aievea decât radzele soarelui cunoscut nu va cunoaște? Ca pre cel din paza lor cineva a-l bântui, sau pe cel dimpotriva lor a nu-l birui va putea? (Că focul din apă și dzua din noapte și orbii o pot alege). Aceștea dară, într-acesta chip unindu-să și alcătuindu-să, cinstea, slava, biruința și odihna, carea a tot nărodul fără prepus următoare ieste, cei din cuiburele încă cu fulgi puișori și cei încă supt țițele maică-sa, sugătorii a giudeca vor putea. Și statul cel mai fericit decât toată fericirea precum ca râul să va pogorî și ca pohoiul va năbuși și cele în lume nesimțitoare a simți și a să pricepe vor pricepe, că toată cinstea numelui de obște și toată a tot de răuvoitoriul și de vicleșug gânditoriul biruință fără îndo ință și supunere fără prepunere urmadză.

(Că mai mult în prepus a să avea cele pentru lesnirea nesocotite, decât cele cât de grele de la înțelepți cumpănite trebuie). În scurt, dară, a fericitului aceluia stat, iată, pre cât în slabă putința mea au fost, l-am arătat și precum să dzice dzicătoarea, de pre unghe leul să poate cunoaște.

Deci oricine ar fi acela carile aceii nepovestite fericiri părtaș a fi ar pofti, întâi trebuie ca nu numai a trupului, ce și a sufletului mâni totdeodată să întindză și nu numai cu ale trupului picioare, ce și cu ale sufletului aripi să alerge și să zboare (că amintrilea, lenișilor ostenința și pizmătarilor lipsa și căința va rămânea). Acestea, dară, de la toată dihaniia așe într-acesta chip înțelegându-să, la ascultare cuvântului și scuturarea lucrului cea mai de pre urmă să vinim, carea tot mijlocul cel spre lesnire și tot modul cel spre fericita săvârșire aduce (că toată călătoriia muritorilor în cel de apoi săvârșit sau să fericește, sau să blăstămățește). Neamul cel fără neam și chipul cel fără chip, adecă jigăniuța sau păsărița cea cu prepus, iubitoriul nopții, fugătoriul dzilei, vădzătoriul întunerecului și orbul luminii, adecă Liliacul, precum în fericit pământul și mănoasă brazda adunării aceștiia nu puțină zizanie să fie sămănat aievea ieste. Vidra nu cu picătura, ce cu vadra în vasul înțelepciunii veninul nebunii<i> și-au vărsat. Așijderea Struțul, macar că peste voia și știința sa, însă nu mică stincă a scandalului la tot pasul căii aceștiia au aruncat și toată greuimea lucrului la mijloc a vini au pricinit. Carile, toate de nu s-ar fi tâmplat, fericire și lucru foarte minunat ar fi fost. Dar, de vreme ce s-au tâmplat, altă nu încape fără numai leacul le ieste de aflat (căci lucrul ce întâi la lumină n-au fost, Dumnădzău, din ne a fi, la a fi îl aduce, iară lucrul ce o dată la ființă au ieșit, la neființă nici Dumnădzău nu-l poate aduce). Leacul dară acestor mai sus pomenite boale și lineștea acestor clătite răscoale, pre cât din duhul obștii fâicava mea voroavă va putea a-l arăta, nu să va lenevi. "„De duhurile vărsatelor veninuri toți ne-am amețit, dacă strigară, și toți antidotul toapsăcului precum să-l arete pre Papagaie dacă rugară. Papagaia într-acesta chip începu: „Puțintele sint, o, priietinii miei, recetele științei mele și mici și strâmpte chichițele ierbilor doftoriii mele (căci doftorul bun știința în cap, iar ierbile în câmp le are, și unde chichițele văruite și pilulele șicuite sint, acolo bolnavul să amăgește, iară nu să tămăduiește). Din carile ce voi avea împreună cu dânsele și inima, și sufletul înainte-vă a vărsa nu mă voi tăgădui (că pre cât ieste de lăudat doftoriia bună la boală, pre atâta ieste încă mai de lăudat aședzământul la răscoală). Pre cât dară ieste pentru bileala în cerneală și cerneala în bileală, adecă pentru vădzitoriul în întunerec și orbăcăitoriul în lumină, Liliacul, după a mea proastă socoteală aședzimântul pre lesne îi ieste (căci pravul casii după măturat de să și râdică și în radzele soarelui gioacă, însă nici radzele soarelui a nu lovi oprește, nici pașii celui ce prin case îmblă continește). În care chip și a Liliacului gâlceavă, precum din nemică s-au scornit, așe și scornită nemică ieste, și până în cea mai de pre urmă și tulburat de ar rămânea, precum a tot statul vreo tulburare ca aceia a aduce vrednic să nu fie putem socoti. Vidra iată că din catalogul jiganiilor, cu sfatul a tot statul, s-au ras. Carea acmu în lucru, precum să vede, vreo toartă să apuce sau vreo bucată să mai îmbuce nu are, ce numai în cuvânt, pre cât au putut, și mănuntăile a-și vărsa s-au opintit, și tot feliul de farmăcul descântătoriu prin urechile tuturor au stropit. Însă precum până acmu în ceva n-au procopsit, așe și de acmu înainte vreo rămășiță de venin de-i va fi mai rămas, adevărații doftori pre lesne îl vor răzsipi și înțelepții deregători pre iușor tot lucrul, precum să cade, îi vor tocmi. De care lucru, despre aceasta parte mai multă grijă a purta nici folos ieste, nici să cade. (Că unde grijea ieste la măsură, megalopsihiia o cârmuiește, iar unde grijea trece peste măsură, acolo micropsihiia a mai chivernisi părăsește). Acestea, dară, așe precum și sint cunoscându-să, tot săvârșitul lucrului și toată fericirea săvârșitului într-aceasta rămâne ca și hotărârea Struțului să să aleagă, pentru ca toți ce ieste și ce poftește a fi să înțăleagă, și așe, toată clătirea la aședzare, toată ostenința la odihnă și toată începătura la cel dorit să vie săvârșit. De care lucru, întâiaș dată tuturor a ști să cade că, precum încă de demult neclătit siloghizmul Corbului prin învoința și porunca a marelui împărat, a Vulturului, s-au răzsunat, așe și acmu toată adunarea monarhiii zburătoarelor va, poftește și poruncește ca Strutocamilii mai mari aripi și mai lungi pene să i să dea. Și ce mai mult? Cămila zburătoare și Struțul fătătoare să să facă, pravila voii împărătești poruncește (că toată voia slobodă într-acesta radzimă ca, precum celor pemintești, așe celor cerești pravile împotrivă să margă). Ca cu acesta mijloc Cămila călătoare în monarhiia celor zburătoare să între și iarăși despre partea monarhii dobitoacelor orice cu cale și cu cuviință a fi ar socoti, din mădularile sale pre Cămilă să împodobască, căruia lucru toată monarhiia pasirilor voitoare ieste. Și așe, nici hereghiia dinceput să-și piardză, nici precum împărații orice poftesc că nu pot face să să vadză (că cei putincioși nu mai puțin cu părerea altora decât cu puterea lor fac ce fac). Și hotărârea numelui știindu-să, într-îmbe părțile titulul cinstei și locul slavii numelui a-și dobândi să poată, și într-acesta chip, cea deplină omonie, într-îmbe monarhiile plinindu-să, să să săvârșască."

Acestea din tot duhul dacă larg și lat ritorisi Papagaia toate cetele zburătoarelor: „Facă-să, facă-să, plinească-să, plinească-să!" strigară, atâta cât chiotele a atâtea gloate deodată slobodzite să părea că ieste huietul a mari puhoaie după ploaie, din dealuri în văi răpedzite. Unii, de fericirea ce li să părea că acmu au și dobândit-o, cu glasuri de bucurie să desfăta, alții cu cântece și cu viersuri îzbânda, ca cum în sin și dobânda în palmă ar avea, în ceriuri râdica. Iară alții minunată voroava Papagaiei și decât miierea și zăharul mai dulci cuvintele ei și decât toată unsoarea mai pătrundzitoare și mai muietoare sentențiile ei ni cu gura mărturisiia, ni cu mânule și cu capul chipuri și semne de mirare și de minunare unul cătră altul în divuri, în chipuri arăta (că de multe ori bucuriia mare glasul astupă, și ciuda peste măsură mintea răzsipă). Unii, ca cum încă mai denainte de mângâioase voroavele ei spre somn furați și în chiteala socotelelor afundați ar fi fost, ca de somn sau de vin amețiți ar fi fost, spre ce întâi să înceapă și ce mai înainte din cele multe audzite să pomenească și din pomenire în cuvinte să alcătuiască, ca uluiții sta și ca somnoroșii, ni pe frunte, ni pe piept să scărpina (că voroava dulce și ales plăcută inimii bucurie, iară ochilor dormitare pricinește). Comedie ca aceasta și buiguire într-acesta chip din gura Papagaii în mințile tuturor dihaniilor răvărsindu-să, ca cum și cu trupurile și cu sufletele amurțiți și amuțiții ar fi fost, prin câtăva vreme între dânsele mare tăcere să făcu, și una într-ochii alțiia ascuțit și neclătit căutând, ce ar fi mai de vorovit și ce ar fi mai de pomenit, ca cum a să domiri n-ar putea, ce una pre altă să înceapă, ca ce din ros tul ei ar audzi și ea aceia să grăiască, sta cu gura căscată (că strigarea a gloate multe din răzsunarea a păreților deșerți nu multă deosebire are, și precum păreții același glas întorc, așe în gloata ascultătoare unul cuvântul altuia poartă).

În cea de pre urmă Cioara, după ce câtva ca înecații în gât clăncăi și ca cum sau de duh îndesită, sau de năcaz dosedită ar fi fost, mult în grumadzi râgâi, în glasul firii sale să slobodzi și „car, car, car" de trii ori poftori. Toate cetele pasirilor, spre bine glasul poftorind, „macar, macar, macar", după cazaniia Papagaii, și lucrul și cuvântul de s-ar sfârși dzicea. Din jiganii unele (pentru carile precum lăcomiii să fie fost vândute mai sus s-au pomenit ), ca cum le-ar fi vinit a căsca și princet, ca nu toți să audză, glasul Cioarăi adeveriia. Alalte jigănii toate, cu multă și adâncă tăcere, ca cum celor mai de frunte următoare ar fi, să arătară (că tăcerea prea adâncă sau din pizmă iese, sau din neștiință). Ce tăcere ca aceasta celor mai de gios era din sială, iară celor mai de frunte era într-adins mărturisală. Căci mita maica și vicleșugul părintele în trupuri de îmblătoare inimi de zburătoare odrăslisă (că precum aurul în focul cât de iute din ce ieste nu să mută, așe, ori în ce inimă întră, din ce ieste într-alta o strămută). De care lucru jiganiile, „facă-să, facă-să", aievea a striga, ascunsă tragerea firii le rușina; „nu vom, nu priimim" și de mare strâmbătate a să văiera, înghițita mâzdă și îmbunare de inimă le mânca.

Iar dintre pasiri, Brehnacea, carea de multe ori partea adevărului a ținea să videa, cătră Cucunoz pre taină dzisă: „Glasul Cioarăi, gurile lingușitoare și inimile cele numai înainte, iară nu și înapoi socotitoare, după a sa poftă, spre bine l-au tâlcuit (căci pofta schizmește lesnirea, și chipul lesnirii spre toată greuimea fără nici o sială purcede ). Numai pre cât a mea proastă și acmu de bătrână buiguitoare socoteală ieste, glasul Cioarăi nu atâta spre „macară", cât spre ocară a tâlcui s-ar putea, și precum, o, iubite frate, foarte bine știi că Cioara cu Corbul pentru multe pricini a multe stârvuri puțină dragoste și priință între sine au. De care lucru așe cu firea mă amăgesc, că în cea de apoi a adunării aceștiia nu vreo fericire să așteaptă, pentru carea să dzicem: macară, ce multă nevoie și becisnicie, pentru carea să ne văietăm, vai, foc și pară, și cei ce așe de pre lesne au tâlcuit, macar, a multora capete să să usuce îmi par (că câtă becisnicie aduce fericirea cea prea așteptată, atâta nevoie nu face nenorocirea cea cu sufereală purtată). Și pomenește, frate, cuvintele mele, și odată vii cunoaște că Cioara, nu macara, ce ocara au prorocit " Cucunozul, precum dinceput calea apucase, nici în stânga, nici în dreapta să abătea, ce de pururea pizma și mândriia ce știia ținea. De care lucru, într-un chip pe Brehnace de blăstămăție și de micropsihie probozind-o, dzisă: „(A tot lucrul părerea părere naște, iară știința făcliia adevărului ieste): Cioara, săraca, de la mulțime s-au socotit la limbă varvară și i-au tâlcuit glasul: macară.

Iară tu, frate, împiedicat de bătrânețe și buiguit de căruntețe fiind, pre prorocul ce nu-i știi știința, locul și țara, vii să-i încarci asupră-i ocara. Ce mulțimea varvarismos, iară tu solichizmos cu limba Cioarăi faceți. De care lucru, a ști ți să cade că Cioara aceasta de locul său ieste atică, țara Elada, carea în toți anii cuibul în platanul (carile dinaintea capiștii lui Apolon ieste sădit), scoțând, de la preuții lui Apolon, carii de pururea supt umbra copaciului învățiturile cele de taină și meșterșugul prorociii învață, filosofiia cerească au deprins, din care știință, adevărul, începutul și sfârșitul lucrului precum ieste, mai denainte vadzindu-l și ca cu mânule pipăindu-l, în limba aticească au strigat: maaria Ö Șra, ce va să dzică: fericit ceasul în carile cu gândul s-au zămislit și cu fapta s-au săvârșit. " Însă ori mulțimea au varvarizmit, ori Brehnacea au solichizmit, ori Cioara au aticit, ori Cucunozul au băsnuit, a Cioarăi glas pre cât mai mult să tâlcuia, pre atâta mai mult în lavirinthul necunoștinții să încuia, al căruia cheie când să va afla și a cui mână a o prinde și cu dânsa lavirinthul a deșchide să va învrednici supt vremile de apoi ieste să așteptăm.

Lupul, între toate jigăniile pururea mai socotit și mai grijliv în chitelele sale, sila și desfrânată voia zburătoarelor aievea vădzind, și încă acoperit vicleșugul a unor dobitoace dintr-adânc pricepând, toată avuțiia răspunsurilor sale în cea mai de dedesupt tainița tăcerii așeși de tot își zidi (că cuvântul înțelept pre cât folos aduce urechilor ascultătoare, pre atâta înfocare face inimilor nestătătoare) (și în vreme ce să ascultă, cântecul sirenilor, iară în vreme ce nu să ascultă, sunetului căldărilor să asamănă). Lupul, dară, de înțelepciune oprit, tăcea.

Iară alalți toți, de nebunie împinși, mormăind și răcnind, de iznoavă, „facă-să, facă-sa!" striga. În care vreme Pardosul vărgat și Râsul cu negru picat, cu alalți ai lor depreună, cel de demult în inimile sale ascuns vicleșug ce avea la iveală și într-a tuturor privală a-l scoate începură, și ca cum de urgiia pizmei nebuniți și buiguiți ar fi fost, fără nici o rușine: „vârtos ieste siloghizmul Corbului, frumos și înțelept ieste sfatul Cucunozului, minunată și înălțată ieste ritorica Papagaii", striga. „De acmu înainte, o omonie, o stăpânire și o monarhie cunoaștem și o împărăție știm. Iară cine într-alt chip sentențiia ar clăti sau a o clăti s-ar ispiti, fier, foc și cea mai groaznică moarte partea să-i fie ". Aședară, răutatea vicleșugul zămisli și nebuniia îl descoperi (că vicleniia, răutatea și nebuniia surori sint: răutatea începe, vicleșug urmadză, iară nebuniia mai mult îl desfrâneadză, până unde una prinde, alta leagă, iară a triia grumadzii cu lațul îi vâneadză). Cătră acestea, Pardosul răutate peste răutate, vicleșug peste vicleșug și nebunie peste nebunie a grămădi începu, și pașii lăcomiii până peste hotarăle simțirii a-și lăți și a-și lărgi adaosă, dzicând: „De vreme ce după neminciunoase budzele Papa gaii toată adunarea adeverește, cu cale și cuviință socotesc a fi, ca precum la monarhiia pasirilor după Vultur, Corbul, așe la monarhiia noastră, după Leu, Strutocamila stepăna cea mai de cinste și epitropiia a tot neamul să ție, și după aripile carile Vulturul l-au demânat, capul taurului să i se puie, pentru ca și ea între coarne sămnul biruinții și stema epitropiii să poarte.

Că amintrilea, și Cămila și Struțul, undeva vreun mădulariu de apărare și de luptare precum să n-aibă tuturor știut ieste".

Cuvântul Pardosului întări Ursul și-l adeveri Vulpea (că la voia poftitoare puține cuvinte trebuie îndemnătoare). Așijderea, alalți, a vicleșugului părtași: „foarte bine, foarte bine", ni din budză mormăia, ni din colți clănțăia. Însă cumpăna, în carea dramul strâmbătății nu încape, și mâna, carea fietecui după ale sale fapte împarte, a doi dintr-aceștea nu mult răbdă, și ce pre alalți la vreme lor îi așteaptă, acestora ceia ce li să cădzu le dede plată.

Căci Ursul, în părerea sa, pentru bișugul mierii ce aștepta, acmu precum că toate prilazurile prisăcilor sare socotiia și toate știubeiele cu miiere fără nici o sială, fărâmă, gândiia, și așe din lăcomiia deșartă și de mândriia înflată, cu vânt de gând și cu miiere de părere, preste măsură îndopându-să și înfundându-să, așijderea acele ticăloasele albine, carile prin faguri de aburi împrăștiiate ramăsese, prin mațele și ficații Ursului pătrunsără, de unde adevărata înflăciune scornindu-să, supt piielea Ursului izvoară de apă pururea piștitoare purceasără și cu această de năprasnă și mieșeloasă boală, înainte a toate gloatele crăpa.

Vulpea așijderea, de multă grijea vicleșugului făcut ce purta, întâi în melianholia ipohondriacă, apoi în tusa cu singe mutându-să, de multă vitionire și boală uscăcioasă, toate vinile i s-au întins și toate mădularele i s-au zgârcit, atâta cât piielea de oase și pieptul de spinare i să lipisă. Carea înghițind vicleșugul, preste puține dzile ș-au borât aburul, precum istoria la locul său va arăta (că cine înghite zăharul vicleșugului, acela borește toapsăcul sufletului ). Acestea dară și ce să lucra vădzind și ce să să mai lucredze a aștepta neputând, deodată și în grabă socotiră pre Lup (pre carile încă dinceput vicleșugurilor neînsoțitoriu și răutăților lor nepriimitoriu îl cunoscusă), întâi îl sfătuiră, apoi îndemnară, iară mai pre urmă și cu capul îi clătinară și cum mai curând de nu va la strajea bârlogului său merge, cu pedepse groznice și și înfricoșări de moarte i să lăudară. Așe Lupul, vrând-nevrând, și precum de aceasta poruncă foarte să să fie bucurat arătând, împreună cu Ciacalul la locurile sale să dusără. Iară când din toată adunarea Lupul să despărțiia și precum de frații, priietinii și omofilii săi amăgit și viclenit la arătare cunoscându-să, de grea dosadă carea inima îi înădușiia și de vremea carea așeși de tot împotrivă i să punea, gemutul, oftatul și suspinul totdeodată supt un glas alcătuind, încetișor, cum i să părea, și prea tare, cum altora să audziia, cătră Ciacal gemu, oftă, suspină, răzsuflă și dzisă: „Blem, frate Ciacal, de vreme ce la strajă ne trimăt, blemați să nu stăm (căci urechea la cuvinte cât de grele ascultătoare învață pre inimă la cât de grele nevoi răbdătoare a fi), căci otrăvile acestea cornul Irodului le va îndulci, iară spurcăciunile acestea, botul Filului le va curăți.

Acestea Lupul pietre sămănând, stânci și munți în urmă răzsăriră, precum mai pre urmă lucrul au arătat."