Istoria românilor prin călători/Dimitrie Cantemir și Moldova sa

 

Venim astăzi la Descrierea Moldovei a lui Dimitrie Cantemir, care poartă titlul latinesc de Descripția Moldaviae, pe care Cantemir îl traduce cu Cartea hotărîrii Moldovei.

De fapt Dimitrie Cantemir trebuie așezat între călători, și iată pentru ce: pentru că, deși fiu de domn al Moldovei, deși domn al Moldovei el însuși, timp de cîteva săptămîni, după moartea tatălui său, nerecunoscut de Poartă, și pe urmă domn cîteva luni pînă la lupta de la Stănilești și la retragerea lui în Rusia, cu toate acestea cea mai mare parte din viață nu și-a petrecut-o în Moldova însăși. A fost o bucată de vreme reprezintantul tatălui său la Constantinopol, un fel de ostatec, garantînd, cu libertatea și viața sa, pentru credința bătrînului Constantin Cantemir, pe o vreme cînd Moldova era supusă la foarte multe ispite, cărora li se pleca uneori; după ce și-a perdut întîi domnia, el a stat cîțiva ani în Constantinopol, într-o situație superioară, ca unul ce ocupase tronul cîtăva vreme. După aceea, părăsind pămîntul Moldovei, a petrecut restul vieții sale la ruși, unde a jucat un rol foarte mare, fiind unul dintre începătorii Academiei la Petersburg, dintre îmbogățitorii literaturii științifice rusești, adevărat consilier cultural al lui Petru cel Mare, pe care l-a întovărășit în expediția prin regiunile caspice contra Persiei. Ba a fost amestecat și în viața familiară a nobilimii rusești, pentru că, murindu-i întîia soție, fiica lui Șerban Cantacuzino, s-a însurat cu o principesă rusă, avînd copii cari au trăit în Rusia fără să piardă speranța de a ajunge cîndva domni în Moldova.

Cu toate acestea ar greși cineva dacă ar crede că lucrarea lui Dimitrie Cantemir, care, dealminteri, a fost scrisă tot în străinătate, nu în tinereța lui, nici în timpul cînd a fost domn în Moldova, nu este destul de bine informată și că are numai informații care vin de la străini. O informație de la străini o are, și foarte bogată. Dimitrie a trăit la Constantinopol atîta vreme, într-o situație cu totul superioară, în contact necontenit cu tot felul de lume, chiar și cu diplomația apuseană; a stat în legătură cu ambasadorul Franciei și a cetit nenumărate cărți turcești și arăbești. Avea o cunoștință de limbi orientale cum n-a avut-o nimeni pînă la austriacul Hammer, la începutul secolului al XIX-lea. Cartea și-a scris-o în latinește, limbă pe care o știa perfect, și pentru relațiile lui culturale cu Apusul a fost făcut membru al Academiei din Berlin, iar lucrarea despre care vorbim a scris-o anume pentru Academia din Berlin.

Prin urmare putea întrebuința izvoare polone, ungurești, ca, de pildă, cronica umanistului Bonfiniu, pe Leunclavius, german de la sfîrșitul secolului al XVI-lea, care a tradus și interpretat cronicile turcești. Informația străină o are el, și e foarte întinsă; nu e scoasă numai din cronici sau povestiri, ci și din documente de arhive, ca unul ce a străbătut arhivele turcești, de unde a luat informația lui cu privire la ceremonialul asupra căruia o să revenim, al numirii și primirii în audiență, al purtării pe străzile Constantinopolului, pînă la reședința lor, a domnilor noștri.

Dar, alături de informația lui venită și din contactul individual cu atîta lume, este o informație despre țara lui din izvoare directe, care sînt, pe de o parte, experiența lui proprie și, pe de alta, actele de stat din țară. Pe lîngă cronicile moldovenești, pe care mai mult sau mai puțin, și nu chiar așa de mult, le cunoștea, sînt atîtea știri care vin din experiența lui. Așa, de exemplu, cînd descrie aspectul geografic al țerii ori cînd amintește cercetări arheologice la Prut, în regiunea Fălciiului, pe care o știa bine și pentru că familia cantemirească era din părțile vecine, din vestitul codru al Chigheciului: familie de moșneni militari din aceste părți^[1]. Afară de aceasta se vede clar că, nu numai a văzut țara în treacăt, ci a făcut și cercetări în unele părți: astfel ocupîndu-se de trecutul cel mai depărtat al acestor locuri, a vrut să găsească documente arheologice, și pentru aceasta a mers la Suceava: descrie figurile care se văd pe cetate.

Într-alt loc vorbește de săpăturile pe care le-a orînduit să se facă în vecinătatea Galaților. Cînd a fost în expediția de la Petrovardin, în timpul luptelor cu Eugeniu de Savoia, a însemnat un val de pămînt pe care l-a pus în legătură cu valul lui Traian.

Pe lîngă acestea sînt multe lucruri pe care le-a auzit și, cu toată învățătura lui, le crede. Așa ni spune că la munte se găsește un fel de rouă care cuprinde unt și din această cauză oile care mănîncă plantele din partea locului sînt mai grase decît celelalte. Intr-alt loc e vorba de un fel de găinușe care se lasă a fi prinse, pentru că sînt surde, mute și proaste (se gîndește la imobilitatea lor în vremea prăsirii). Cînd vorbește de descîntece, de vrăji, de farmecele babelor, le crede pe toate: ni povestește cum de pe urma unei vrăji s-a umflat un cal și, intervenind o altă babă, a trecut umflătura de la cal la proprietarul calului; baba însă a făcut farmece și li-a trecut umflătura amîndurora. În altă parte se spune că o herghelie întreagă s-a îmbolnăvit de rîie, dar toate leacurile întrebuințate au fost în zădar; apa neîncepută a izbutit să scape de această pacoste pe proprietarul hergheliei.

Pe lîngă aceste informații naive sînt actele oficiale, într-adevăr foarte folositoare. Astfel pentru populația orașelor noastre el înseamnă într-un loc că în Iași înaintea timpului din urmă, din cauza războaielor îndelungate între turci și poloni, care au adus ruinarea țerii, erau 12 000 de case, și deci, înmulțind cu cinci, vedem că populația Iașului era mai mare decît cea de astăzi. Suceava are încă 14 000 de case, dar trebuie să se observe că pe vremea lui Cantemir, Suceava, ocupată cîtva timp de poloni, era părăsită aproape, zidurile fiind ruinate, că nu mai era decît o umbră a strălucirii de odinioară. Aiurea, ocupîndu-se de export, se dau cifre exacte în ce privește prețul boilor, cari pe vremea aceea formau articolul principal de export: se cumpărau în Moldova cu 3–5 taleri și se vindeau la Danzig cu 40–50, dînd astfel un mare cîștig negustorilor, în mare parte români, cari făceau acest export de boi (și de aici averile atît de importante ale unui Duca Vodă sau Ursachi).

Mai departe, informații oficiale, luate din izvoare de arhive, se găsesc în ce privește dările față de turci ale Principatelor.

Erau atunci două feluri de venituri în Principate: veniturile ordinare, care erau ale domnului, și veniturile extraordinare, care erau ale statului. Lucrări de edilitate și de interes public nu se făceau deloc, pentru că toți banii mergeau la Poartă. Domnul are un cîștig de 600 000 de taleri pe an. Iar afară de aceasta trebuie să socotească dijma care se ia de la Cîmpulungul Moldovenesc, cuprinzînd valea întreagă pînă la hotarul Ardealului: Cîmpulungul plătea doar vechea dijmă, care făcea 24 000 de lei, și ni putem închipui ce însemna păstoritul în munți pe acea vreme, dacă numai de aici domnul avea un asemenea venit.

Iată, în detalii, folosul domnului: 30 000 de taleri vama, 10 000 de taleri venitul sării, 15 000 venitul tîrgurilor. În fiecare tîrg cîntăritul se îndeplinea pe sama pîrcălabului, care făcea și judecata (din militar el devenise un simplu funcționar civil); și venitul cîntarului trecea și el pe sama domnului. În afară de aceasta erau dijmele obișnuite, nu cele speciale, – cum e oieritul –, care se luau numai de la țerani. Căci, încă de pe vremea lui Cantemir, boierii erau scutiți cu desăvîrșire de dijme, decît numai în cel dintîi an de domnie al unui voevod era datoria ca ele să se deie și de boieri, nu atît ca impozit, ci ca dare personală față de domn. Cînd plăteau și boierii, venitul se urca astfel la 20 000, pe cînd de obicei era numai de 10 000 de taleri. În afară de aceasta era desetina (ceea ce pe slavonește înseamnă tot dijmă), care se lua de la porci și de la stupi. Mai tîrziu goștina se lua de la porci, iar desetina era terminul pentru taxa de stupi. Acest venit aducea 25 000 de taleri pe an. Pe urmă se semnalează categoria de locuitori ai țerii cari erau datori a se prezintă la război cu calul lor: curtenii, cari nu plăteau toate dările, dar erau datori să încunjure pe domn la război, formînd sîmburele armatei.

În loc de 600 000 de taleri, cît era odată venitul Moldovei, el ajunsese acum numai la 100 000.

Ce se cuvine lui vodă strînge și păstrează cămărașul; vistierul are în grijă veniturile țerii.

Pe lîngă aceasta, de cîte ori turcii cereau ceva, trebuia să se creeze un venit extraordinar: birul se lua astfel cu mai multe semestre înainte.

Iată acum ce trebuie să deie țara. Tributul se trimetea cu carele domnești, în pungi cîntărite de vistier și pecetluite, după verificarea conținutului, la un termin invariabil, Sfîntul Gheorghe. La acest termin, dealtfel, porneau înainte vreme turcii în expedițiile lor războinice, pentru a se întoarce în țara lor la Sfîntul Dumitru, căci, ca și bizantinii, ei nu făceau campanie de iarnă.

Suma tributului era de 65 000 de taleri; pentru serbările Bairamului se plătiau 12 000 alții și se dădeau și două blăni de samur sau de lup, lupi scumpi din părțile rusești. Pentru mama sultanului, Sultana Validè, 5 000 de taleri și o blană de lup. În afară de aceasta se trimiteau pentru moschei la Constantinopol 6 000 de taleri și pentru hrana capitalei o cantitate de său de 12 000 de taleri. Acel care păzea femeile sultanului, Cîzlar-Aga, „coloneul fetelor”, primea 2 500 de taleri și o blană de samur. În afară de aceasta vizirul avea și el 5 000 de taleri și o blană de samur; locotenentul vizirului, cînd acesta mergea în expediții și i se ținea locul la Constantinopol, chehaiaua, 2 500 de taleri și o blană de samur (cea mai scumpă, paceà, era din regiunea pîntecelui). Cel care ținea socotelile sultanului, haznadarul, avea drept la 1 000 taleri, iar cancelariul, pentru afacerile străine, jumătate din această sumă.

S-ar crede că cu această s-a isprăvit. Nu: cînd domnul era numit din nou, era dator să deie sultanului 25 000 de taleri, Sultanei Validé 5 000, marelui-vizir 15 000, chehaielei 7 000, haznadarului 1 000 și pe jumătate atîta lui Reis-Efendi. Apoi, cînd domnul se așeza în capitala lui, trebuia să deie agăi care-l punea în scaun 10 000 de taleri. Toate acestea se plăteau pe sama statului, nu a domnului.

Dar mai era o sarcină. Pentru că se introdusese obiceiul, de cînd domnul nu mai era ales de țară, să se aducă plîngeri împotriva lui la Poartă, el era chemat la Constantinopol să se justifice, iar, dacă nu putea, era trimes în exil, și, trebuind să fie imediat un domn fără să se aștepte alegerea din partea țerii, se lăsa lucrul, de formă, în sama pribegilor de la Constantinopol, așa încît de multe ori zece oameni puteau numi domn pe cine voiau, dintre membrii, reali sau închipuiți, ai dinastiei; aceasta pînă la o vreme, căci pe urmă numea sultanul și de-a dreptul. Și turcii au prins a schimba pe domni foarte des, ca să cîștige sumele importante pe care le-am văzut: schimbarea se făcea la cite trei ani. Chiar dacă același stăpînitor era numit din nou în scaun, el trebuia să plătească din nou, și astfel s-au adaus alte daruri către sultan și puternicii de la Poartă. Se dădeau 25 000 de taleri pentru mucarer, întărire, dacă domnul era absolvit de acuzațiile ce i se aduseseră, iar, dacă altul era numit din nou, atunci el plătea după obicei.

Venim acum la capitolul în care Dimitrie Cantemir înfățișează țara, și anume Moldova, pentru că el se ocupă exclusiv de dînsa, deși în „Hronicul” lui tratează despre viața tuturor românilor, vorbind chiar de românii macedoneni, pe cari se vede că i-a cunoscut, ca și stolnicul Constantin Cantacuzino, fiindcă o parte din „grecii”de la noi erau români de aceștia balcanici.

În ceea ce privește aspectul, nu ni se dau prea multe date noi. Cantemir vorbește de sămănături, spuind cît de bogat e rodul pămîntului, pe atunci mult mai bogat decît astăzi, căci atîtea regiuni abia erau lăzuite din pădure și se sămăna pe locuri unde se acumulase putregaiul frunzelor atîtea secole. Se tratează și despre vii, pomenindu-se, natural, de Cotnari. Scriitorul își închipuie că viile acestea au fost plantate întîi după ce pămîntul a fost desțelenit cu polonii prinși la Dumbrava Roșie, ceea ce nu este exact, căci podgoriile de la Cotnari sînt foarte vechi, de pe vremea înaintașilor lui Ștefan cel Mare, fiind lucrate de nemți cari s-au păstrat catolici pînă foarte tîrziu în secolul al XVIII-lea.

E vorba apoi la Odobești, de Nicorești, și se mai citează încă două podgorii în județul Tutova, care nu se mai întîlnesc în timpul nostru.

Întîlnim în „Descriere” și heleșteiele de odinioară, care și acelea au dispărut în cea mai mare parte: ele se întîlneau altă dată pe fiecare moșie, nu numai pentru hrana mănăstirilor, dar și a satelor, care atîtea luni pe an se hrăniau numai din pește și nu tăiau vite. Ele erau un mare izvor de bogăție: domnului i se aducea peștele viu în desagi pe cai.

În ce privește locuitorii, nu se poate zice că Dimitrie Cantemir era un om cu „idei democratice”, cu toate că înțelege pe țeranul de pe vremea lui, chiar dacă nu-l laudă, și în multe privinți îi e potrivnic. Într-un singur punct nu putem merge alături de dînsul. Țeranii pe vremea lui erau șerbi, legați de pămînt. Doar de nu se putea impărți o familie cum se împărțeau țiganii, vinzîndu-se bărbatul de o parte, femeia de alta, ba avem chiar acte unde se vindea o jumătate de copil, – ceea ce nu însemna că se tăia copilul, ci că banii valorii lui se împărțiau. Femeile erau toate libere; de fapt era robită numai munca bărbatului. Dealminteri boierul de pe vremea aceea era adeseori ca un părinte pentru țerănime, și cum reunea mai multe moșii și habar n-avea de contabilitate agrară, sătenii erau de fapt mai stăpini decît boierul. Cantemir spune însă că toți șerbii, cari formează imensa majoritate a țerănimii, în afară doar de răzeși și de mazili, nu sînt români, ci unguri, ruși, și de aceea li se și zice „vecini”.

Părerea e absolut falșă. Adevărat este că la început s-a zis „vecini” țeranilor veniți de peste graniță ca să colonizeze sate la noi, unde aflau o situație mai bună, căci în Polonia, în Ardeal ei erau șerbi, iar aici țeranul a rămas liber pînă după veacul al XV-lea. Dar se făcea o deosebire între vechii țerani, „oamenii țerii”, și acești „vecini”^[2], și pe urmă boierii au început să confunde pe cei ce erau „vecini” cu cei ce nu erau, așa că la urma urmei i-au făcut „vecini” pe toți.

În ce privește caracterul țeranului moldovean, Cantemir recunoaște că viața lui este, ca simplicitate și moralitate, superioară vieții boierimii. Undeva zice, căutînd a da o icoană generală: „Țeranul se îndestulează cu puțin și e deprins a trăi în condițiuni politice și sociale patriarhale”. Citează, nu numai Cîmpulungul, dar și Vrancea și Chigheciul: cea dintîi un ținut asămănător cu al Cîmpulungului, cu oierii veniți peste vechii moșneni și plugari, în parte din Ardeal, iar Chigheciul, cum am spus, un „codru” – li se zicea și codreni locuitorilor de acolo. Țeranul, spune el, e glumeț, ducîndu-și viața pe timpuri grele prin această virtute superioară a simțului relativității lucrurilor care este umorul, ironia. Sînt oameni sinceri, dar, spune el, nestatornici. Statornicia însă e în legătură cu o situație stabilă, cu averea pe care ai să o aperi, și toate acestea lipseau omului nostru.

Cantemir ni spune apoi un lucru foarte important care trebuie să puie pe gînduri: că țeranii nu sînt bețivi, și mai ales că nu beau rachiu. Velnițile, patronate de domni, ale boierilor noștri și ale arendașilor străini, acelea au făcut pe săteni în unele părți să se dea la băutură, dar pe vremea lui Cantemir beția nu era una din bolile cele mari ale nației noastre. Cîrciumile erau foarte rare, doar prin orașe, – cum am spus, subterane, – iar nu la stradă, aținînd calea. Despre rachiu se spune că nu le place decît ostașilor, și se bea numai din păhărele înainte de masă, ca aperitiv.

În ce privește legăturile nelegitime cu femeile, judecătorii erau cam toleranți, singura lor datorie fiind să ceară șugubina, sau deșugubina^[3], amenda imoralității.

Se mai spune că moldovenii sînt oamenii cei mai primitori de pe lume; ei cheamă la masa lor chiar oameni de pe stradă, afară de o singură excepție: cei din ținutul Vasluiului cari, cînd li vine un străin, se îmbracă în haine stricate și apar ca cerșituri la ușă. Rămîne ca lucrul să fie crezut – sau ba.

După aceea este o parte extrem de interesantă, aceea în care se vorbește de obiceiurile populare. Un capitol întreg este consacrat de Cantemir folclorului românesc, unul de o importanță extraordinară. Și atunci s-ar putea pune o întrebare: dacă el n-avea cunoștință, nu de cartea lui Del Chiaro, care putea să fie terminată într-o anume formă pe la 1716, cînd scria Cantemir, dar de intenția secretariului brâncovenesc, care poate să fi scris și în Moldova ca să i se adune știri despre obiceiuri. Cantemir ni vorbește cu o informație mai largă, deși mai pe scurt și mai strîns, despre aceste obiceiuri: din Del Chiaro și din el se poate face o icoană a obiceiurilor populare pe vremea aceea. Se tratează nu numai despre medicina băbească și despre lucruri pe care nu le putea ști decît cineva care a trăit în mijlocul poporului, dar se dă și cea mai frumoasă descriere a călușarilor, cea mai adîncă explicație a lor. De aici se vede că jocul călușarilor care corespunde în foarte multe privinți cu ceea ce sînt junii din Brașov, legați însă aceștia numai de sărbătoarea Paștilor, avea un caracter religios; atîta vreme cît dura „lupta” lor, întrecerea lor în jocuri, ei nu puteau sta supt acoperiș profan, ci trebuiau să caute pentru odihnă un loc sfînt, în tinda vreunei biserici, fiindcă altfel se credea că-și calcă jurămîntul și deci îi fură frumoasele sau ielele; și erau datori să facă nouă ani serviciul lor tainic. În schimb au virtutea de a vindeca pe bolnavi.

Se tratează și despre toate superstițiile populare, despre toate icoanele fantastice rămase în mintea țeranului nostru, din foarte depărtate urme de mitologie tracică și poate din cine știe ce obiceiuri italiene aduse împreună cu vechii păstori cari încă din Peninsula Balcanică au format baza poporului nostru.

Afară de aceasta este foarte frumoasă și foarte bogată descrierea datinelor de căsătorie. Pețitorii, colăcarii, vin – și aceasta nu o întîlnim în Del Chiaro,– și țin o orație. În această orație se spune despre cerboaica urmărită de un vînător, care s-a ascuns undeva, și colăcarii bănuiesc că se află ascunsă în casa miresei. Părinții fetei răspund firește că n-au auzit niciodată de o astfel de cerboaică, vînătorii insistă însă, și în cele din urmă ea se duce înaintea lor.

Se enumeră, cum am văzut și în Del Chiaro, petrecerile care se dau, și care sînt de o deosebită strălucire cînd soții aparțin boierimii și mai ales cînd se întîmplă de cunună domnul. Atunci mirele poartă pe cap un șlic special dăruit de vodă, asămănător propriului lui șlic; mirele se așază la dreapta domnului și e servit cu ceremonialul cu care e servit și acesta; el merge pe un cal domnesc și se urmează, în toate, obiceiurile care se obișnuiesc la curte pentru voevodul însuși. Nunta pornește de joi – cum am văzut în povestirea italianului – și ține pînă duminecă, cu ospețe și danțuri. Rudele miresei, în loc să pregătească numai rochia cu care ea se va înfățișa în ziua cea mare, se apucă de lucrează împreună cu mireasa la pregătirea mesei; astfel ziua aceea se zice a „cernutului“, căci se cerne făina pentru cozonacii și plăcintele care se vor servi oaspeților. În zilele premergătoare ceremoniei nunții sînt și adevărate întreceri de cavaleri. Căci pînă pe la 1820 în marginea Bucureștilor, cum vom vedea că o spune călătorul Lagarde, se făceau întreceri între tinerii boieri supt supravegherea domnului cu sulița (javelot) și vodă împărțea daruri, tot așa de prețuite ca acelea de care se învredniceau cavalerii din evul mediu în așa-zisele „joutes” înaintea damelor.

Se vorbește de masa mare care se întindea după nuntă, masă la care erau permise o mulțime de glume, oricum mult mai delicate decît cele ce se mai obișnuiesc și astăzi în Apus. Cînd era să plece mireasa, i se bătea vălul cu un cui pentru a o mai reținea o bucată de vreme în mijlocul nuntașilor. În sfîrșit, cînd se făcea ziuă unul din oaspeți imita cîntatul cocoșului, și acesta era semnul plecării. Dar nu se despărțeau nuntașii înainte de a mai bea cîteva păhare, și aceasta se numea „păharul de cale albă”, adecă de drum fericit. După aceea, mirele și mireasa, cari ajunseseră să fie împreună după o întreagă luptă, întîmpinau o nouă împotrivire din partea fraților, cari se făceau că opresc pe sora lor, și mirele trebuia să-și cucerească din nou mireasa prin daruri; atunci săbiile care se încrucișaseră într-un simulacru de luptă se lăsau jos, și părechea cea nouă trecea.

Găsim apoi la Dimitrie Cantemir și descrierea obiceiurilor de la înmormîntări, care au rămas aceleași și astăzi la țară. Cînd se ducea la mormînt un ostaș, era obiceiul să se vadă și calul după sicriu și, ca să „plîngă” acesta, i se ungeau cu ceapă sau cu praf de pușcă ochii. După îngropare se cînta la mormînt, cum am văzut, de către bocitoare, și Cantemir este cel dintîi care dă un cîntec de bocit ce nu e popular, ci mai mult de mahala, trecut prin condeiul cine știe cui: „plîng și mă tînguiesc, pentru viața cea rea a lumii acesteia, ce se rupe ca și ața”.

Vorbind de farmece scriitorul își dă osteneala să caute și originea acestor obiceiuri, – lucru prea greu pentru învățătura timpului. Crede că „zîna“ vine din Diana, Drăgaica, pe care o zugrăvește, ca și paparudele, ar fi Ceres, căci venea pe vremea sămănăturilor, iar Doina-i amintește pe Marte sau Belona. Astfel ideea interpretării prin origini romane clasice apare întîi la dînsul.

Desigur nu este greșit să se caute această origine în obiceiurile din Italia, dar nu în cele adeverite de literatura scrisă, ci în obiceiurile actuale ale țeranilor din Italia și mai ales din regiuni absolut conservative, cum este a Abruzzilor și toată linia Apeninilor.

Venim acum la boieri, și nu în ce privește titlurile, demnitățile și atributele lor în vremea lui Dimitrie Cantemir, ci supt un alt raport: ce însemnează ei în viața socială și în cultura timpului. Cantemir face o deosebire între cei vechi și cei noi. Cei vechi aveau obiceiul de a-și pregăti fiii pentru rosturile lor viitoare cu cea mai mare Îngrijire, și anume nu-i creșteau acasă la dînșii, ca să nu se deprindă răzgîiați, ci-i trimeteau intre străini, la alți boieri, să facă învățătura acolo. După ce se pregăteau trei ani la străini, servind la masă, curățind armele, făcînd pe „ordonanța”, tînărul venea la divan, de la divan înainta apoi la spătărie și ajungea postelnic al treilea, ceea ce era deocamdată foarte puțin, dar postelnicul al treilea putea să isprăvească logofăt-mare. Și, ni se spune, nu părea lucru cuviincios ca părinții înșiși să recomande pe fiii lor la domn. Postelnicii erau puțini, doisprezece, dar obiceiul vechi începea să se strice, și se făceau acum boiernași, ca să încapă toată lumea: în felul acesta, spune el, s-a ajuns la decăderea boierimii noastre.

Venim la felul cum Dimitrie Cantemir înțelege organizarea statului în legătură cu vecinii și cu caracterul însuși al domniei. Și anume caracterul domniei supt două raporturi: cel vechi, tradițional, înainte de supunerea față de turci, și cel nou, modern, pe care-l cunoștea foarte bine, ca unul ce trecuse însuși de două ori prin aceste forme, – o dată fără noroc la început, cînd nu putuse rămînea ca domn.

Dimitrie Cantemir e socotit pe dreptate ca unul care cel dintîi a afirmat, într-o formă savantă, erudită, sprijinindu-se pe izvoare, caracterul de permanență al elementului românesc pe locurile acestea într-o vreme cînd era din anumite puncte de vedere un merit să se afirme lucrul.

Dacă permanența aceasta a fost afirmată cu foarte mare lux de argumente și cu argumente de toată frumusețea de Petru Maior din Ardeal, în cartea sa Despre începutul românilor în Dacia, la 1812, trebuie să se ție în samă că acesta răspundea provocat din partea unui număr de învățați străini, nu unguri, ci sași, nemți și slavi, cu tendința de a ne înfățișa ca oameni veniți aici de ieri, de alaltăieri, cari am fi părăsit locurile acestea de pe vremea lui Aurelian și ne-am fi întors prin secolul al XIII-lea abia, aflînd pe unguri așezați de patru sute de ani.

Scriitorul român a fost adus astfel să apere interesele națiunii sale, validitînd drepturi care vin din vechimea așezării pe acest pămînt și din caracterul neîntrerupt al locuinței. Pe vremea lui Dimitrie Cantemir însă nu era nici o polemică, nu fusese nimeni care să fi atacat drepturile românilor; ceea ce făcea el era din propriul lui impuls. Oricît de mare ar fi deci meritul lui Petru Maior, este totuși unul, n-aș zice: mai mare, dar distinct de acesta, meritul de a fi ridicat chestiunea de la sine, fără nici o influență din afară.

Înainte de Cantemir ideea romanității noastre o exprimaseră foarte mulți străini, încă din secolul al XV-lea, cu Aeneas Sylvius, ori cutare misionar care a trecut prin părțile noastre – și în genere toți călugării catolici, cu cultura lor clasică, și-au dat sama după limbă, după obiceiuri, după aspectul fizic al populației, că este o legătură între romani și noi. În secolul al XVII-lea ideea romanității noastre a fost ridicată pe rînd de Grigore Ureche, cu mai puțină învățătură, cîștigată în Polonia în împrejurări modeste, apoi de Miron Costin, cu o cultură mult mai largă, într-un tratat special redactat românește în felul cum se redactau latinește de oamenii Renașterii asemenea opuscule. Nu poate să existe însă nici o comparație între învățătura lui Miron Costin și între învățătura lui Dimitrie Cantemir. Acesta avea cunoștințile cele mai variate, și fiecare dintr-însele mult mai solidă decît ale lui Miron Costin. Ele sînt căpătate într-o viață întreagă de studii, căci Cantemir a trăit în mijlocul cărților sale, mai ales în Rusia. Adăugînd faptul că el cunoștea și izvoarele orientale, că avea un cîmp de vedere mult mai larg, un sentiment de istorie universală, aș zice, pentru marile probleme superioare, domnul moldovean e mult superior înaintașilor săi.

El va vorbi deci și în cartea de față – mai pe larg despre acestea în Hronicul româno-moldo-valahilor, istorie veche a poporului român, care trebuia să facă parte, după concepția lui, din istoria generală a românilor –, despre obîrșia romană a poporului nostru, care este pentru dînsul incontestabilă. Uneori trece, cum am văzut, chiar dincolo de limitele admisibile și dă etimologii care ne fac pe noi să zîmbim. La originea obiceiurilor noastre populare el pune totdeauna ceva roman, clasic roman, și exclusiv roman.

Acum, într-o carte ca aceasta, el nu putea să arate pe larg părerea sa despre permanența românilor pe teritoriul ocupat de dînșii. În ce privește întemeierea Principatelor, firește că prezintă cunoștințile pe care le avea la îndemînă în cronicile locale. Este un întreg capitol asupra istoriei ulterioare a Moldovei, capitol, în care cam încurcă lucrurile. De exemplu: pe Bogdan întemeietorul Moldovei îl face fiul lui Ioan, pentru că, de la o bucată de vreme, și titlurile domnilor moldoveni erau precedate de „Io” care însemnează „Ion” (Ioniță, „țarul „ vlah din Balcani).

Cantemir confundă pe Dragoș, căpitanul unguresc, cu Bogdan, fundatorul Moldovei libere; el creează un „Bogdan, cu porecla Mușat, fiul lui Lațcu” (de fapt Mușata este una d fetele lui Lațcu Vodă. sau, după ce a trecut la catolicism, Margareta), iar copiii Mușatei, cari au domnit după Lațcu, Petru, Roman și Ștefan, și-au zis „ai Mușatei”, după mama pe care o moșteniseră (cf. a Siminei, a Imbroanei etc.). Despre Ștefan cel Mare știe, dacă nu cît ar fi trebuit, cel puțin cît se potrivește, și-l judecă astfel: „A fost un domn cu totul vrednic de laudă și apărător viteaz al patriei sale de către toate năpădirile vrăjmașilor săi, ori din ce parte se ridicau”. Ici și colo se mai întîlnesc confuzii. De pildă se confundă Ioan Vodă cel Cumplit cu Despot Vodă spuindu-se că acest om crud, fără nici un fel de aplecare către litere, era foarte învățat în limba grecească și latinească.

Pe Radu Mihnea îl numește Radu cel Lung (după „Radu cel Mare” al călugărilor). În afară de aceasta, în sfîrșit pentru anume domni din veacul al XVII-lea se introduce cîte o mică informația care întregește figura lor; astfel se vorbește despre fîntîna de argint dăruită sultanului de Dumitrașcu Cantacuzino pe la 1670.

Pînă unde merge imparțialitatea lui Cantemir se vede din pomenirea, la capătul listei domnilor, a lui Mihai Racoviță, despre care ni spune că „se ține după putință în Moldova această ruinată și de toate părțile atacată”.

După această desfășurare a domniilor moldovenești, vine o altă parte: legăturile pe care Moldova le-a stabilit și menținut în deosebite timpuri cu statele vecine.

Conform cu teoria curentă, pe care am primit-o prea ușor, țerile noastre, de la început, au fost închinate vecinilor creștini, ele au fost vasale: Țara Românească, ungurilor, iar Moldova regilor Poloniei. Într-un studiu apărut în Analele Academiei Române despre Originea și sensul direcțiilor politice tn trecutul statelor noastre, am căutat să lămuresc luc rul în sensul acela că legătura de omagiu vine din provinciile date domnilor noști dincolo de hotarele țerii lor de către regii vecini (Făgărașul pentru munteni, Țara Sepenicului și Pocuția pentru moldoveni). Părerea aceasta o are și Dimitrie Cantemir fără să o poată explica în același fel, neavînd cunoștința necesară de lucruri.

Nu numai atît, dar el parcă prevede anume descoperiri care s-au făcut în timpul mai nou și anume teorii care s-au putut stabili pe baza acestor descoperiri, cînd afirmă și continuitatea, la noi, a unei organizații politice din cea mai veche vreme.

0 O spune răspicat: „noi am avut totdeauna regii și principii noștri”. Și, cînd zice „regi”, încă are dreptate, căci, deși se chema voevod, domnul nostru avea și însușiri regale, ba chiar plenitudinea autorității imperiale romane.

Și Cantemir afirmă cu multă dreptate că „nu li lipsea nimic din drepturile regaliene”; acestea sînt însă: dreptul de viață și de moarte asupra tuturor supușilor, dreptul de a bate monedă, chiar și de aur; deși monedă de aur nu s-a bătut nici pe vremea lui Mircea, dar, cu toată pomenirea „perperului din Valahia” – și „perperul“ era moneda bizantină de aur; aici numai o monedă „de cont” –, apoi dreptul de a face război și de a încheia pace și de a iscăli alianțe.

În afară de aceasta se înseamnă că domnii nu erau stăpînitori fără legătură unii cu alții, fără rosturi comune unei întregi familii. Ei au aparținut unor dinastii, și puterea noastră a fost legătura strînsă care împiedeca haosul competițiilor în afară de fiii legitimi și nelegitimi ai domnilor cari au fost. Și Cantemir scrie despre peirea dinastiii lui Ștefan astfel: „Supt Bogdan s-a stins raza cea de frunte a gloriei moldovenești, voia de a mai face război și a lega pacea”; „ceva mai tîrziu, s-a stins și dinastia Dragoșeștilor”.

Dar el comite încă o greșeală, cînd crede că drepturile regaliene au pierit odată cu închinarea lui Bogdan către turci, căci Petru Aron cu o jumătate de veac înainte o făcuse și Ștefan cel Mare însuși a plătit tribut la sfîrșit.

Cît privește dreptul de a purta război și de a încheia pace, nu este adevărat că el s-ar fi pierdut atunci. Domnii noștri nu mai purtau războaie mari, fiindcă n-aveau soldați destui, dar nu pentru că li se tăiase dreptul: pînă în epoca fanarioților, cînd un domn se dădea de partea rușilor, el aducea cu sine și armata sa. Iarăși nu se poate zice că s-a luat domnilor vreodată dreptul de a bate monedă, căci monedă s-a bătut și pe vremea lui Istratie Dabija, la Suceava, și falsă monedă suedeză, ca să plătească pe mercenarii apuseni: așa-zișii „șalăi” bătuți la bănării, de bănari. Iar Constantin Brâncoveanu a bătut un fel de medalie comemorativă cînd a împlinit douăzeci și cinci de ani de stăpînire, după un exemplu venețian pe care i l-a spus unchiul său Constantin Stolnicul^[4].

În genere, turcii n-au căutat niciodată să înlăture în formă teoretică drepturile noastre cele vechi, iar, dacă s-ar fi pus chestiunea, toată boierimea ar fi protestat, și ea ar fi fost sprijinită de țara întreagă, strîns legată de tradiții de atîtea ori seculare.

Ca să arăte cît de mari erau drepturile domnului, Dimitrie Cantemir citează două exemple, care sînt într-adevăr foarte interesante: pe de o parte, dacă un turc venea la noi, vodă avea judecată și asupra lui, căci tot ce se găsea pe teritoriul său era supus jurisdicției domnești: de aceea turcii aveau respectul domnului și nu se făceau o mulțime de ticăloșii pe care tot ei le obișnuiau în teritoriile unde totul era la voia lor. Al doilea, familii nobile la noi erau și nu prea erau; unii înfățișau genealogii, dar genealogia era mai importantă la un răzeș decît la un boier, căci răzeșii pe baza genealogiei aveau dreptul la bucata lor de pămînt: o nobleță ca aiurea, cu stemă, la noi n-a existat, și, dacă totuși se văd unele familii cu stema lor proprie, aceasta e de pe urma vreunui privilegiu de nobleță dat de străini, în special de imperiu (Brîncovenii, Bălăcenii, Dudeștii). Așa încît domnul era totdeauna liber să nu țină sama de origine în numirea boierilor lui.

El avea dreptul „să facă dintr-un țeran un logofăt mare”. De un lucru însă nu putea să se atingă domnul: de siguranța moșiei. Acesta era lucru sacru, dinaintea căruia și domnul se oprea. Putea să reieie în cercetare o judecată a înaintașului lui, și de aceea mulțimea de acte, dar în afară de revizuirea proceselor nu putea să smulgă fără lege pămîntul nimănui.

De predecesorii lui la domnie, Dimitrie Cantemir e foarte mîndru: de ei și de faptele lor. Căci înainte erau mai mult fapte decît scrise. De cîte ori pomenește de domnii mai vechi, el înfățișează toate titlurile la respect ale acestora. La biserică, înaintea lui Dumnezeu, vodă are altă situație decît oamenii ceilalți: ei stau în picioare, pe cînd el e așezat; cît se face slujba, stă cu cuca pe cap, și se ridică numai cînd se cîntă „Sfînt, sfînt este Domnul Dumnezeu”, cînd se cetește Evanghelia și se spune Crezul și Tatăl Nostru, ori la împărtășanie, cînd se pronunță formula sacramentală: „Luați, mîncați” etc. Domnul mănîncă în palatul lui de obicei singur – cum mănîncă Papii și în timpul nostru –; uneori la amiazi vine și doamna, rareori altfel de rude; mai des cîte un favorit. Bineînțeles, afară de mesele mari, cînd vodă era încunjurat de toți boierii, carie atunci îndeplineau funcțiunea de slujitori pe lîngă dînsul, schimbînd farfuriile, păharele, gustînd ei mîncarea și băutura înainte de stăpîn ca nu cumva să se fi turnat otrăvuri. Boierii cei mari stăteau pînă la păharul al treilea, iar după aceea mîncau în odaia de alături, făcînd loc celor de-al doilea.

Apoi vin toasturile pentru doamna, pentru fiii și fetele domnului, „și pentru alții, precum se întîmplă cu asemenea prilejuri”. Cînd vodă ducea paharul la gură, porneau tunurile afară. Și, adauge Dimitrie Cantemir, cînd bea domnul acest păhar, nimeni altul nu o face, ci numai după aceea îndrăznesc și ceilalți. Cînd invitații sărută mîna stăpînului la plecare, postelnicul îl duce de subțiori pînă la el.

Boierii beau din păhare mai ieftene, mitropolitul singur dintr-un păhar de argint, ca și domnul. Cînd pleacă, fieștecine are voie să ducă mîncare, blidul însă trebuie restituit cămării domnești.

Cînd se ridică toasturi, cel dintîi era, cum s-a văzut, pentru sultan, fără a-i spune pe nume, apoi mitropolitul bea pentru domn. Se întrebuințau păhare foarte mari, adevărate potire, și a fi beat înaintea măriei sale, sau măria sa înaintea boierilor, nu se considera ca o mare rușine. Cînd se ridica păharul pentru domn, toți boierii se sculau în picioare și stăteau în șir, fiecare la rangul însemnat pentru dinsul. Absolut obiceiurile împărătești. Datoria era ca masa să continue pînă la aprinsul lumînărilor de său. Este în toate acestea și multă etichetă copilăroasă, dar și o oarecare maiestate. Iar, cînd se aprindeau lumînările, domnul punea șervetul pe masă, și acesta era semnul că s-a isprăvit. Toți plecau imediat: pe acei cari erau atît de beți de nu-i mai slujeau picioarele, îi ridicau alții. Medelnicerul dădea de spălat tuturora. Mitropolitul rostea o rugăciune; domnul făcea de trei ori semnul crucii și apoi își lua ziua bună, părăsind sala banchetului. Atunci slujitorii luau ce puteau de pe masă. Iar invitații erau însoțiți de lăutari pînă acasă, – muzica turcească, căci cea nemțească a fost introdusă mai tîrziu numai.

Cînd domnul pleacă la vînat, este o adevărată expediție. În privința aceasta el a împrumutat obiceiurile sultanului, căci în armata turcească era un corp special al „vînătorilor”, cari într-adevăr mergeau la vînat.

Judecățile la vodă se fac, cum am spus, cu o solemnitate specială, de o parte și de alta stînd boierii, și mitropolitul în frunte, care cetește sentința. Domnul era socotit că nu greșește niciodată. Sentința unui boier, a logofătului se putea strica, dar judecata domnească era hotărîtoare: pe domn îl judeca numai conștiința lui și Dumnezeu. Uneori sultanul putea să „pedepsească pe domn”.

Dacă s-ar întreba cineva: vorbind în felul acesta despre sultan, avea Dimitrie Cantemir mare respect de stăpînirea turcească, am răspunde că plîngerile lui Brâncoveanu și lui Constantin Cantacuzino împotriva lăcomiei turcești sînt dese, iar Cantemir spune că „tirania turcilor și a tatarilor” s-a stabilit din veacul al XVI-lea asupra noastră. Am văzut cum laudă pe Mihail Racoviță, care, „face ce poate ca să salveze Moldova ruinată și de toate părțile atacată”.

Într-alt loc Cantemir observă: „așa joacă ambiția și lăcomia pe pielea bieților moldoveni”, și adauge: „în anume momente a fost răpus în felul acesta bourul neîmblînzit al Moldovei de către turci”. Aiurea în sfîrșit el înseamnă: „toate acestea se trag de pe bieții țerani în orice chip, și nu se mai satură nesățioasă lăcomia de bani a Porții otomane; pentru aceasta țara e menită unei prăpădenii totale, căci calamitățile și mizeriile cresc pe zi ce merge”.

În ce privește pe străini, unguri și poloni, se spune foarte limpede că domnii au fost adevărați stăpîni ai țerii și că sînt numai formalități actele de închinare către vecinul din apus și de nord. Într-alt pasagiu găsim: „scriitorii, atît poloni, cît și unguri, trăgînd din acele cazuri particulare concluzie generală, afirmă că domnii Moldovei ar fi fost vasalii lor și se încearcă a se numi supunere ceea ce nu e decît confederație”. Dar se afirmă că Moldova nu e tributară nimănui, ci confederată. Domnii nu atîrnă nici măcar de alegerea lor de către boieri, ci au totul prin moștenire de la părinți. Iar, cînd arată cum se făceau domnii pe vremea turcilor, Cantemir recunoaște fără îndoială că boierii primesc pe vodă pentru că „e porunca prealuminatului și induratul împărat”. Mai recunoaște că turcii cresc veniturile țerii în folosul lor, după plac, recunoaște că au fost domni puși la închisoare și omorîți de sultani: toate lucrurile acestea le recunoaște, dar se simte, pe de altă parte, mîndria lui atunci cînd povestește în ce fel domnul este onorat chiar de turci la Constantinopol.

Cînd se făcea cineva domn la Poartă, drumul pe care trebuia să-l urmeze pentru a ajunge înaintea vizirului și a sultanului era al împăraților bizantini de odinioară. Vodă mergea pe un cal arab cu pietre scumpe la șea și la coburi, cu sabia bătută în pietre scumpe, cu buzduganul în mînă; doi paji îi țineau calul; copii de casă veneau după dînsul. După ce era primit de vizir, mergea la biserica patriarhiei. Aici intra în strigătele ceaușilor împărăției, cari-i urau, ca împăraților de pe vremuri: „Intru mulți ani Măria Ta”. Muzica apoi cînta necontenit. Patriarhul făcea slujba care se făcea odinioară pentru cezarii Bizanțului, și numai după aceea domnul pleca spre țară, și, atunci, totdeauna în rostul unui comandant de armată.

Domnii fanarioți fără îndoială n-aveau cine știe ce trupe la dispoziție, și nu erau oameni viteji, dar Duca, avînd pentru Moldova două tuiuri (cozi de cal), fiindcă era și hatmanul Ucrainei primise și al treilea, – atîtea cît și vizirul cel mare. Mergea deci cu tuiurile acestea, cu steagul țerii lui desfășurat, cu boieri, cu copii de casă, cu ostași, și așa intra în țară. Cînd ajungea la reședința lui, după ce se înfățișa boierilor, se cetia – semn de deferență – actul de la sultan, care nu se pomenea pe vremea veche. Vodă intra în sfîrșit la mitropolie, unde se făcea din nou slujba împărătească de arhiereu, încunjurat de toți episcopii săi.

De atunci domnea, „din mila lui Dumnezeu”.

Note

1. Pomenește de cutare cetate din Fălciiu, adăugind – ceea ce nu era adevăr, firește, – că numele vine de la al barbarilor Taifali.
2. La spanioli vicinos (de la vicus) sînt sătenii în genere.
3. De unde vorba: „a dat de șugubină”, de rușine.
4. Așa-zisa medalie a lui Vodă Hangerli, fanariot muntean de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, e o falsificație după a lui Brâncoveanu, ambii purtînd numele de Constantin. Nu corespunde nici titlul domnesc, nici îmbrăcămintea și cuca.