Lângă sălciile serii

 

Lângă sălciile serii te-am iubit altădată...
Apa ei turbure ce curgea spre acum
A înghețat de-atunci, a mai curs întristată
La marginea orașului legănat în fum...

Același parfum tălmăcea și atunci
Răcoarea serii și ierburile luncii.
Tu creșteai înaltă întrecând cerul
Ochii tăi erau de aceeași esență.
Nu ți se pare că, prin inocență,
Noi am întrecut atunci efemerul?

Nu mai sunt iar dibuirile crude
Acum dragostea are de ce să se prindă.
Se oprește sub pomul cu crengi încă ude,
În toamna asta mâinile pot să se cuprindă.

Ochii tăi palizi se vor concentra
Când printre crengi cerul va deveni iar albastru.
Înalți și cuminți, ochii tăi — fruntea ta,
Pavăză luminii ce nu e astru.