Lăcaș străbun
O lume-ntreagă mi-a rămas în urmă
Cu goana ei pripită după viață…
Tu iar mă chemi, împărăție-a firii,
Tu-nlăcrimată, sfântă dimineață!
Când demonul celor pribegi în lume
Mi-a-ngenunchiat și dragostea și ura,
Vin din potirul bunurilor tale
Întârziat să-mi cer fărămitura.
Subt adumbriri de sălcii despletite
Mă-ndrumă azi cea mai din urmă vrere,
Sfiala lor îmi freamătă un cântec
Și-aieve-aud țărâna cum mă cere.
Eu, ostenitul călător al nopții,
Neputincios, azi, poposesc în cale.
Lăcaș străbun, cu turnul șubțiratec,
Mă mai primești sub zidurile tale?...
Atâtea legi și-au picurat otrava
În inima rătăcitoare-n lume,
Ș-atâtea duhuri privegheau în umbră,
Toți mugurii nădejdii să-mi sugrume.
Pentru atâtea poticniri în cale
Și ispitiri de-nvățături deșarte
Ș-atâta suflet risipit pe drumuri
Putea-va oare ceriul să mă ierte?...
Când urc acum cărarea de pe culme
În dulcea pace-atoateiertătoare,
Eu luptă simt cum sufletu-mi încinge,
Cum pieptul meu se zbate și mă doare.
În inimă obezile se sfarmă,
Se dezrobesc aducerile-aminte,
Și ușurat - Biserică bătrână -
Mă-nchin la pragul porții tale sfinte.
Îmi răsăriți, din tremurări de umbre,
Voi, firi cuminți, cu zâmbete-mpăcate,
Voi, preoții nădejdii fără moarte,
Voi, cei zidiți din vechea sănătate.
Văd luminat obrazul vostru rumen
De înțelesul altor lumi, senine,
Eu, rob supus al patimilor mele,
Atât de mult m-am îngropat în mine!...
Adormitor m-alină busuiocul
Îngălbenit subt candela de pază,
Prin liniștea ferestrelor boltite
Înfiorată a trecut o rază.
Lumină blând un chip de muceniță
Încremenită-n visu-i de fecioară
Și-n suflet îmi pătrunde-o picătură
Din flacăra ce-ardea odinioară.
Stau biruit la colțul vechi de strană,
Și mintea mea cutremurată-mi spune
Că-n drumul ei a răsărit un picur
Din mult ascunsa vieții-nțelepciune...
Aici, în umbra potolită doarme
Măreața tain-a morții și a vieții,
Tu, suflete întunecat de gânduri,
Tu simți prelung fiorul dimineții...
Un nou botez, de premenire nouă,
Dă minții mele altă-nfiripare,
Când din înaltul zidurilor negre
Coboară glas de binecuvântare.
Clopotnița se-ndoaie și se frânge
Din bietele încheieturi uscate,
Un suflet e ce-i înfioară lemnul,
Și din adâncul altor vremi străbate.
E clopotul... Copilăria-și plânge
Comoara ei pierdută-n pribegie.
Cu limba lui de rugă și chemare
Strămoșii toți își spun mustrarea mie.
Azi îmi trimit nădejdile de veacuri
Strigarea lor ce vine de departe.
Eu o ascult și-n suflet îmi învie
Sămânța bun-a vremurilor moarte.
Fecunditas - Cântecele mele - Cosașul - De demult - Colindă - Un om - Graiul pânii - Cain (1907) - În munți - Cantorul Cimpoi - Străinul - Scrisoare - Lăcaș străbun - Asfințit - Carmen - O rază - Sufletul - Răsună toaca - Cântece - Sonet - E sărbătoare - Poezie