La Smârdan
de George Coșbuc
3214La SmârdanGeorge Coșbuc

Neam român, văzui odată
Oastea Domnului Mihai
Zicea Dunărea-ntristată:
Fulger îns-atunci erai,
Și-alergând prin cer furtuna
Cânta vorbe românești
Astăzi stau și-ascult întruna
Și mă uit, și nu mai ești!

Dar abia rosti cuvântul
Dunărea, vuind prin văi,
Și văzu gemând pământul
Și de cai și de flăcăi.
Zornet auzi prin zare,
Cum se-ncheagă stol cu stol
Și năprasnică răsare
Oastea domnului Carol.

Jalnic tu-ți doinești durerea
Dunăre, și iat-acum!
Din mormânt ieși puterea
Și-nzadar îi stai în drum.
Trec voinicii peste tine;
Mersul lor e zbor de fulg,
Și din mâinile strâine
Stema libertății smulg.

Tresăriră iuți românii
Căci aminte și-au adus
Cât s-au străduit bătrânii
Steagul să ni-l ție sus,
Câte plângeri ne-ntrerupte
În mormânt or fi vărsat,
Că nepoții fug de lupte
Și că steagul e-nchinat.

Dunăre,-ai văzut Smârdanul?
Spune tu, s-o spui și eu!
Și noi știm izbi dușmanul,
Și-n români e Dumnezeu!
Știm și noi găti cununa
Vitejiei ce-o doinești,
Și când urlă-n cer furtuna
Cântă vorbe românești!

La Smârdan așa vru Domnul
Morții dintr-această zi
Vor avea cu spaime somnul
Și-aiurind se vor trezi
Apărându-se cu mâna
Ca de-un tăinuit dușman,
Vor mușca gemând țărâna
Ca și-n luptă la Smârdan.

Că-ntr-această zi cumplită
N-avu mila nici un rost,
Și mânia răzvrătită
Lege tuturor ne-a fost.
Astfel că, văzând pierirea,
Însuși Dumnezeu de sus,
Galben întorcând privirea,
Mâna peste ochi și-a pus.

La Smârdan, pe unde drumul
Da de-a dreptul spre vrăjmași,
Risipeai cu mâna fumul,
Ca să vezi la patru pași.
Și-ntr-un iad fără de nume,
Unde-ai noștri iuți pătrund,
Nu era nici cer, nici lume,
Numai noapte fără fund.

Și-ntr-acel noian de ceață
Dorobanții, dând de-un râu,
Au trecut prin sloi de gheață
Și prin apă până-n brâu.
Râu de apă Prut să fie
Cum era să-i ție-n loc,
Dacă n-a putut să-i ție
Din redute-un râu de foc!

La Smârdan de-un gând cu toții
Fost-am braț pustiitor,
Și murind au dat nepoții
Mâna cu strămoșii lor.
N-ai avut mai buni tu, bane,
La Călugăreni în văi;
Iar la Racova, Ștefane,
Nu-ți erau mai buni ai tăi.

De-o veni din nou vrodată
Vuiet peste-al tău pământ,
Țară dragă și-ncercată,
Vom ruga pe Domnul sfânt
Nu-ntr-alt chip să ne ajute,
Ca să-nfrângem pe dușman,
Decât dându-ne virtute
De flăcăi ca la Smârdan.