Lebăda (Iosif)

 

Doarme tainica grădină,
Și departe, -asemeni unei
Bărci de-argint rătăcitoare,
Dusă lin de unda mută,
Numai lebăda șe mișcă
În singurătatea lunei,
Singură purtînd solie
Dintr-o lume dispărută.

Mîndra apelor crăiasă
Lunecă-n mișcări încete,
Și vîslind la întîmplare,
Dată visurilor pradă,
Leagănă pe-oglinda apei
Basmul vechi al unei fete
De-mpărat, mireasă tristă
În vesmîntu-i de zăpadă.

Și cum își înclină gîtul
De omăt și trece printre
Umbrele de sălcii triste,
Ea visează-ntotdeauna
Că palatele-i de aur
Porțile-i deschid să intre
În iatacurile mîndre
Unde luminează luna...

Astfel toată noaptea-și poartă
Palida-i melancolie.
Lunecînd rătăcitoare,
Pradă visurilor dată...
Dorm palatele de aur
Scufundate pe vecie...
Tainic stuful doar suspină
Lîngî țărm : „A fost odată...”