Lenore

 

Ah, e spartă ceașca de aur! spiritul e dus pe vecie!
Să toace de mort! — cununat cu laur, un suflet pe
undele Stixului adie.
Și, Guy de Vere, n-ai tu nicio lacrimă? — haidem cu toții
să bocim în cor!
Iată! în racla lugubră, de gheață, cum doarme iubirea
ta, Lenore!
Vino! prohodul să fie citit — slujba funerară cântată! —
Un antifon pentru cea mai regală, moartă, din câte
muriră vreodată —
Și-alt cântec de jale, pentru ea, din nou moartă, din
câte-așa tinere muriră vreodată.

«Mârșavilor! voi iubeați avuțiile ei, o urați pentru-al
ei orgoliu
Și când ea fu încolțită de rău, o binecuvântarăți — de
doliu!
Atunci cum să fie prohodul cântat? — jelaniile să fie citite?
De voi — de ai voștri, toți cu ochi răi, — ai voștri limbi
otrăvite,
Ce neprihănirea și tinerețea le voirăți încremenite?»
Peccavimus; dar nu aiura! și lasă un cor de Sabat
La Domnul să urce cât mai majestuos, ca moartei un
fir să nu-i fi mișcat!
Suava Lenoră «porni înainte», Nădejdea ta fâlfâi
lângă ca,
Lăsându-te pe tine aprins la minte, pentru pierderea ei,
promisa ta —
Pentru ea, frumoasă și débonnaire, ce acum netrebnic
a încremenit,
Păstrând viața în părul și el efemer, dar nu și în ochii
ce au împietrit —
Păstrând viața doar în părul de aur — moartea în
ochii ce au împietrit.

«Departe! Mi-e inima acum mai ușoară. Nu vreau să
mai cânt niciun cântec de jale.
Însoți-voiu îngerul în zborul său cu un pean din vremi
epocale!
Să nu sune clopotul! — căci suavul suflet, în voioșia
lui cea sfințită,
S-ar putea prinde de vreo notă din Lumea noastră
pe veci oropsită.
Spre prietenii de sus, umbra mâniată, se smulge
demonilor efemerului —
Din infern se ridică la înaltă noblețe acolo departe,
în pânzele Cerului, —
Din tânguiri și din tristețe, la tron de aur lângă Regele
Cerului».

1844.