Leul prizonier

 

Îi deteră-n loc de vasta lui pustie
Spre-a sa rușine o mică colivie.

Cu grilaj de fier e al lui coteț gătat...
Aici stă leul, al pustei împărat.

Lăsați-l pe dânsul, lăsați-l în pace,
Cine l-ar conturba sacrilegiu și-ar face.

Dacă-i răpiră scumpa libertate,
Las’, gândească-se la a lui calamitate.

De nu poate ajunge ramurele ’nalt,
La mmbră baremi îl lăsați întristat.

Uită, cum stă dânsul, cât de maiestos,
Încă și-acuma cât e de glorios !

Libertatea n-are, toate și-a pierdut,
Dar a lui putere și azi ajunge mult.

Neclintit stă dânsul ca un piramid,
Ce moros cândva îl privea cu-al seu zid.

Acolo-a lui gânduri pribegesc mereu,
Cugetându-se că-i pe pământul său.

Aici s-auzise al lui zbierat crudei,
Iar vântul de Samum se-ntrecea cu el.

Ah, ce țară mândră, ce mai timpuri bune ! . .
Dar iată că stăpânul lui la dânsul vine.

Și-alui dalbe gânduri se prăbușesc rând;
Cu joarda stăpânul dă în leul stând.

Joardă și o ființă-i poruncesc lui azi,
Zeilor, priviți, ah! la al lui necaz!

Atât de închinată-i a lui cerbicie,
E silit-să simtă asta infamie!

La oamenii mojici din a lui măhnire
Îș fac râsuri numai tot batjocurire.

Ah, hăbăuci ștrengari, cum de-l conturbați?
Nu gândiți că-a rupe cușca și-al său lanț?

Și-n mii de bucăți să rupă el vă poate,
Cât și dracii-or plânge de a voastră soarte!

(Pesta, ianuarie 1848)