Mănușa (Iosif)
- În fața grădinii sale cu lei,
- Când gata-i să-nceapă lupta de fiare,
- Stă regele Francisc pe tron.
- În preajmă-i stâlpii coroanei,
- Și de jur împrejur, pe înaltul balcon,
- Cunună de mândre femei.
- Și la un semn s-a deschis colivia,
- Și grav, în arenă, un leu
- Își poartă mândria
- Și caută mut, de jur împrejur,
- Căscând fioros.
- Își scutură coama-ncurcată
- Și se încovoaie o dată,
- Apoi se culcă jos.
- Și regele dă un semn iară,
- Și prin poarta cealaltă
- Un tigru sălbatic saltă.
- Cum vede pe leu, răcnește
- Și în cerc, fricos, îl înconjoară
- Cu limba-ncordată-n afară,
- Cu coada vâlvoi
- Și sforăie turbat, furios
- Și mârăie dârz, apoi
- Se culcă alăturea, jos.
- Și craiul mai dă un semnal,
- Și pe două guri colivia
- Stupește doi leoparzi deodată.
- Ei cad furtunatici, cu lăcomia
- De luptă-ndrăzneață,
- Pe tigru năval,
- Acesta turbat îi înhață
- Cu laba-ncruntată,
- Dar leul în sus
- Se-nalță urlând, și toți s-au supus.
- Și tac îmbufnate,
- În cerc întinse,
- De setea sângelui aprinse
- Felinele înfricoșate.
- Atunci, din balcon
- Cade-o mănușă din mâini delicate
- Între tigru și leu, la mijloc.
- Iar Cunigunda-n bătaie de joc
- Se-ntoarce spre cavalerul Delorges:
- — De-ți este amorul așa de aprins
- Și vrei să mi-o dovedești dinadins,
- Ei, adă-mi atunci mănușa de jos!
- Și cavalerul pornește în pripă,
- Coboară-n arena îngrozitoare
- Cu pas apăsat, îndrăzneț,
- Și dintre fiare
- Smucește mănușa c-un gest de dispreț.
- Și cu uimire, cu groază,
- Cavaleri și nobile dame
- Se grămădesc să-l vază.
- Și el, liniștit, aduce mănușa-napoi.
- Curtenii prind să-l aclame.
- Iar Cunigunda jubilează,
- Norocu-i râde în ochii vioi:
- Ce gingaș zâmbește, primind pe viteaz!...
- El, mândru, i-aruncă mănușa-n obraz:
- — Răsplata, doamnă, n-o mai vroi!
- Și pleacă, fără să cate-napoi.