Mariei Luiza (Shew)

 

Nu-i mult de când, cel ce versurile-acestea scrie,
Cuprins de trufia nebună a intelectualității,
Credea în «puterea cuvintelor»— tăgăduind că vreodată
S-ar mai putea naște, în mintea omenească, vreun gând
Ce ar întrece enunțarea lui prin cuvinte:
Și acum — ca o ironie a acelei fanfaronade —
Două cuvinte — doar două disilabe străine —
Italienești după sunet — făcute a fi murmurate
Numai de îngeri când, sub clar de lună, visează
La «rouă care brodează-înghețate șiraguri de perle
Pe colina Hermonului», — — porniră din inima lui
Gânduri până atunci negândite, ce sunt ca inima gândului
Bogate și mai divine, mai pătimașe năluci
Chiar decât cele pe care seraful harpist Israfel
(Ce are «vocea mai dulce între toate creaturile Domnului»)
Poate spera să mai cânte. Dar eu! vraja mi-e ruptă. Cade
Pana fără putere din mâna înfiorată de tremur.
Cu numele tău drept text, cu toată porunca ta,
Nu mai pot scrie — nu pot vorbi și nu pot gândi —
Vai, nu pot simți; căci nu e simțire
Această oprire fără mișcare pe pragul de aur
Al porții larg deschise a viselor,
Privind pierdut pe somptuasa alee,
Înfiorat să te văd la dreapta, la stânga și dealungul ei,
În aburul de purpură, până departe,
Până se termină privirea — numai pe tine.

1848.