Miorița s-a născut în Maramureș/Adeziunea națională. Solidaritatea
La începutul secolului al XX-lea exista deja o opinie unanimă privind vechimea apreciabilă a Mioriței în raport cu alte creații ale folclorului românesc. În mod firesc nu au întîrziat să apară și întrebări de genul: “De ce Miorița – creație individuală la început – persistă, în timp ce alte sute sau mii de poezii au murit?”. (Garabet Ibrăileanu, Poezia populară, în Însemnări literare, 21 noiembrie 1919; vezi și P. Apostol, Studiu introductiv în Miorița (autor A. Fochi), Editura Academiei, București, 1964, p. 52.)Răspunsul depășește sfera analizelor și a interpretărilor literare și se află în relație directă cu spiritualitatea poporului, cu psihologia maselor și cu istoria ce a însoțit această populație din Carpați. De aceea răspunsul nu poate fi exprimat decât prin polivalența mesajului și prin coordonatele unei solidarități semnificative: “Când o poezie impresionează sute de ani în șir, însemnă că are aprobarea unui număr nesfârșit de oameni” . Garabet Ibrăileanu a mai remarcat faptul că Miorița “a vorbit inimii omenești” de-a lungul secolelor, motiv pentru care “a fost selectată”.
Tot în aceeași perioadă, D. Caracostea dovedea, prin studii sistematice, răspândirea teritorială în Moldova, Muntenia și Oltenia a baladei Miorița, iar mai tîrziu a evidențiat versiunea-colind din Transilvania. Monografia lui A. Fochi din 1964 a întrecut însă toate așteptările, grație aspectelor relevate: ”…materialul documentar atestă circulația Mioriței în 502 localități din cuprinsul țării noastre”, fiecare regiune fiind bine reprezentată: Transilvania – 329 variante, Banat – 14, Oltenia – 31, Muntenia – 67, Dobrogea – 10, Moldova – 51. Dar ceea ce a impresionat peste măsură a fost rezultatul anchetelor de teren ale colaboratorilor lui A. Fochi, astfel încât în final autorul a izbutit să întocmească o Antologie Națională cuprinzând 930 de documente (702 variante, 123 de fragmente și 105 informații) . Astfel, se putea vorbi pentru prima dată în mod cert despre un fenomen cultural nemaiîntâlnit, viețuind la modul cel mai natural cu putință la baza piramidei societății, în comunitățile tradiționale, rurale. După publicarea repetată a variantei Alecsandri în diverse culegeri de folclor (și după 1880 în manualele școlare), fenomenul s-a extins spre vîrful piramidei sociale, în rîndul intelectualilor, al elitelor, devenind obiect de studiu pentru specialiști și sursă de inspirație pentru artiști.
În aceste condiții, Mircea Eliade (1970) se simte obligat să remarce: “Adeziunea aproape totală a poporului și a intelectualilor români la drama mioritică nu este deci lipsită de rațiune. Inconștient, atît poeții populari care cântau și ameliorau continuu balada, cât și intelectualii care o învățau la școală, simțeau o afinitate secretă între destinul păstorului și cel al poporului român”.(M. Eliade, De la Zalmoxis…, 1995, p. 262.) Dar M. Eliade nu se rezumă la această observație, ci consideră că se impune o analiză obiectivă a unui fenomen cu adevărat semnificativ, intuind un nou capitol al exegezei mioritice. Tot M. Eliade este cel care definește primele două coordonate ale acestei solidarității: “În ultimă instanță, dacă Miorița și-a cucerit un loc unic la cele două nivele ale culturii românești – folcloric și cult – însemnă că poporul și intelectualii recunosc în această capodoperă a geniului popular [a] modul lor de a exista în lume și [b] răspunsul cel mai eficace pe care ei pot să-l dea destinului, cînd se arată, ca de atîtea ori, ostil și tragic”.
Sigur că Miorița nu reprezintă pentru români singura dimensiune a spiritualității și nici singurul “mod de a exista în lume”, însă considerăm reperul identificat de M. Eliade drept o temelie a setului de valori culturale, spirituale și materiale pe care românii vor fi nevoiți să le selecteze în vederea globalismului ce se prefigurează.
După “momentul 1970” fenomenul mioritic nu a manifestat nici regres și nici stagnare, dovedindu-și cu prisosință vigoarea. Folcloriștii din toate colțurile țării publicau “stocuri masive de variante” , astfel încât în 1980, A. Fochi afirma că avem deja “peste o mie de varinte” , iar în 1983 I. Taloș ajungea la concluzia că “avem 1200 de varinte publicate ale Mioriței” . La ora actuală am putea afirma, fără să greșim, că numărul variantelor publicate este de circa 1500, dar o selecție după criteriul autenticității ar putea reduce acest număr.
Avem, așadar, o zonă generoasă de exprimare pornind de la filosofia vieții și isprăvind cu elemente de psihosociologie, parcurgînd o istorie milenară, alături de reflexele culturale cele mai reprezentative: “…adeziunea întregului popor la această capodoperă folclorică rămîne totuși semnificativă și nu se poate concepe o istorie a culturii românești fără o exegeză a acestei solidarități”. (M. Eliade, op. cit., p. 264.)