Miorița s-a născut în Maramureș/Universalitatea

 

Regulile și legile specifice creațiilor literare populare nu mai sunt de mult un mister pentru cercetătorii din domeniu. Din cele 13 legi ale compoziției, identificate de danezul Axel Olrik (1919) reținem “legea schematizării extreme a acțiunii – eliminarea oricărui detaliu ce nu servește direct la avansarea narațiunii”.(Axel Olrik, Epic laws of Folk Narrative, în The study of folklore, Alan Dundes, Prentice – Hall, 1965 (prima ediție în 1909, în versiunea olandeză), apud Ovidiu Bîrlea, Folclor românesc, vol.III, București, 1983 și A. Fochi, Cântecul epic tradițional…, București, 1985, p. 290- 310 și 315 (nota 62).) Această regulă trebuie însă coroborată cu o altă particularitate, potrivit căreia în procesul de creație a artei populare “se păstrează numai esențialul, deci generalul (…). Notele individuale dispar ca fiind accesorii”.(Folclor literar românesc, București, 1967, p. 38) Cu alte cuvinte “nu toată realitatea trebuie povestită, nu amănuntul interesează arta, ci numai faptul memorabil, fapt caracteristic, exemplar”.(A. Fochi, Cântecul epic…, 1985, p. 16-17.)

În momentul zămislirii, producția foclorică nu ține seama de această regulă și extrage din realitate fapte, întâmplări și pățanii al căror “sâmbure de adevăr” se regăsește în biografia anumitor persoane din comunitate. Dar răzbesc peste vremuri și sunt preluate de generațiile următoare în mod predilect acele creații care descriu o “situație umană fundamentală”: nașterea - cântecul de leagăn, adolescența – criza pubertății, eroticul (Zburătorul, Boala fetei – Mă luai, luai, Miorița-colind tipul “fata de maior” etc.), nunta – orațiile de nuntă, curajul și bărbăția – ciclul cântecelor haiducești, al eroilor legendari, moartea – bocetele, cântecul funerar (Miorița, Meșterul Manole…). “Noi știm astăzi că raportarea realității trebuie făcută la o «situație umană fundamentală», punem adică preț pe psihologia omului, în ceea ce are ea etern și general”.

Miorița nu numai că se încadrează întru totul în aceste reguli ale perenității, dar anexează în plus o notă de universalitate, prin detașarea totală de profan, de cotidian, prin plasarea acțiunii într-o atemporalitate mitică, prin depășirea barierelor și granițelor geografice, prin nenominalizarea personajelor. Acest oricând–oriunde–oricine se constituie în premisa caracterului de universalitate.

O altă particularitate a textului este statutul profesional al personajelor, respectiv cadrul pastoral al acțiunii. Dar s-a dovedit că acest aspect nu a fost un impediment major în răspândirea cântecului, chiar și în spații în care păstoritul nu avea tradiție. Inconvenientul a fost depășit de apartenența de care se bucura păstoritul la timpurile mitice, de început, ce-i conferea mister și vechime, emoție nedisimulată și rădăcini într-o glie strămoșească.

Miorița nu e doar o creație privilegiată, o câștigătoare a acestei competiții, ci un fenomen mult mai complex, devenit un mit viu în plin secol al XX-lea, fapt deopotrivă spectaculos și unic. Ba mai mult, înclinăm să credem că desăvârșirea si apogeul acestui mit se confundă cu istoria modernă, cu epoca renașterii târzii a culturii românești (1850-1950), ceea ce îi sporește unicitatea și valoarea în peisajul mitologic universal. Pentru că Miorița este un mit ancestral înflorit într-un timp istoric socotit modern.

Acest grad sporit de generalizare împins până la universalitate este, fără îndoială, un aspect esențial al răspândirii și adeziunii de care s-a bucurat Miorița. Chiar și atunci când versiunea-baladă a încălcat una dintre cutume, introducând elemente de apartenență geografică a celor trei păstori (unul devenit moldovean, altul ungurean / ardelean, iar altul muntean sau vrânceană), românii, indiferent de spațiul de obârșie, s-au regăsit în configurația epică. A fost, dacă vreți, o licență epică unanim acceptată, în contextul în care se reliefa o unitate teritorială la care aspirau toți românii. Să nu uităm că această formulă circula înainte de Unirea de la 1859 și chiar înainte de Revoluția pașoptistă. “Licența” de care vorbeam mai sus, a trinității, a însoțit cea mai zbuciumată perioadă a istoriei noastre moderne, devenind soclul specificității naționale și, implicit, coordonata fundamentală a solidarității.