Miorița s-a născut în Maramureș/Momentul 1936
În anul în care Lucian Blaga (1895-1961) devine membru al Academiei Române (1936), acesta publică, la București, un amplu și controversat studiu numit Spațiul mioritic, inclus mai târziu în Trilogia culturii (1944). Deși abordarea sa este pur teoretică, istoria Mioriței intră astfel definitiv pe un alt făgaș, într-o matcă adânc săpată în conștiința românilor. L. Blaga este, fără îndoială, promotorul specificității baladei Miorița în raport cu spiritualitatea românească. Un fel de „marcă înregistrată”! Dar această etichetă nu a fost întotdeauna agreată, iar contraargumentele nu au fost lipsite de temei.
O apreciere importantă asupra lucrării blagiene aparține lui George Călinescu (1941): „Studiul ar cere mai multă aplicare sociologică și documentară, decât doctrinară. Din păcate, materialul examinat e foarte redus și impresia este că autorul cunoaște superficial istoria patriei și literatura ei (…). Discuția rămâne dar în generalitatea eseistică și pe un picior prea speculativ (…) Ca spațiu aprioric românesc, Lucian Blaga socotește «plaiul, sfântul plai», ceea ce este interesant și valabil în parte, cu nici un fel de confirmat în toată cultura română”.(G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini și până în prezent, ediția a II-a, Editura Minerva, București, 1988, p. 952.)
În termeni la fel de duri s-a exprimat și etnomuzicologul Constantin Brăiloiu, într-un studiu de referință („La Mioritza”) din 1946: „… un gânditor de seamă nu se teme să creeze, cu ajutorul unui sufix comun, cea mai ciudată dintre vocabule și să imagineze «spațiul mioritic» care ar fi un fel de loc de elecțiune al sufletului rasei”.(C. Brăiloiu, Sur une ballade roumaine: La Mioritza, Geneva, 1946, apud M. Eliade, De la Zamolxis…, Editura Humanitas, București, 1995, p. 245.)
Mircea Eliade (1969) utilizează un ton mai temperat, rezumându-se la reluarea definiției blagiene - «spațiul ondulat», constituit din văi și coline care se succed „este spațiul «mioritic» care „reprezintă orizontul specific în care s-a format și trăiește încă poporul român” . Abia pe final, M. Eliade acuză, cu multă subtilitate, faptul că acest spațiu „generează și limitează totodată creațiile specifice ale geniului românesc”.(Mircea Eliade, studiu Mioara năzdrăvană, în De la Zamolxis la Genghis-Han, Editura Humanitas, București 1995, p. 243-244; prima ediție apare în 1970, la Paris, dar lucrarea este redactată în 1969, parțial în 1962).
Poate că în același context ar trebui poziționată și controversata opinie a lui Constantin Noica (1976), exprimată în articolul Pentru o bună desprindere de spiritul Mioriței, unde filosoful susține că Miorița nu poate fi „măsura unică pentru sensibilitatea filosofică a unui suflet”.(Constantin Noica, Pentru o bună desprindere de spiritul Mioriței, în Steaua, Cluj-Napoca, 1976, nr. 3, p. 60; cf. Iordan Datcu (1990), art. Un clasic: Adrian Fochi, în Miorița, I, nr. 1, martie 1991, p. 28).
Politica radicală și oarecum extremă a discursului blagian, prin consacrarea direcției de interpretare filosofică, a generat nu numai polemici, ci și orientări opuse ce propuneau o sondare obiectivă a realității din satul românesc, unde valorile materiale și spirituale nu pot fi identificate drept un efect al unul presupus „dor metafizic”. Un exponent al acestei direcții este sociologul H.H. Stahl (1937).
- 1941. George Călinescu / Mit
„Făcând bine socoteala, credem că România întregită s-a bucurat numai de 20 de ani de libertate. Și, totuși, cât de mult s-a creat în acest răstimp!” (M. Eliade, Destinul culturii românești în revista Destin nr. 6-7, Madrid, 1953) avea să afirme cu nostalgie Mircea Eliade în 1953. Cele două decenii benefice și productive aveau să se transforme în apogeul culturii românești din secolul al XX-lea. În acest context, în 1941 apare o lurare critică monumentală, Istoria literaturii române de la origini și până în prezent, unde George Călinescu (1899-1965) clasifică, analizează și cerne valorile literare. Deși nu urmărește fenomenul folcloristic decât în maniera în care acesta a constituit o sursă de inspirație pentru scriitori și poeți, G. Călinescu găsește pentru Miorița un discurs lapidar dar genial, inserând-o în ciclul celor patru mituri ale literaturii române: „Al doilea mit, cu ecoul cel mai larg, e Miorița, cu punctul de plecare în cântecul bătrânesc publicat de Vasile Alecsandri. Proporțiile mitului au crescut în vremea din urmă până într-atât, încât s-au făcut comparări cu Divina Comedia și mulți îl socotesc ca moment inițial al oricărei culturi autohtone. Aici e simbolizată existența pastorală a poporului român și chiar unitatea lui în mijlocul real al țării reprezentat de lanțul carpatic”.(G. Călinescu, op. cit., p. 58.)
Cu siguranță că George Călinescu a luat în considerare întreaga istorie a exegezelor, numărul mare al variantelor din culegerile de folclor (de la Alecsandri și până la O. Densușianu și I. Diaconu), dar și aspectul ce viza Miorița „ca motiv de inspirație și de prelucrare în literatura cultă”. Iar de aici încolo, această încadrare și definiție călinesciană nu va lipsi din nici o abordare pretențioasă a Mioriței.
Cu toate acestea, paradoxul mioritic va isca în continuare aprecieri controversate, făcând abstracție de seria cronicilor laudative. La un an după apariția Istoriei… lui G. Călinescu, dramaturgul Victor Eftimiu (1889-1972) contestă valoarea Mioriței și propune să fie scoasă „din toate cărțile de cetire” . (Victor Eftimiu, Amintiri și polemici, 1942, reluat în Adevărul, nr. 17.175, 1948, apud I. Diaconu, Ținutul Vrancei, IV, Editura Minerva, București, 1989, p. 349). Așa cum s-a întâmplat cu toate aprecierile contraproductive, articolul lui V. Eftimiu a fost ignorat în mod unanim.
- 1946. Constantin Brăiloiu / La Mioritza
În primii ani după război, mai precis în 1946, etnomuzicologul Constantin Brăiloiu publică, la Geneva, exegeza Sur une ballade roumaine: La Mioritza, pe care o redactează pornind de la mai multe coordonate: anchetele de teren, studiul lui I. Mușlea (1925) și interpretarea metafizică, datorată îndeosebi lui L. Blaga (1936). Mircea Eliade – dar și A. Fochi (1964) – îi va dedica lui C. Brăiloiu un capitol aparte, socotind că această lucrare marchează o dată importantă în istoria interpretărilor mioritice, impunând o orientare antimetafizică și antimistică „și mai constituie, pe deasupra, un document prețios pentru istoria ideilor în România modernă” . „În mai puțin de 3.000 de cuvinte, eminentul etnomuzicolog și folclorist a concentrat toate argumentele care se pot invoca împotriva exaltării nemăsurate a Mioriței”.
În realitate, C. Brăiloiu realizează un studiu de caz, pornind de la credințele și ritualurile funerare românești, respectiv nunțile postume ale tinerilor morți celibatari, lămurind astfel definitiv (după I. Mușlea) misterioasa alegorie nuntă-moarte, episod prezent exclusiv în versiunea baladă a Mioriței. Privind chiar și numai din această perspectivă meritul lui C. Brăiloiu trebuie remarcat.