Miorița s-a născut în Maramureș/Momentul 1964

Adrian Fochi (1964)

14590Miorița s-a născut în Maramureș — Momentul 1964Dorin Ștef


Se împlinise deja mai bine de-un secol de când varianta lui Alecsandri își făcuse debutul în marea familie a culturii românești, surâzând misterioasă și risipind energiile unui mare număr de exegeți. În toate colțurile țării apăreau zeci și sute de variante în diverse culegeri și periodice, fără ca una din ele să fie de folos în descifrarea rebusului mioritic. O sistematizare, un bilanț al celor știute (și neștiute) despre Miorița se impunea de la sine.

Monografia Miorița – tipologie, circulație, geneză, texte (Adrian Fochi), publicată sub auspiciile Editurii Academiei Române (1964), a șocat opinia publică, dar mai ales noua generație de specialiști în cultura populară. A. Fochi (1920-1985) realizează o sinteză a tuturor ipotezelor, teoriilor, tezelor și ideilor legate de Miorița, corespunzător perioadei 1850-1950, propune o tipologie exhaustivă și trece în revistă câteva repere ale fenomenului cultural generat de baladă. În final inserează prima antologie națională a variantelor din ambele versiuni (baladă și colind), o parte deja publicate, altele inedite, în total 930 de documente (702 variante complete, 123 de fragmente și 105 „informații de circulație”) – „lucru care este fără precedent, atât în folclorul românesc, cât și în cel mondial”, avea să afirme A. Fochi 16 ani mai târziu, când numărul variantelor trecuse de pragul de o mie.(A. Fochi, Miorița – texte poetice alese, Editura Minerva, București 1980, p. 23.)

Aprecierile nu au contenit mulți ani de la acest eveniment. Emblematică e opinia lui Al. Amzulescu: „Sinteza lui Adrian Fochi e, pentru vremea sa, cu totul ireproșabilă, păstrându-și neistovită valoarea ei în întocmirea corpului sistematic exhaustiv și în formularea celor mai judicioase observații de detaliu, ca și a celor mai limpezi și depline însemnări critice originale în ce privește morfologia, «viața actuală», în oralitatea și problema atât de dificilă a genezei și treptele evoluției cântecului Mioriței în timp și spațiu”. (Al. I. Amzulescu, apud Iordan Datcu, în art. Un clasic: Adrian Fochi, rev. Miorița I, nr. 1, Câmpulung Moldovenesc, martie 1991, p. 27-28.)

Așa cum avea să anticipeze Al. Amzulescu, Miorița lui A. Fochi a devenit sine qua non o veritabilă rampă de lansare „pentru încercările de scrutare a Mioriței, câte vor urma în viitor” . În fruntea listei celor care au utilizat documentarea fochiană se află chiar M. Eliade. Ion Diaconu nu va pregeta să acuze, uneori îndreptățit, „tonul polemic extremist practicat, în 1964, de A. Fochi” și să deplângă faptul că acest exeget „a fost utilizat și crezut de Mircea Eliade ca perfect obiectiv în documentare” . (I. Diaconu, op. cit., p. 318, la subnote.) Iar în alt loc, I. Diaconu e și mai virulent: „Lucrarea ar fi prețioasă – dacă ar fi retipărită – prin consolidarea materialului teoretic și revizuirea transcrierii diacritice a textelor culese pe teren de autor…”.

Motivele „supărării” lui I. Diaconu nu se datorează exclusiv modului neglijent în care s-a făcut transcrierea textelor (oricum, A. Fochi nu-și propusese să utilizeze metoda diacritică, pentru a nu îngreuna lectura), ci mai degrabă interesului vădit a lui A. Fochi pentru versiunea colind a Mioriței, acreditând chiar ideea că spațiul de obârșie ar fi undeva în Transilvania, iar argumentele utilizate par destul de pertinente. Această perspectivă inedită a cercetării va gira o nouă direcție, care se va manifesta pe parcursul ultimelor decenii ale secolului.

În 1980, A. Fochi revine cu un compendium – Miorița, texte poetice alese (Editura Minerva, colecția Meșterul Manole, București, 1980) - unde schițează un bilanț a ceea ce știm despre Miorița „la modul absolut sigur”, dar și a ceea ce „nu vom ști niciodată”. Reia principalele concluzii din ediția 1964 și alcătuiește o antologie de 92 de texte provenind din Moldova, Dobrogea, Muntenia, Oltenia, Banat și Transilvania, fără a se raporta la un etalon tipologic. În această formulă, lucrarea a devenit accesibilă unui segment larg de cititori, impunându-se ca una de referință.

Cinci ani mai târziu, în 1985, Fochi își încheie cariera prodigioasă pe tărâmul cercetării folclorului cu o amplă sinteză (Cântecul epic tradițional al românilor), pe parcursul căreia abordează Miorița din două perspective interesante. Capitolul „În căutarea epocii de comunitate culturală străromână” vizează geneza și circulația textelor mioritice (prin raportare la variantele aromâne), iar capitolul „Câteva capodopere în lumina eternității” debutează cu unele aprecieri despre Miorița – un rezumat tematic, reluarea tezei „morții tânărului nelumit” ca germene al textului, respectiv o teorie privind datarea.