Miorița s-a născut în Maramureș/Raportul dintre personaje

O călătorie inițiatică. Analiza variantelor mioritice din Maramureș

14664Miorița s-a născut în Maramureș — Raportul dintre personajeDorin Ștef


Dacă în versiunea-baladă cei trei ciobănei sunt identificați ca fiind «moldovean, ungurean și vrâncean», în versiunea-colind există două formule: „cea care opune pe ciobani din punct de vedere al vârstei și forței («Doi mai mari, unul mai mic») și cea care opune pe un străin unui grup de frați sau verișori («Doi mai mari îs veri primari, / Cel mai mic e străinel»)” (Adrian Fochi, Miorița, Editura Academiei, București, 1964, p. 232). Între cele două ipostaze semnalate de A. Fochi există însă un raport de subordonare, dreptul de preemțiune avându-l formula ce statuează opoziția străin-veri primari, care, în cele mai multe cazuri o include și pe prima (doi mai mari, unul mai mic). De aici se desprind trei teme majore: a marilor, a micului, respectiv a străinului. Pentru a evita o abordare speculativă, demersul analizei nu poate ocoli realitatea etnografică din sfera pastorală, dar nici elementele conexe de cultură populară.

■ Un prim aspect vizează descrierea raporturilor reale ce se stabilesc între membrii unei colectivități pastorale. Un compendim de certă valoare al acestor aspecte a fost realizat de V. Latiș (1993). Aflăm astfel că “factorii umani care intră în co-responsabilități (drepturi și datorii) în păstoritul din Maramureș, cu pondere și poziții inegale în sub-secvența actului profesional rămân aceștia: sâmbrașii, gazdele de lapte și gazdele de munte dinspre grupul lărgit al satului și în nucleul profesional redus: baciul, păcurarii și sâmbrașii”(p. 49). Cum textele mioritice nu pomenesc nimic despre cei din primul grup – în mod firesc, deoarece acțiunea se desfășoară pe munte, unde rolul acestora se diminuează, fără a se anula – vom preciza doar că sâmbrașii sunt proprietarii de oi. Primăvara oile sunt adunate în boteie, “fiecare botei având păcurarul / păcurarii săi și totodată răspunzătorul acestuia: gazdele de lapte”. La Ruptu Sterpelor, “boteie se adună la stână, iar responsabilitatea gazdelor de lăptării trece în sarcina gazdei de munte, unul pentru întreaga vară și pentru toată turma”. Acesta va deveni un intermediar activ între sâmbrași și păcurari, având autoritate directă asupra baciului: “Împreună cu acesta trebuie să asigure cantitatea și calitatea cașului fiecărui sâmbrași și, așa cum am constatat, șede el însuși la stână și o supraveghează în cazul în care stâna amenință să nu poată duce rândul. Atunci se substituie baciului, pe care-l trimite drept păcurar, și preia atribuțiile acestuia; dacă nu «împlinește» brânza el devine singur răspunzător și trebuie să răscumpere sâmbrașii vătămați” (p. 50). La stână, cel mai important rol îl joacă baciul, care, de regulă, este un om mai în vârstă, “răspunde de întreg procesul de lactificație și munca lui este din cele mai grele.” Un aspect pe care a insistat foarte mult V. Latiș este faptul că baciul “nu are preemțiune profesională la stână”. Cu alte cuvinte, păcurarii “nu răspund decât față de sâmbrași (familiile lor), care le-au încredințat oile primăvara și cărora trebuie să le redea toamna”. Relațiile dintre baci și păcurari sunt numai “de înțelegere”, și doar în cazuri excepționale, când baciul este “un om extraordinar și respectat ca atare”, acesta are “întâietate de drept și nu de fapt” (p. 50-51). Astfel păcurarii dobândesc autonomie în raport cu cel mai în vârstă dintre persoanele ce compun cătunul pastoral, fapt inoperabil în cadrul obștei din care provin (unde autoritatea bătrânilor nu poate fi contestată decât cu prețul unei bulversări a valorilor tradiționale). În virtutea acestui ultim aspect ar fi normal să presupunem că în trecut acest raport de subordonare după criteriul vârstei a funcționat și în spațiul stânei, baciul/vătaful având și alte atribuțiuni în afară de procesarea laptelui. Abia o dată cu instaurarea unei acalmii relative, a încheierii proceselor migratoare, a închegării primelor formațiuni statale, s-a conturat o diviziune a muncii mai pronunțată, restrângând substanțial sarcinile profesionale ale baciului.

Supoziția ar putea contribui la efortul de datare al primelor texte mioritice, cu atât mai mult cu cât în versiunea-colind, socotită arhaică, imaginea baciului nu se regăsește în nici o ipostază – deși mult invocatul sobor al păstorilor care-l judecă pe cel mic ar reclama prezența acestuia. Aspectul este remarcat și de V. Latiș: “Așadar baciul nu poate deține o poziție juridică preeminentă pentru simplul motiv că nu are și nu poate avea o sarcină culturală specifică și nu poate stabili competențele de ierarhie profesională. Că o asemenea poziție nu este pertinentă în păstorit arată întreaga literatură păstorească; în nici un conflict baciul nu are o poziție de apărat și nici prepotență punitivă. Aceasta (și încă mai mult) ar fi trebuit să-i spună cercetării noastre textele mioritice: prea puține [îl] aliniază în conflictul pastoral care, dacă ar fi avut o poziție de autoritate unilaterală, trebuie să-l provoace sau să-l motiveze într-un fel. Dimpotrivă, aceste texte îl exclud sau mai degrabă îl ignoră cu desăvârșire” (p. 52).

În schimb, toate versiunile și variantele pomenesc invariabil doar despre păcurari sau ciobani (termeni utilizați în funcție de regiunea etnografică). În Maramureș, “păcurarii se asociază într-o singură tovărășie profesională și au statut juridic egal” (p. 49). Ei sunt aleși de către sâmbrași și “acceptă sau nu însărcinarea la solicitarea acestora” (p. 52). De remarcat faptul că în această zonă păcurăritul e o îndeletnicire ocazională și nu propriu-zisă: “Oamenii chestionați recunosc a fi «țărani», sau dulgheri, zidari, cojocari, în cazul în care practică, prin diviziunea muncii, această profesiune. Se poate spune însă: «sunt păcurar» sau «am fost două / zece veri» sau, în cazuri cu totul rare, cineva a fost toată viața păcurar – ceea ce cuprinde distinctiv și admirație și dispreț” (p. 52-53). Latiș citează o cercetare efectuată de I. Donat asupra problemelor pastorale, pe baza statisticii efectuate în 1838, unde se precizează printre altele: “puțini dintre cei chestionați se declară păstori, socotind asemenea ocupație parte din cea mai vastă (agricultura); dintre aceștia, majoritatea sunt copii sau tineri, oameni necăsătoriți, de la 15-16 ani”(I. Donat, La vie pastorale chez les Roumains et ses problémes, în Dacoromania, 1973, p. 86, apud V. Latiș, op. cit., p. 53).

Două coordonate pot fi stabilite pe baza acestor informații: pe de o parte aspectul îmbracă o formă pragmatică și economică; tinerii, acceptând statutul de păcurar timp de o vară sau două, degrevează familia, de obicei numeroasă, de obligațiile legate de asigurarea subzistenței, contribuind totodată la întreținerea familiei prin aportul de bani și produse dobândite din partea sâmbrașilor pentru activitatea desfășurată. Pe de altă parte aceiași tineri au bunul prilej de a lua contact, pentru prima dată, cu o formă de tovărășie profesională, dezvoltată printr-un amplu ritual de inițiere. Inițierea la rândul ei se desfășoară pe două planuri: unul profesional, legat de activitățile specifice stânei (oficierea jurământului pentru constituirea frăției, săvârșirea ritualului pentru aprinderea focului viu, supravegherea, adăparea și mulsul oilor, dobândirea unor cunoștințe de medicină empirică, umană și veterinară etc), și unul ritualic – pe acest plan inițierea fiind strict legată de pragul de trecere de la adolescență la maturitate, prilej cu care, în vechime, se practica un rit de prefigurare a Marii Treceri (moartea inițiatică) . În textele mioritice maramureșene vom regăsi numeroase aluzii la cele două planuri inițiatice, ceea ce permite îmbogățirea scenaristicii interpretative.

În fine, din nucleul pastoral mai fac parte și strungașii. Deși textul nu face nici o referire în mod direct la această categorie profesională, tema micului suportă o paralelă între statutul strungașilor și cel de mus, al tânărului păcurar evocat în colindă: “Strungașii sunt copii recrutați la începutul anului profesional, din sat, de acasă sau din satele submontane. Angajamentul se face pentru întrega vară sau pentru un răstimp posibil, ținându-se seama de obligațiile lor școlare. Statutul lor este semiprofesional: sunt angajați după nevoi imediate și anume de către gazda de munte. Se poate întâmpla (caz mai frecvent odinioară) ca strungașul să continue, devenind prin vârstă și pricepere, păcurar, stadiu care reprezintă, singurul, un statut profesional propiu-zis” (Vasile Latiș, op. cit., p. 51).

Sintetizând informațiile de până acum și așezându-le în relație cu realitatea textuală am putea spune că personajul principal din Colinda păcurarilor e învrednicit cu un statut aflat la granița dintre cel al strungașului și cel al păcurarului, mai precis unul de devenire, de recentă dobândire a statutului de păcurar – situație în perfectă concordanță cu scenariile propuse anterior.