Miorița s-a născut în Maramureș/Tema "marilor" și a verilor primari

Miorița s-a născut în Maramureș de Dorin Ștef
Tema "marilor" și a verilor primari

O călătorie inițiatică. Analiza variantelor mioritice din Maramureș

O caracacteristică generală a textelor mioritice maramureșene este că doi dintre păcurari sunt mai mari (mai în vârstă, mai vechi în meserie…), iar între ei există o relație cosanguină – sunt veri primari sau, mai rar, frați. Astfel, tema marilor apare în 79 de texte (58%), iar tema verilor primari în 48 de texte (35%).

În Țara Maramureșului regăsim cea mai mare incidență a celor două teme: 58 de variante (92%), respectiv 37 variante (59%), în formula “Cei mai mari îs veri primari”. În cele 27 de variante unde lipsește tema verilor primari – excelează Ieud, apoi Bârsana și Dragomirești – , se precizează că doi dintre ei sunt “mai mari”, fără a se menționa nici un grad de rudenie (“Doi mai mari, unul mai mic”). În Țara Chioarului, incidența temei marilor scade la 59% (13 variante), cu atât mai mult cu cât abia în 5 variante ea e menționată în mod direct (“Doi mai mari, mai voinicuți"; “Șapte ce erau mai mari”) și în alte 8 variante apare doar aluziv, prin tema micului. Verii primari pot fi identificați numai în 14 variante (18%) – “Toți s-aflară veri primari”. În Țara Lăpușului procentul se diminuează și mai dramatic: 8 variante (35%) pentru tema marilor, respectiv 6 variante pentru tema verilor primari (din care două texte aparțin tipului nord-maramureșean), pentru ca în Țara Codrului cele două teme să nu se mai regăsească, decât cu două excepții, care aparțin, evident, tipului nord-maramureșean. O abordare a subiectului din perspectivă strict etnografică a fost întreprinsă de Vasile Latiș (1993): “Cei mari au fost păcurari într-un alt an pastoral și, pe acest criteriu sunt frați, veri, ortaci și tot pe același criteriu cel mic este străin, străinel față de grupul / ceata lor. Nici acest moment nu este generatorul unui conflict, pentru că nu deschide o cale antagonică în profesiune. Cei mari nu-l pot ucide sau suprima pe cel mic nici pentru că e mai mic de ani, nici pentru că nu face parte încă din ceată, nici pentru că vrea să devină profesional păcurar” (V. Latiș, op. cit., p. 118). Observația este pertinentă, însă V. Latiș, pornind de la acest aspect va plusa, afirmând că păstorii “nu performează nici un grad de rudenie”. Dimpotrivă, „organizarea cetelor presupune cu necesitate eradicarea rudeniei cosanguine” (p. 105-106). Singurul culoar interpretativ în această situație ar fi, după V. Latiș, o altfel de lectură a actului cultural autentic, respectiv alunecarea spre al doilea nivel de realitate – “metafora poetică însăși”, care ar justifica politropia cuvântului .

Să fie vorba, într-adevăr, de efectul unui salt în metaforă, de o sintagmă fără suport real, iar legătura de sânge a fârtaților este exclusă? Puțin probabil. Mai întâi pentru că o astfel de metodă de abordare ne plasează pe un tărâm al infinitelor ipoteze, subiective prin excelență, fără nici o șansă de a se coagula într-o teorie unanim împărtășită. Istoria exegetică a Mioriței excelează în interpetări literare (poetico-metaforice) și filosofice tocmai în zone ale textului unde nu s-au putut oferi explicații valide. În al doilea rând, în cazul de față să remarcăm faptul că a fost sondat un strat cultural relativ recent, specific probabil ultimelor două secole ale mileniului doi, neluându-se în calcul o evoluție în timp a fenomenologiei pastorale.

O posibilă abordare a opoziției mare-mic sau veri primari-străin s-ar dezvolta pe relația frate de cruce – frăție – frate – neam – văr – văr primar – văr de-al doilea – străin. În acest caz, cel mic, deși din neamul celor doi, suportă un statut de neam îndepărtat, aproape străin în raport cu nucleul neamului din care primii doi ar face parte. Sau veri din frați – veri din surori sau o înrudire de circumstanță, pornind de la o asociere profesională, religioasă (frate întru religie) sau etnică – performată întotdeauna în raport cu “alții”, cu “ceilalți”, cu “străinii”. Deci frații de sânge pot fi străini între ei sub raport profesional sau religios. Dar indiferent de natura relației (cosanguine sau profesionale) este evidentă existența unei delimitări, o rupere a raporturilor dintre păstori. Unul dintre ei nu aparține de drept grupului, cel puțin până în momentul incidentului. Însă de fapt el este deja integrat sau cel puțin se fac eforturi în acest sens. Pentru a căpăta de drept acest privilegiu s-ar impune parcurgerea anumitor etape de inițiere. (Sau, într-o altă ipoteză, el își pierde de drept acest statut, decăzând în starea de înstrăinat din pricina unor nelegiuiri). În fine, el nu a avut niciodată acest drept (e mai mic), dar nici nu se face vinovat de nimic.

Ceea ce nu poate fi negată (și nici atribuită cu prea multă facilitate metaforei înseși) este realitatea textuală și implicit delimitarea celor doi veri primari. Sigur că acest aspect nu se poate constitui imediat într-un argument pentru a dovedi o presupusă dramă familială. Dar ar putea foarte bine să impună consacrarea (ritual-magică) a verilor primari din frați, tandem necesar pentru săvârșirea anumitor gesturi sau acte în cadrul stânei.

E drept, în activitatea strict profesională această legătură de rudenie specială nu poate avea nici o valoare. Însă uneori apar situații ce depășesc sfera cotidianului și pătrund într-o zonă a sacralității, dar nu de factură religioasă, ci mai degrabă magico-mitică. Este cazul unor ritualuri impuse de datină (focul viu, delimitarea spațiului consacrat al stânei…) sau de conjunctură (îmbolnăvirea animalelor, moartea accidentală a unui păstor, înmormântarea lui și, probabil, pedepsirea unui fârtat pentru nerespectarea unor clauze ale jurământului).

Ierarhia invocată (combătută vehement de V. Latiș ca nefiind în conformitate cu realitatea vieții pastorale de la sfârșitul secolului al XX-lea) nu funcționează pe palierul profanului. Dar în situații ce depășesc acest nivel ea devine o necesitate – oricând, în orice împrejurare. Trebuie să fi existat un grup de inițiativă pentru astfel de situații și un factor de decizie, respectiv un executant. Cert este faptul că executantul trebuie să îndeplinească un minim de condiții pentru a putea performa un anumit ritual. Probabil în această direcție am avea mai multe șanse să identificăm adevăratul rol al verilor primari, respectiv substratul acestei sintagme.