Miorița s-a născut în Maramureș/Ritualul focului viu
Un obicei pastoral a cărui rădăcini se pierd în preistorie este ritualul sacru al focului viu. “…Adorat dinaintea descoperirii producerii celui artificial, ca tezaur palpabil și esențial, fie în personificări generale (…), fie ca foc de vatră (Hestia la greci, Vesta la romani)”, focul viu “era conservarea focului genuin necesar existenței umane, a cărui dispariție putea fi socotită un moment tragic”(Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, Editura Științifică și Enciclopedică, 1989, p. 189). Romanii obișnuiau să întrețină în mijlocul satului un focus publicus, de care se îngrijeau să nu se stingă niciodată, iar într-o proiecție familială a acestui obicei, în fiecare casă ardea mereu focul din vatră, “devenit cu vremea și simbol al belșugului și stabilității casnice” . V. Kernbach este de părere că focul viu provine “fie din conservarea focului natural, fie din simpla frecare a două bețe uscate”, însă de fiecare dată este pus pe seama unei relații divine.
Societatea pastorală românească a conservat obiceiul aprinderii focului viu până spre zorii secolului al XX-lea, într-un ritual arhaic, autentic și funcțional, întărit de credințe religioase cu mult mai vechi decât cele creștine. Ulterior ritualul s-a degradat, grație unui festivism de circumstanță, iar în cele din urmă s-a stins: “A exista până în trecutul recent un obicei păstoresc care a fost pe cât de frumos și ales, pe stât de vechiu – atât de vechiu încât trece de vremea nașterii neamului nostru și își are originea în adâncimea timpurilor preistorice. Era obiceiul ca la urcarea în stâne, primăvara, primul foc să se facă nu cu chibrituri sau nici măcar cu amnarul – care probabil era o unealtă preistorică – ci prin frecarea a două lemne și cu atâta meșteșug până ce aceste lemne se aprind” (G. Vălsan, O știință nouă – Etnografia, Cluj, 1927, p. 21, apud Lucian Perța, Focul viu – aspecte ale procesului de demagizare, în Acta Musei…, Sighetu Marmației, 2002, p. 137-138).
Analizând cartograma (Vezi R. Vulcănescu, Mitologia română, 1987, p. 380, cartogramă – focuri de peste an) realizată de R. Vulcănescu (după Gh. Vrabie) privind răspândirea teritorială a mărturiilor despre focurile de peste an (focul viu, roata de foc, focul de iarnă, focul de primăvară), vom constata că focul viu se practica la un moment dat de-a lungul întregului lanț carpatic, cu o intensitate sporită în nordul țării (Maramureș și Bucovina). Dealtfel, T. Papahagi consemna în 1925: “…de remarcat că și păstorul maramureșean cunoaște facerea «focului viu», pe care îl aprinde exact ca și moțul bunăoară. Dealtfel și la maramureșeni cel mai interesant aspect folkloric ni-l oferă viața păstorească” (T. Papahagi, Graiul și folklorul Maramureșului, ediția 1981, p. 122). O jumătate de secol mai târziu găsim din nou mărturii despre acest obicei practicat în Maramureș: “Focul viu este focul care nu se stinge din primăvară până în toamnă, de când ciobanii urcă cu oile la munte și până când coboară în sat. Dacă focul se stinge, prevestește moartea oilor, a ciobanilor și a întregii obști sătești. Focul, în mod obligatoriu, se aprinde prin frecarea a două lemne și, în jurul lui, pentru a se alunga duhurile rele ale nopții, se cântă din trâmbițe și se joacă pe motive de ritual străvechi”(Isidor Rîpă, Obiceiuri tradiționale de primăvară și vară, în Maramureș (lunar), Baia Mare, mai 1970, p. 18-19).
■ Ar fi momentul să precizăm că focul viu, cu adevărat, este doar focul natural, ulterior conservat. Focul obținut de păstori în cadrul ritualului nu poate fi decât unul tehnic. Pentru a soluționa acest inconvenient s-a recurs, pe de o parte, la invocarea relației divine, iar pe de lată parte, la alegerea anumitor lemne, cu proprietăți speciale: “Lemnele cu care se practică focul viu sunt fie din brazi trăsniți (fapt important totuși pentru o sugestie anume la religia geto-dacilor) – lemn care se găsește tocmai în mediul montan, sau de alun (o altă specie prezentă în rituri și practici magice)” (V. Latiș, Păstoritul…, Baia Mare, 1993, p. 71).
Un copac trăsnit păstrează în substanța sa relicvele adevăratului foc viu – iscat de fulger. Este focul produs în natură, prin descărcare electrică. Este focul dăruit de zei oamenilor, potrivit mitologiei. Este focul adus de Prometeu pe Pământ din vatra Olimpului; dar și puterea lui Zeus, potrivit grecilor antici. Focul viu mai simbolizează relația specială a oamenilor cu Soarele – față de care s-a născut un cult de o profundă sacralitate, ce a minimalizat religia creștină până târziu. Focul viu e asemenea Soarelui: încălzește, luminează și tămăduiește. În vremurile de demult focul viu nu se aprindea prin accesorii descoperite de oameni, ci se invoca spiritul fulgerului ce zace în bradul trăsnit, deci spiritul zeului sau poate al Soarelui: “Dacă, probabil, primul foc artificial a fost produs prin frecarea a două lemne uscate, antichitatea preistorică a inventat, pe de o parte, amnarul (care ar putea fi de origine neolitică), pe de altă parte un instrument tehnic ingenios (lat. igniaria), compus dintr-o pârghie verticală dură sprijinită în orificiul unui alt lemn, însă orizontal (un fel de scândurică), focul născându-se prin semirotirea alternativă foarte rapidă a pârghiei acționată cu palmele (ca și acum în multe sate africane sau australiene) sau cu o curea; perfecționat mai târziu, instrumentul a devenit un soi de burghiu”(V. Kernbach, Dicționar de mitologie…, 1989, p. 190).
Documentele etnografice demonstrează cu prisosință faptul că păstorii maramureșeni cunoșteau producerea focului, utilizând toată gama tehnicilor arhaice: “La ieșitul muntelui se făcea foc viu; se freacau două lemne; să nu se strice, să nu se zgaibe oile” (Ioan Bizău, localitatea Bogdan Vodă); “Se freca o scândură prin vârtejul de la stână” (Gheorghe Pop, Petrova,1976); “Se numește foc viu cel rezultat din cremene și iască” (Vasile Mărginean, Văleni, 1976); “Iau tinga de la cal și o pun pe un putregai; atâta freacă doi inși până se aprinde putregaiul. Se face așa când ies întâia oară în munte, înainte de a intra oile în strungi” (Grigore Timiș, Borșa); “…se face din sticlă și iască la soare fierbinte” (Ioan Glodeanu, Poiana Botizii); “Folosește expresia «foc mereu» pentru foc viu. Când vii la munte prima oară se pun două lemne, două lotbe, se înfig în mijlocul târlei, între ele se pun o «punte de lemn» rotundă, care se învârte în găurile făcute în lotbe, peste punte un lanț și peste lanț o funie; patru trag, câte doi de o parte și de alta; «focul viu așteaptă muncă». După ce dă para, din ea se aprinde focul în vatră și se mai aprind totodată două focuri marginale față de strungi, prin ele ies oile la întâiul muls în munte; «nu li se ia laptele, nu vine fiara». Foc din vatră nu se dă și nu se împrumută (credință generală). La plecarea din munte focul se stinge” (Ioan Pop, Vișeu de Jos, 1957); “Căutai un ciung uscat de brad, îl tăiai și-l făceai lotbe. Le frecai până se aprindea; doi sau patru sau mai mulți până se aprindea” (Ioan Pagu, Borșa, 1954); “Am făcut chiar anul acesta foc viu” (Vasile Nan, Rozavlea, 1975); “Se făcea primul lucru când ajungeai la stână foc viu: frecai cu o piatră o botă uscată și astfel se aprindea iasca; sau un «hârb» ținut la soare” (Ioan Chindriș, Ieud, 1975).(V. Latiș, op. cit., p.71-72).
■ Un aspect important pentru obiectul cercetării noastre este identificarea persoanelor îndreptățite să performeze acest ritual, urmărind totodată evoluția acestei cutume în mai multe straturi cultural-pastorale, în timp și spațiu: “Actul este performat din veri din frați, cu excluderea expresă a celor colaterali din surori, de către baci și păcurari sau, așa cum practica arată pentru Maramureș, de către păcurari tineri de la stână” . Vasile Latiș își susține această afirmație invocând răspunsurile la chestionarul Pușcariu, din 1932: “Se consemnează foc viu la Arieșeni (Turda), în joia după Rusalii, făcut cu lemne din brazi trăsniți; focul se face de doi veri primari proveniți din doi frați. Locul unde s-a făcut focul se împrejmuia ca să nu-l calce nimeni”; “În Săliștea Vașcău de asemenea se face foc viu, aprinzându-l și aici veri din frați”; “În Vadu Maramureșului focul viu se face de către vătaf și de către un cioban”; “La Sebeșel-Alba se face foc viu de către doi veri din frați, de asemenea cu lemne de brazi trăsniți; locul unde s-a făcut focul este de asemenea îngrădit, ca să nu-l calce vreo vietate, «că moare»” . Iar din propriile cercetări de teren reținem: “Păcurarii care-l făceau erau mai tari” (Ioan Hanțig, Moisei, 1957); “Numai aceia pot face foc viu care nu-s sfădiți, care-s prieteni” (Gheorghe Pop, Petrova, 1976). Din întregul set de mărturii ale informatorilor se poate sesiza o evoluție a acestui ritual, dacă analizăm cele trei nivele temporale pe care le avem la dispoziție:
- tema verilor primari din frați se degradează în timp, fiind consemnată sporadic doar în chestionarele din 1935; se poate presupune că în trecut această cerință a fost respectată mult mai fidel și s-a bucurat de o răspândire teritorială mai mare, cel puțin în spațiul pastoral românesc;
- pe palierul 1952-54 s-au mai păstrat unele relicve ale obiceiului ca la ritualul de obținere a focului viu să se procedeze la jertfirea unui animal (mioară sau berbec, de regulă aparținând vătafului);
- înspre deceniul șapte al secolului al XX-lea acest episod pastoral e pe cale de a se stinge, sesizându-se o oarecare discontinuitate. Ba chiar și atunci când se impune producerea focului viu (doar în caz de boală a oilor), tehnicile arhaice sunt substituite prin utilizarea unui ciob (hârb) de sticlă, prin care se focalizau razele de soare pe frunze de iască.
Faptul că în trecut performarea actului se făcea, predilect, de către doi veri din frați aruncă o lumină nouă asupra raporturilor ce se prestabileau între membri comunității pastorale. Nicăieri nu e consemnat că cei doi ar deține ulterior anumite privilegii în actele profesionale, dar, în subsidiar, ei capătă un ascendent (cel puțin moral) asupra celorlalți păcurari, deoarece sunt apți să îndeplinească oricând minimele condiții de a săvârși un ritual sacru.
Un alt aspect derivat al acestor documente etnografice legat de producerea focului viu este necesitatea stabilirii unei linii patriarhale; cei doi trebuie să fie veri din frați și nu veri din surori. Asta nu subliniază o legătură de sânge mai puternică, ci o legătură de nume, deci de neam. Verii primari din frați au neapărat același nume de familie și aparțin aceluiași neam. Dar verii primari din surori, deși au aceiași descendență (același bunic) aparțin unor neamuri diferite – știut fiind faptul că femeile (cel puțin în societatea tradițională maramureșeană) se înstrăinează de neam prin căsătorie și se integrează neamului soțului.
Se prea poate ca cel mic să aparțină familiei, dar nu și neamului (sau să nu existe nici un grad de rudenie între el și restul). Aspectul reliefează importanța absolutizării ce se acordă neamului, ca instituție fundamentală de continuitate, în antiteză cu instituția înstrăinării.
■ V. Kernbach (1989) mai afirmă că “scopul vital în ritualul focului viu este pretutindeni de purificare” . Cum e și firesc, în spațiul delimitat al stânei principala preocupare (de ordin economic) a păstorilor este integritatea turmelor de oi, motiv pentru care recurg la numeroase acte profilactice și, dacă e cazul, la diferite practici de medicină empirică, din sfera magiei pastorale, unele din acestea în relație directă cu proprietățile speciale ale focului viu: “Apoi, după ce s-o făcut focul acela îl duc la cujbă și tăte oile trabă să treacă prin el că numai așa sunt ferite de duhurile necurate” (T. Morariu, 1937). Mărturiile păstorilor maramureșeni vin să confirme această practică: “…Focul acela nu lasă nici un fel de răutate să vină peste oi” (Grigore Timiș, Borșa); “Dacă oile se stricau luau foc din vatră, mulgeau peste ele și băgau cărbunele în pământ. Focul nu se stinge” (Ioan Glodean, Poiana Botizii); “Foc viu se face numai dacă oile suferă de zbroatec; se face foc viu și trec oile prin pământ” (Mihai Alexa, Săcel); “Se făcea foc viu dacă oile zăresc” (Ioan Danci, Borșa); “Acest foc se mai făcea când «zărea» oile; se făcea dinaintea strungilor și oile bolnave erau mulse pe tăciunii aceia” (Ioan Chindriș, Ieud) . Cea mai veche mărturie în acest sens pe care o avem la dispoziție datează din 1920 grație cercetărilor lui Tache Papahagi: “Când se mută oile, apoi păcurariu ia din strunga oilor și din vatra focului și duc cu ei și pun acolo unde stau iară, pân-ce să nu le rămâie [oilor] laptele acolo. Ș-apoi când să mută și trec peste văi, apoi ia apă din vale și aruncă peste oi ca să nu rămâie laptele în vale”(T. Papahagi, Graiul și folklorul Maramureșului, Editura Minerva, București, 1981, p. 317, text DXXVII; informator Maria Mununari, 76 ani, Hărnicești, 1920) .
Deși practicat cu multă discreție, departe de privirile străinilor, în spațiul sacru al stânei din munți, obiceiul a coborât cu timpul în imediata apropiere a satului, fiind săvârșit la Sângeorz, la Ruptu Sterpelor, în formule ceremonial-festive. Astfel, “la un moment dat, despre acel «obicei păgân» află și Biserica”(Lucian Perța, op. cit., p. 137). Iar creștinismul nu și-a îngăduit să lase la voia întâmplării și la cheremul obștei (ai căror membrii erau cu toții enoriași ai Bisericii) acest rit mistic. L-a preluat cu subtilitate și l-a integrat propriilor ritualuri de peste an. Analizând acest fenomen, Petru Caraman (1931) susține că reprezentanții Bisericii au luat parte de-a valma cu poporul la toate bucuriile și temerile ce se legau de acele superstiții de obârșie «păgână», contribuind astfel la păstrarea într-o formă nealterată a “tezaurului de obiceiuri și superstiții”, chiar dacă au ajuns să fie “contaminate în altele creștine”(Petru Caraman, Substratul mitologic al sărbătorilor de iarnă la români și slavi, Iași, 1931, p. 411-412). Din acest motiv preoții au ajuns să creștinizeze inclusiv ancestralul ritual al focului viu. Tiberiu Morariu (1937) remarcă și el acest fenomen în cercetările de teren întreprinse în Maramureș (Cuhea): “Focu` acela se face, apoi îl pun în credelniță la popă și afumă oile și apoi stropește oile cu agheazmă și le mai face feștanii” (T. Morariu, op. cit., p. 29).
Dar Biserica nu se limitează la această substituire, înțelegând valoarea și semnificația deosebită a focului viu, rod al relației divine, și consacră o sărbătoare în toiul primăverii, în ajunul «praznicului luminos», a Învierii Domnului, preluând totodată același mesaj vitalist în succesiunea moarte-renaștere. Ceremonia Focului Sfânt de la Ierusalim, deși secvențial are un caracter elitist și misterial, perfect încadrată în seria minunilor mistice săvârșite în Țara Sfântă, capătă, în fiecare an, dimensiunile unei sărbători grandioase. De aceea „pelerini din toate părțile pământului vin în cetatea eternă (…) să primească lumină din «Lumina cea adevărată, care, venind în lume, luminează pe tot omul» (Ioan, I, 9)”. Episcopul-vicar Irineu Pop-Bistrițeanul (1990) mărturisește: “Peste lespedea Mormântului coboară o rază subțire de foc și aprinde vata presărată pe el, lumânările și candelele. Fără să ardă, vata aprinsă este adunată cu mâinile de părintele patriarh, care o așează în două cupe de aur perforate”. După aceea „iese în fața Sfântului Mormânt purtând făclii aprinse din focul ceresc și strigă: «Veniți de luați lumină!»”. Mai aflăm despre proprietățile curative ale focului viu, care, preț de câteva minute nu arde, astfel încât bolnavii “își ating rănile cu ea și nu puțini sunt cei care se tămăduiesc de bolile de care sunt cuprinși”(Irineu Pop-Bistrițeanul, episcop vicar la Biserica românească din Ierusalim și Iordan, Așezăminte românești de la Ierusalim și Iordan, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului și Clujului, Cluj Napoca, 1992, p. 82-89. Relatarea se referă la anul 1990. Personal am asistat la această ceremonie de la Ierusalim în data de 14 aprilie 1995).
■ Un ultim aspect legat de ritualul pastoral al focului viu, cu potențiale semnificații mioritice, se referă la o gamă de superstiții și credințe specifice. Una dintre acestea vizează interdicția de a oferi păcurarilor străini foc din vatra stânei: “Nu se dă foc din stână câtă vreme sunt oile în munte și mai ales când se mulg oile. «Să nu dai foc, sare, nimic, de când prinzi a mulge și până sfârșești oile de muls»” (Cuhea); “Nici să dai foc, nici să iei de la altul” (Ieud); “Foc de la stână nu se dă unui păcurar străin de vatră; unui om ce nu-i păcurar se poate da” (Ieud) . Dar cea mai importantă interdicție este ca focul viu să nu se stingă pe tot parcursul anului pastoral: “Trebuie ținut mereu, pe întreaga vară, la fel și pe timpul lăptăriilor”; “Focul nu se stinge din ce dată se adună oile pe lăptării, până la răscol”; “Să nu se stingă focul «că apoi zicea că nu poate nimeni lua laptele de la oi»” .
Iar dacă aceste cerințe nu erau respectate dintr-un motiv sau altul, se proceda la diverse ritualuri de salvare a situației, considerată ca având consecințe dramatice. Evident, nu lipsesc nici anumite metode de sancționare a celor dovediți vinovați. Referitor la prima interdicție, avem o mărturie insolită (singulară) ce aparține informatorului Grigore Danci (1957), care vorbește despre pedeapsa capitală pentru furtul cărbunelui din vatră: “Dacă cineva ar fura din vatră cărbune – fie chiar și rudenie – pedeapsa ar putea fi capitală” . Dacă mărturia ar fi confirmată și de alte documente etnografice, am putea estima că în vechime aceasta era o cutumă funcțională, aplicabilă; fără a accepta o cazuistică prea bogată. Interdicția (și implicit pedeapsa) avea un temei într-un anumit timp cultural, când focul viu își extindea protecția divină nu doar asupra turmelor de oi, ci și asupra comunității de păstori. În lipsa acestei protecții, dezagregate prin intervenții magice, toate sufletele viețuitoare la stână ajungeau la discreția relelor, a ghinioanelor, bolilor și blestemelor. Execuția celui vinovat devenea singura soluție de restabilire a ordinii inițiale.
Ipoteza pare coerentă atât timp cât tot despre o «execuție» se vorbește și în cazul în care focul se stinge din neglijența celui pus să-l supravegheze: “Cât privește interdicția de a se stinge focul viu, ea este valabilă în toate informațiile primite. (…) Păstorul din vina căruia s-a stins focul era aspru pedepsit. Ce s-a schimbat însă de-a lungul timpului este tocmai asprimea pedepselor” (Lucian Perța, op. cit., p. 138).
În vremurile mai apropiate de noi s-a constatat o mai mare toleranță din partea fârtaților, fără solicitarea unei compensații, totul rezumându-se la obligarea celui vinovat de a proceda de unul singur la reaprinderea focului: “Dacă s-o întâmplat și s-o stins focu din zina lui, apoi păcuraru acela era pus să aprindă altul, tăt așă, da sângur. Mai mare chin nu-ți trebuie” (Vișeu).
Pe un palier anterior s-a situat obiceiul efectuării unui ritual al jertfei animalice: “Dacă focul se stinge, se taie o mioară a vătafului, în stână reaprinzându-se focul” (Vad); “Focul dacă se stinge se taie berbecul vătafului și-l mâncăm toți” (Rozavlea, 1975); “Păcurariul din a cărui lipsă de grijă se stingea focul e pedepsit ca să dea cea mai bună și mai grasă din oile proprii, care e friptă și mâncată de tăți păcurarii laolaltă” (Oaș, 1932).
Suntem astfel în fața unor elemente de etnologie juridică, specifice versiunii-colind. Dacă ciobanul din baladă trebuie să facă față unui complot, unei rivalități de ordin economic, păcurarul din Ardeal se confruntă cu soborul fârtaților, care “îi fac legea” și-i decid moartea pentru o pricină aparent inexistentă. Această realitate textuală ne permite o investigare a unor eventuale situații în care cel mic apare în ipostaza de nelegiuit; iar prezumția de nevinovăție orientează cercetările spre îndepărtate rituri de inițiere.
■ Esențial este deocamdată faptul că păstorii maramureșeni recurgeau la necesare rituri de sacrificiu, în scop reparatoriu, prin vărsare de sânge . Devenea jertfă o mioară / un berbec al păcurarului vinovat de stingerea focului viu sau al vătafului. După Claude Lévi-Strauss (1962), “sacrificiul e o operație absolută sau extremă, care se aplică unui obiect interimar (…); scopul lui este să obțină ca o divinitate ce se află departe să satisfacă din plin dorințele omenești” (Claude Lévi-Staruss, La Pensée sauvage, Paris, 1962, VIII, apud V. Kernbach, Dicționar de mitologie generală, București, 1989, p. 520-521). Nu e exclus ca mioara sacrificată să fie închinată unui zeu al focului, al Soarelui sau divinității supreme. Cert este că actul ritualic “era instituația fundamentală în religiile antice”(V. Kernbach, op. cit., p. 520-521), stabilind o relație cu divinitatea.
După V. Kernbach (1989), sacrificiul sau jertfa era “o manifestare religioasă executată după un ritual de către preoți în numele credincioșilor, având scopul exprimării adorației de către divinitate sau speranța de a atrage ori a îmblânzi pe zeii nefavorabili. Sacrificiul se putea face cu ofrande de vieți omenești sau de animale și păsări, a căror ucidere se efectua conform unui ritual sacru, dar și de bunuri agonisite de om din munca lui și oferite sub formă de ofrande (…). Erau jertfe de venerație, recunoaștere, înduplecare, iertare, reparație; sacrificiul se făcea cu și fără sânge viu; de asemenea existau și ceremonii sacrificiale, efectuate ocazional sau permanent, prin înjunghiere sau prin flacără…” . În cadrul acestor ceremonii sacrificiale se proceda la “jertfirea victimelor vii”, cu predilecție din regnul animal, dar și la “simpla sugerare a actului, deposedat de gestul violent” – în cazul oamenilor.
Dar cum textul (colindul) vorbește despre «jertfirea» unui păstor (sau simpla sugerare a actului) și nu a unei mioare, trebuie să avem în vedere exclusiv acest aspect. Indiferent dacă intenția fârtaților (a verilor primari) este dusă sau nu până la capăt, prefigurarea morții se dezvoltă în mod gradat, procedându-se la înșiruirea unor metode de execuție: să-l taie, să-l împuște sau să-l arunce în țepuște. Însă, în cele mai multe variante, cel hărăzit morții preferă decapitarea.
Cât despre relația dintre versul “Fără capu jos luat” și ceremonia reaprinderii focului viu trebuie să spunem că nici textul și nici alte documente etnografice sau istorice nu ne sunt de prea mare folos. Singura mărturie a unei posibile relații provine din religia și cultura îndepărtatei Americi de Sud, știind că aztecii “sacrificau 20.000 de oameni anual, fie la sărbătoarea reaprinderii focurilor vii, fie la cultele agrare, de exemplu decapitarea unei fete consacrate zeiței porumbului tânăr” (V. Kernbach, op. cit., p. 522).
Cel mult putem bănui că întreg scenariu relatat de colindele maramureșene ale cântecului mioritic se întemeiază pe un ceremonial desfășurat în vechime în toiul primăverii, de Ruptu Sterpelor sau după urcarea oilor la munte, când se proceda la reaprinderea focului viu, prilej cu care un tânăr păcurar trebuia să joace rolul unei jertfe ce urma să fie decapitată, actul nefiind unul reparatoriu, ci solemn și onorific, pentru îmbunarea și influențarea divinității. Aceasta ar explica în mare parte atitudinea pașnică (dar nu fatalistă) a păcurarului, reflectată în testament, dar și în partea finală a textului, mult prea abruptă și neconcludentă în privința deznodământului.