Mistere din București/Esiliul

←Capitul IV - Suprinderea, disputa. Nelegiuirea

Mistere din București de Ioan M. Bujoreanu
Capitul V - Esiliul

Era cinci ore de dimineață. Soarele apăruse de cîteva minute și razele lui se răsfrîngeau pe turnurile unei biserici ocolită de mai multe zidiri ruinate și antice. Natura era toată liniștită și semăna că înconjură un loc retras și lipsit de o populație numeroasă. Sunetul lamentabil a două clopote fu singurul zgomot ce se auzi în acel loc izolat. Acest sunet anunța rugăciunea de dimineață a cîtorva ființe care își consacrase viața pentru a servi pe Dumnezeu departe de toate tentațiile la care este supusă omenimea. Înțelegem că ne aflăm într-o monastire și într-una din cele mai frumoase ale României. Această monastire era situată pe o muchie de munte, ocolită de toate părțile de alți munți înalți. La mijlocul acelei muchii de munte se prezenta o cascadă din care izbucnea o apă așa de rece cît și limpede și care cădea cu repeziciune într-o gîrlă ce șerpuia pe poalele munților în tot lungul lor. Și cine nu cunoaște admirabila poziței a monastirei X ***?… Cine s-a dus să o viziteze fără ca să nu se fi întors încîntat de acele locuri poetice pe care natura le împodobise cu tot ce avea mai sublim! O fereastă din chiliile așezate pe muchia de munte era deschisă. Acolo se vedea un om care sta pe gînduri privind munții în toată întinderea lor. Acel om era Alexandru pe care tatăl său îl trimisese în acel loc ales de esil. Depărtarea de București era foarte mare; adăo- gîndu-se la aceasta și o pază strictă, fuga era imposibilă. Alexandru se afla la monastire de mai‘ multe zile; trei gendarmi îl supravegheau și îl urmau- de aproape ori pe unde se ducea. Ordinile guvernului erau aspre căci Dăngescu se temuse de furia fiului său. Alexandru, ajungînd la monastire, nu simțise cea mai mică mulțumire la vederea a tot ce-l înconjura, ci, din contra, natura îi păru posomorită și munții îi privi ca pe groaznicele ziduri ale unei temnițe. Tînărul Dăngescu era dezolat; el pierduse pe Maria și nu știa ce putea să devie; i se pătase onoarea, reputația; era un om pierdut în societate. Ce să facă?… În mai multe rînduri, voi să fugă dar aceasta era cu neputință căci gendarmii nu-l pierdeau un minut din vedere. Ca să se strecoare și să dispară pîn pădurile munților îi era teamă să nu fie sfîșiat de urși sau de lupi fără cel mai mic ajutor, căci nu avea nici arme, și mai întîi nu știa pe unde să apuce. Se hotărîse dar a avea răbdare și a aștepta în tăcere evenimentele. Dar, într-un loc atît de trist, avea trebuință de o companie, de un amic cu care să se între- ție, care să-l console. Trecuse mai multe zile și nimeni nu venise încă să-l vază. În acea dimineață însă după săvîrșirea serviciului divin, un tînăr călugăr intră la dînsul. Alexandru nu-l văzuse încă între ceilalți.

Acest călugăr, care avea o statură de mijloc și o talie potrivită, era diaconul monastirei și se numea Igna-tie. El era prea tînăr și să fi fost cel mult de douăzeci și șapte de ani; el avea un păr lung, castaniu, răsucit la spate și acoperit de unpotcapiu de plisă neagră, bine tăiat. Ochii îi erau verzi, plini de vioiciune și de sinceritate; gura și nasul potrivite, fața albă și prea curată, iar barba și mustățile puțin pronunțate. Adăogînd la toate acestea o îmbrăcăminte curată și un aer vesel, în care nu se întrevedea nici o ipocrizie, ne vom convinge că Alexandru simți o mulțumire nespusă văzîndu-l că intră în camera ce ocupa.

— Bună dimineața, domnul meu, zise călugărul Ig- natie cu un aer de compătimire.

— Cu plecăciune, tată, îi mulțumi Alexandru sculîn- du-se și prezentîndu-i un scaun.

Diaconul se așeză îndată zicînd:

— Nu vă deranjez, domnule Dăngescu, cu venirea mea la dumneavoastră?

— Cîtuși de puțin, părintele meu, răspunse Alexandru cu grabă. Din contra, simț o mulțumire nespusă că ai avut bunătate a veni să-mi ții companie. De cînd sunt aici, nu am văzut pe nimeni la mine. Mă iartă dacă-mi vine a crede că călugării pe aici nu par a fi oameni, ci niște sălbatici ce fug de lume.

— Ai toată dreptatea, domnule Dăngescu. Dar ce să pretinză cineva de la niște oameni carii nu cunosc lumea și societatea, cu atît mai puțin conveniențele ce trebuie să aibă către un strein? Eu am lipsit în oraș mai multe zile și nu este decît o oră de cînd m-am întors la monastire. Am aflat că sunteți aici și m-am grăbit a veni să vă ofer amiciția mea pe timpul cît veți avea nemulțumirea de a sta în aceste locuri.

— Și o priimesc cu plăcere, bunul meu părinte, zise Alexandru strîngînd mîna diaconului. Sunt încă încîntat că am găsit în cuvioșia-ta o persoană jună și cu un aer care-mi convine foarte mult. Sunt sigur că mă vei iubi după ce mă vei cunoaște mai bine.

— Te stimez și te iubesc încă de acum, domnule Dăngescu, deși conștiința noastră datează din ziua aceasta. Sunt lipsit de amici și fericirea mea cea mai mare este cînd găsesc vreunul. Aici se găsesc foarte rar amici, și din nenorocire nu am putut forma pe nici unul din semenii mei, căci aici toți călugării sunt streini, pînă și egumenul.

— Și poate, părintele meu, că nu ești nici mulțumit de cariera ce ai îmbrățișat?

— Nu știu ce să răspunz la aceasta, domnule Dăngescu, decît că dacă astăzi mă aflu acoperit de această rasă, este că m-am pomenit cu dînsa din frageta-mi copilărie. Nu am părinți, nu am rude, nu am amici, nu am nimic în lume. Născut de nu știu cine, am fost az- vîrlit pe drumuri, luat și adăpostit de întîmplare. Am deschis ochii, ca să zic așa, în această monastire la vîrstă de zece ani. Carte nu știam; dar am învățat neîncetat, și din lectura diferitelor scrieri ce din norocire am găsit pe aici, am început a cugeta și a mă lumina de ceea ce este lumea. Atunci am început să simț și lipsa familiei mele și am blestemat pe acei oameni carii mi-au dat viața și carii nu au știut să mi-o conserve. Victima vre- unei crime, iată-mă redus a-i suferi și consecințele. Sunt puțini oameni, domnule Dăngescu, carii să sufere ca mine!

— Nu zice aceasta, părintele meu. Te înșeli și prea mult încă. Sunt alții mult mai nenorociți decît cuvioșia-ta. Eu te crez fericit pe lingă mine. Cuvioșia-ta ai nemulțumirea de a fi fără părinți, fără rude și fără amici, dar eu, care am de toate, mă văz depărtat de dînșii și esilat de tatăl meu la această monastire. Ce vei zice, părinte, aflînd că sunt dintr-o familie mare, avută, voiajat pîn țări streine, cu poziția cea mai strălucită în societate, cu specialitatea cea mai bănoasă și obicinuit a-mi îndeplini toate plăcerile pînă la cele mai mici ca- priciuri!… și din mijlocul atîtor bunuri să mă văz deodată smuls, înconjurat de trei gendarmi și adus pînă aci în cărucior de poștă; spune-mi, părintele meu, poate fi o nenorocire mai mare decît aceasta?

— În adevăr, suferințele dumitale sunt destul de grele, zise diaconul pierind capul. Dacă binevoiești a-mi ierta indiscreția, poci cunoaște, domnule Dăngescu, ce lucru a ocazionat esiliul dumitale?

— De ce nu, părintele meu? Nu am comis vreo crimă ca să o țiu secretă și să roșesc mărturisind-o: singura mea greșală, dacă aceasta poate fi o greșală, este că am iubit și iubesc pe o fată de meseriaș care este un înger de virtute, și de frumusețe. I-am promis să o iau de soție, căci în adevăr nu aș putea niciodată să trăiesc fără dînsa; tatăl meu s-a informat de aceasta, m-a surprins în casă cu fata, m-a dojenit și m-a insultat și pe mine și pe dînsa. La aceasta m-am revoltat, i-am răspuns fără moderație, și tatăl meu, mîndru și aspru, fără să asculte decît furia sa, a alergat la sprijinul guvernului, a cerut în secret esiliul meu, și pe cînd mă aflam încă cu amanta mea. m-am pomenit fără veste cu gendarmii că mă ridic, mă pun în căruciorul de poștă prin forță și mă aduc aci unde mă aflu de două săptămîni trecute. Ce s-a întîmplat în urmă nu știu nimic. Aștept, părintele meu. fără speranță, și aș dori să am răbdare căci îmi trebuie multă.

— Din cele ce-mi spui, domnule Dăngescu, încuviințez că trebuie să suferi foarte mult. Cu toate acestea să nu vă mîhniți mai mult decît trebuie. Crede-mă că nu va trece încă o săptămînă, că o să vi se redea libertatea. Dumneata ai rude, ai părinți, și cu toată supărarea ce le-ai cauzat, o asemenea supărare nu poate fi durabilă. Ai făcut prea rău să răspunzi tatălui dumitale; trebuia să fii moderat, iar nu să-l întăriți tocmai cînd furia sa era în culme.

— În adevăr, aceasta este singura mea greșală, dar să-mi dai dreptate, părintele meu, căci omul nu este stăpîn pe sine în asemenea momente.

— Ca copil, urma să te supui părintelui dumitale; aceasta este o lege a naturei, domnule Dăngescu. Vezi bine ce urmări triste a avut un moment de iuțeală! Dacă aceasta este toată greșala dumitale, atunci fii sigur că tatăl dumitale se căiește de ceea ce a făcut. Furtuna a trecut cu desăvîrșire și așteaptă liberarea dumitale din moment în moment, căci nu va întîrzia să sosească.

— Îți mulțumesc, părintele meu, pentru speranțele ce-mi dai. Ele contribuiesc mult la ușurarea supărărilor mele. Te rog să fim totdauna împreună, să trăim ca frații și, dacă ai plăcere, să te lepezi de călugărie și să mă însoțești în București. Mă însărcinez cu viitorul cu- vioșiei-tale.

— Ești prea bun, domnule Dăngescu, și vă sunt foarte recunoscător pentru binele ce voiți să-mi faceți. Dar sunt silit să vă refuz căci o voce misterioasă mă oprește de a face un asemenea pas. Este adevărat că parte din călugării din această monastire sunt predominați de febleți și că nu corespund pe cît s-ar cuveni santei misii la care sunt chemați, dar tocmai pentru aceasta și pentru susținerea religiei trebuie să se găsească între dînșii oameni cumsecade ca să nu-i lase în abisul în care sunt căzuți. Viețuirea mea pe acest pămînt o neconsidcr și nu pizmuiesc nicidecum pe a oamenilor fericiți, nici o rîvnesc, căci neobicinuit cu fericiri, nu s-a deșteptat încă în mine vreo dorință pe care să nu o poci birui. Mă las dar în voia soartei și nu fac alt decît a ruga pe Dumnezeu, ca să ierte gre- șalele părinților mei și să-i fie milă de sufletul meu.

— Te admir, părinte, și respect frumoasele simți- minte ale cuvioșiei-tale. Nu mai am curajul a vă propune o viețuire la care poci lua plăcere numai eu și alții ca mine. Ești prea fericit că nimic din vanitățile lumei nu te tentează și că nu ai apucat să guști din veninul lor, căci altfel ca om, supus feblețelor, ai fi căzut fără îndoială.

— Și mai rău decît mulți alții poate. Este prea adevărat, domnule Dăngescu. Sunt dar hotărît a-mi termina zilele cu onoare și cu demnitate într-o monastire, însă nu aci, fiindcă nu-mi place, ci într-o monastire română unde am și pus la cale să mă strămut. Aștept numai încuviințarea episcopului ce sper că va sosi în curînd.

— Și prea bine vei face, părintele meu.

— Am și nevoie, domnule Dăngescu, căci în aceste locuri nici viața nu-mi este în siguranță. Acum două luni s-a omorît un nenorocit ecliziarh care trecea într-o noapte pîn pădurea aceea, ce se vede dinaintea noastră, pe cînd se ducea la schitulețul situat pe acel vîrf de munte.

— Ce spui, părintele meu! zise Alexandru uimit.

— Așa, domnule Dăngescu; acest omor s-a comis, în adevăr; nu știu cine sunt asasinii, dar vorbe și bănuieli sunt destule.

— Te rog, părintele meu, fii așa de bun de mă întreține despre aceasta.

— Cu plăcere, domnule Dăngescu. Iată cum decurge împrejurarea omorului. Sunt mai mulți ani de cînd un călugăr, Partenie ecliziarhul, era rînduit îngrijitor al schitului din față de către egumenul acestei monastiri. Acest Partenie era foarte bătrîn și, din economiile ce făcuse, strînsese mai multe sute galbeni pe carii îi îngropase într-un loc oarecare dimprejurul schitului. Paracliserul monastirei împreună cu portarul, carii aveau cunoștință de aceasta, se asociară ca să jefuiască pe acel Partenie, și căutară a dovedi unde ascunsese banii. Dar toate silințele lor rămase nefructuoase căci după mai multe luni de pîndă nu putură să descopere nimic. Nemaivoind să aștepte și lacomi de a poseda acei bani, hotărîră să-l pîndească noaptea în pădure cînd va trece de la monastire la schit, precum făcea adesea bătrînul, și, prinzîndu-l noaptea singur și fără ajutor, să-l amenințe și să-l tortureze pînă le va mărturisi unde sunt îngropați banii. Planul era destul de infernal și prin urmare destul de sigur ca să se esecute cu siguranță mîrșavul lor proiect. Dar este cunoscut că oamenii trăiți în monastire sunt fricoși și că le place să prinză șarpele cu mîna altuia., Ei ochise pe un țigan servitor al monastirei, care avea aplecări spre rele și cugetară că acesta era omul ce le trebuia și care ar fi în stare să se espuie la tot. În această intenție, ei se adresară către servitorul țigan, îi comunică proiectul și dobîndiră îndată consim- țămîntul lui, care le promise a fi gata și în picioare oricînd va fi chemat. Portarul și paracliserul rămase mulțumiți pe acest răspuns și nu așteptau decît timpul favorabil ca să esecute mîrșevia proiectată. Ocazia nu le lipsi mizerabililor: bătrînul Partenie rămăsese odată în monastire pînă la o oră înaintată a nopței, și ei, împreună cu țiganul, voind să profite de această ocazie, mai cu seamă că era tîrziu și întuneric de nu se vedea la doi pași, ieșiră pe furiș din monastire, apucară pîn niște locuri unde erau siguri că nu vor întîlni pe nimeni, și, ajungînd în păduricea de pe muchia muntelui, se puseră la pîndă lîngă drumul care conducea la schit. Bătrînul Partenie nu întîrzie de a veni; zgomotul pașilor săi se auzi de departe prin călcarea frunzelor uscate căzute după arbori, și tîlharii, fără a pierde timpul, îl ocoliră din toate părțile și-l puseră la mijloc. Paracliserul îl întrebă cu o voce schimbată unde a îngropat banii. Bătrînul călugăr, care nu se aștepta la aceasta, rămase uimit, începu să tremure și răspunse cu o voce tremurîndă:

— Nu am bani îngropați, oameni buni. Și de unde voiți să am eu bogăție, cînd Dumnezeu mă știe cum trăiesc de astăzi pînă mîine?

— Spune, hoțule, că nu scapi, strigă paracliserul apucînd pe bătrînul Partenie de gît și lovindu-l în cap cu pumnul.

— Nu am bani, săracul de mine; nu mă chinuiți degeaba, căci sunt om bătrîn și vă trăsnește sfîntul Ni- codin. Nu mă faceți să vă blestem căci se alege praful de voi.

— Ba se alege de tine, iezuitule, strigă paracliserul luîndu-l de păr și dîndu-i mai multe lovituri cu atîta putere, încît nenorocitul Partenie căzu amețit.

— Vai! săracul de mine, strigă el zvîrcolindu-se. Nu mă chinuiți că nu v-am stricat nimic și ar fi păcat de Dumnezeu ca să omorîți pe un om bun și nevinovat.

— Aș… că de astea nu se trec la noi, strigă portarul strîngîndu-l de mînă cu putere. Și dacă nu spui de voie, te fac eu să vorbești de nevoie.

Și zicînd acestea, tîlharul îl lasă de mînă, scoate un cuțit din buzunar și începe să-l înțepe în mai multe locuri ale corpului. Partenie voi să scoață țipetele cele mai grozave de durere și să strige ajutor, dar paracliserul îi puse mîna la gură, îi astupă vocea și îi zise:

— Ai de gînd să ne spui unde ai îngropat banii sau te ciocîrtim numaidecît și te lăsăm aici de te mănîncă cîinii și lupii?

Bătrînul se îngrozi de aceste amenințări, dar se vede că-i era milă de bani, căci el mai avu un ultim recurs la tagă:

— Ce să fac eu cu banii?… zise el. Sunt un biet bătrîn neputincios, de-abia mă tîrăsc pe picioare și-mi aștept ceasul din zi în zi. Dacă sunteți creștini, nu vă gîndiți că, după caznele ce m-ați făcut să sufăr, v-aș fi mărturisit numaidecît? Ce ați înțeles și ce veți cîștiga omorîndu-mă, decît să vă încărcați cu un păcat de moarte care nu vi se va ierta niciodată de Dumnezeul care vă vede?

— Ei, văz eu că nu înțelegi de vorbă bună și singur vei fi de vină dacă-ți scoț un ochi.

Și paracliserul aduce cuțitul la ochiul drept și se dispune a face operația, cînd Partenie, băgînd de seamă că era să rămîie fără ochi și că era în primejdie de a pierde și pe celălalt, strigă îndată:

— Oprește-te, nu mă nenorociți; sunt gata să vă mărturisesc totul.

— Dacă este așa; nu-ți mai facem nimic, zise paracliserul retrăgînd cuțitul.

— Este adevărat că am strîns în viața mea cîteva părăluțe, murmură bătrînul Partenie cu o voce stinsă, dar le păstram ca să le las schitului după moartea mea și să mi se caute și sufletul cu dînsele. Văz însă că nu am avut parte să-mi îndeplinesc scopul și că trebuie să pierz într-un ceas tot ce am agonisit în șasezeci ani. Ei bine am… dar…

— Spune, că te omorîm…, strigă paracliserul. Unde ai îngropat banii?… asta cerem de la tine și te lăsăm în pace, sau de nu spui, nu mai avem răbdare să te așteptăm, ci te omorîm ca pe un cîine.

— Vă spui, vă spui, se grăbi a zice bătrînul Partenie îngrozit. Numai lăsați-mi si mie pe jumătate ca să rămîie schitului și pentru sufletul meu.

— Îți lăsăm pe jumătate, numai mărturisește îndată.

— Îi am îngropați în scorbora bradului celui gros de lîngă groapa de la spatele schitului, zise bătrînul. Duceți-mă acolo să vă arăt.

— Ba vei rămînea aici. strigă paracliserul. Nu mi-ai spus că ești priceput, tată Partenie? Vrei să te vezi lîngă schit, să strigi ajutor și noi în loc să luăm banii să o croim de-a fuga?

— Ba nu m-am gîndit la aceasta cîtuși de puțin, ci v-am spus curatul adevăr.

— Vom vedea îndată dacă ai mărturisit adevărul, zise portarul. Cunosc bradul și scorbora lui, mă duc să mă încredințez. Așteptați-mă aici.

La această propunere, care fu încuviințată ele ceilalți tîlhari, portarul pleacă și se întoarce peste o jumătate oră cu o pungă de piele plină cu galbeni. Bătrînul Partenie scoase o oftare cinci văzu că bănișorii săi, strînși para cu para, deveniră într-un moment prada acelor nelegiuiți.

— În acea pungă sunt opt sute galbeni, zise el; mi-ați făgăduit că nu mi-i luați pe toți. Dați-mi-i dar pe jumătate.

— Da, da, îți vom da, tată bărbosule. Gătește numai o dăsagă mare ca să-i priimești, zise servitorul țigan cu ironie.

Paracliserul se apropie de portar și, după ce schimbă cîteva cuvinte cu dînsul, veni spre țigan și îi șopti ceva la ureche; după aceea se apropie de bătrînul călugăr:

— Ei, tată Partenie; acum să ne așezăm ca frații, să numărăm, toți banii și să ți-i dăm pe jumătate.

— Cum veți voi, zise Partenie tremurînd de frică.

— Aide, mă, vin’ încoaci cu punga căci nu avem vreme de pierdut.

Portarul se apropie, desface punga și începe să numere banii. Cînd toți fură cu privirile ațintate pe galbeni, țiganul se apropie pe nesimțite de Partenie și-l lovește cu toporul cu atîta cruzime încît despică în două capul sărmanului bătrîn care rămîne în loc fără mișcare și fără ca să poată scoate o singură tînguire.

După aceasta, tîlharii își împart banii frățește, și se întorc la monastire fără ca să fi fost văzuți, nici auziți de nimeni.

A doua zi, cadaverul bătrînului Partenie fu văzut de niște țărani carii se duceau la schit. Egumenul și autoritățile administrative fură încunoștiințate. Se făcu anchetă la fața locului dar nu se putură dovedi omorî- torii, sau mai bine, deși se bănuiră, se făcu lucrurile tăcute, căci o asemenea crimă ar fi compromis multă lume.

— S-au petrecut niște lucruri oribile pe aici, părintele meu, zise Alexandru cînd diaconul termină istoria omorului. Dar prin ce întîmplare cunoști împrejurarea omorului așa precum s-a petrecut?

— Să vă spui, domnule Dăngescu. Știți că păcatul se descoperă curînd sau mai tîrziu: țiganul servitor a murit de un an trecut și în ultimile lui momente a mărturisit totul confesorului său, care, se zice, că s-ar fi destăinuit către preoteasa sa, aceasta către un om, amantul ei, și așa mai încolo.

Și zicînd acestea, diaconul se scoală ca să iasă.

— Dar ce, pleci așa curînd de la mine, părintele meu?

— Da, domnule Dăngescu, căci am să vorbesc ceva cu egumenul.

— Atunci nu te rețiu; te rog numai să mă iubești și să mă vizitezi adesea. t

— Cu toate mulțumirea mea. La revedere, domnule Dăngescu.

— La revedere, părintele meu.

Diaconul iese și Alexandru se pune iarăși la fereastă ca să privească munții și să se gîndească la Maria și la nenorocirile lor.