Mistere din București/Suprinderea, disputa. Nelegiuirea

Mistere din București de Ioan M. Bujoreanu
Capitul IV - Suprinderea, disputa. Nelegiuirea

Dăngescu așteptă a doua zi răspunsul hotărîtor al Măriei, dar așteptarea sa fu în van căci în această zi se efectua înmormîntarea Sălcianului. El crezu mai întîi că tînăra fată se găsea în neputință de a renunța la amantul său și că prefera să vază pe tatăl său închis și nenorocit decît să piarză pe Alexandru. Cu toate acestea el nu-și pierdu speranța și așteptă pînă seara. Văzînd insă că nici seara ea nu vine, cheamă pe Bolboacă și-l trimite să vază dacă Alexandru, care lipsea în acel moment, se afla la dînsa, și în acest caz să vie să-l vestească. Bolboacă pleacă să-i esecute ordinul și, ajungînd la casa Sălcianului, văzu pe toată familia lui în doliu așezată pe prispa ce avea fațadă în grădină. Închipuindu-și pentru un minut că Sălcianu poate să fi murit în temniță, dar neînțelegînd cum o asemenea împrejurare survenise într-un timp așa de scurt și fără ca el să fi aflat, se adresă către un vecin ce se afla la fereastă:

— Domnule, zise el vecinului. Ești destul de bun ca să-mi spui pentru ce este în doliu familia Sălcianului?

— Cum să nu fie în doliu? răspunse vecinul. Astăzi s-a îngropat nenorocitul cojocar căruia i-a căzut apoplexie în temniță.

— Este cu neputință!… murmură Bolboacă.

— Așa, sărmanul om a murit victimă unei osînde ce suferea pe nedrept și care a fost cauzată de un vătaf de curte al Dăngescului.

— Să nu crezi aceasta, zise Bolboacă. Știi că moarte fără bănuială nu se poate. N-a mai avut zile și de aceea a murit. Dar mă grăbesc; cu plecăciune, domnule; mă iertați că v-am deranjat.

Și Bolboacă se întoarse pe pașii săi la marea surprindere a vecinului.

Ajungînd acasă el spune Dăngescului ceea ce aflase.

— Iată încă o victimă, zise Dăngescu pe gînduri. Acest om a murit tot din pricina noastră.

— A murit fiindcă n-a mai avut zile, cocoane. Nimeni nu i-a dat cu parul în cap.

— Așa este; în sfîrșit, Dumnezeu să-l ierte. Doream însă ca să nu-l fi iertat înainte de a fi priimit răspunsul Măriei. Acum totul s-a stricat. Nenorocirea morței cojocarului va mișca pe Alexandru în punctul că se va atașa și mai mult de fata lui. Afurisită întîmplare!… de cîtva timp îmi merg treburile foarte rău. Nu mai rămîi la îndoială că Maria va comunica lui Alexandru tot ce s-a petrecut între mine cu dînsa.

— Cît pentru aceasta, să fii sigur, cocoane. Mai întîi că ea nu v-a dat nici un răspuns, și al doilea că acum nimic nu o mai poate reține de a da pe față secretul.

— Ce rușine pentru mine ca să afle Alexandru că tatăl său a jucat un rol atît de înjositor! Cu toate acestea va trebui să sfăram legămîntul lor cu orice preț; mă înțelegi tu, Neagule?

— Vă înțeleg și prea înțeleg, cocoane. Negreșit că trebuie sfărîmat, și în mîna dumneavoastră stă, căci, în sfîrșit, sunteți boier cu putere și în cele din urmă, tată.

— Și cu toate acestea, nu-mi vine nimic în minte. Nu știu ce dracu am că de la o seamă de vreme am în- ceput să mă prostesc. Ia vezi tu, Neagule, nu ți-o veni ție vreo idee?… am ajuns să am trebuință mare de povețile tale.

— Vi se pare, cocoane, dar o zici aceasta unde am avut fericirea să mă cinstești cu încrederea dumitale. Spui și eu ce mă pricep, rămîne însă ca dumneata să vezi dacă mă pricep bine sau mă pricep rău.

— Lasă vorbele de prisos la o parte, Neagule, și spune-mi ce trebuie să fac în împrejurarea de față?

— Părerea mea o am în cap încă de cînd s-a deschis vorba.

— Comunică-mi-o să vedem dacă este bună și dacă o poci încuviința.

— Pare că-mi spuneai, cocoane, că ai avut o înțelegere cu domnu Alexandru pentru însurătoare și că v-ar fi refuzat?

— Așa este; ți-am spus.

— Și că la întrebarea ce i-ați adresat că ce veți face întîmplîndu-se să dovediți vreun amor înjositor care-l oprește de a se însura, v-a făgăduit că în acest caz se va supune orbește la orice-i veți zice?

— Mi-a făgăduit aceasta.

— Atunci este boală cu leac, precum bine vezi, cocoane. Domnu Alexandru trebuie să se ducă în toate serile ca să vază pe fata cojocarului. Nu aveți decît să-l surprindeți, ceea ce este foarte lesne, și să-i impuneți însurătoarea proiectată.

— La aceasta m-am gîndit și eu, Neagule. Dar cine te încredințează că el nu va lua drept pretext ca să mă refuze, că Maria este o femeie întreținută sau mai bine una din cele publice ce frecuentează fără ca să aibă nici o afecție pentru dînsa?

— Aveți dreptate; dar dumneata trebuie să fii mai fin; cînd îi vei surprinde, să nu lași lucrurile încurcate ci să faci a se descurca în fața amîndurora. Sunt sigur că domnu Alexandru nu va zice că Maria este o femeie publică sau o întreținută, ci va declara că ea este onestă, îndată ce veți priimi un asemenea răspuns, este totul ce se cere.

— În adevăr, este bună povața ta, Neagule, și o adopt cu toată încrederea. Acum însă nu o poci pune în lu- crare căci nu este timpul. Să lăsăm să treacă vreo cîteva zile pînă va începe să se uite moartea Sălcianului și tu, atunci, să pîndești cînd Alexandru se va duce noaptea la Maria și să vii să-mi dai de știre ca să-i surprinz.

— Voi face privegherea la timp și sunt sigur că-i veți surprinde. Despre aceasta am mai vorbit și în urma întreținerei ce ați avut cu fiul dumneavoastră, și prin urmare planul nu este tocmai nou.

— Se poate, îmi aduc aminte; dacă uitasem, am avut toată dreptatea căci sunt neîncetat frămîntat de atîtea supărări!

După această întreținere care se sfîrși aci, Neagu iese din camera stăpînului său și intră în a sa spre a se putea gîndi în liniște la ceea ce va trebui să facă ca să-și îndeplinească misia fără a se compromite.

Să revenim acum și la Alexandru și să vedem ce se întîmplă și cu dînsul.

Știm că el fusese oarecum concediat de amanta sa la ultima întîlnire ce avusese cu dînsa; știm asemenea că pe lîngă această nemulțumire se adăogase și aceea ce rezultase din întreținerea ce avusese cu tatăl său în urma întîlnirei. Toate acestea mîhnise pe Alexandru așa de mult încît sărmanul tînăr căzuse într-o melancolie grozavă. El nu ieșise din casă patruzeci și opt ore, neștiind unde să se ducă și ce să facă. Și în acest timp își consultase gîndirile fără ca ele să-i fi arătat un drum care să-l conducă la fericire. El nu știa nimic ele moartea Sălcianului, cu atît mai puțin de îngroparea lui. Sufletul său însă era împovărat mai mult decît totdauna și inima îi era închisă ca niciodată. Diferite gîndiri sinistre îi întunecau mintea. El avea presimțirea că trebuia să se fi întîmplat vreo nenorocire. Maria era singurul obiect care se prezenta neîncetat gîndirei sale și el începu a crede că amanta sa trebuia să sufere ca și dînsul. Nemaiputînd sta închis și avînd trebuință de aer, se îmbrăcă îndată ce prinzi și, ieșind apucă pe strada favorită. Ajun- gînd în fața camerei amantei sale, bătu la ușă, dar o găsi închisă și pe nimeni înăuntru. Neputînd înțelege prin ce întîmplare se pustiase locuința cojocarului, se adresă la niște vecini de la carii află că Elisaveta, Maria, Stoian și

Tincuța plecase după cortegiul funebru al Sălcianului care se îngropa la Biserica Icoanei. Această veste neașteptată produse un efect teribul asupra lui Alexandru. Un fior arzător trecu cu repeziciune în tot corpul său și fu cuprins de o amețeală așa de mare că neapărat ar fi căzut pe pietre dacă nu se rezima de un zid de care se apropia cu iuțeală.

Cînd fu mai liniștit, își rechemă toate simțirile și, aducîndu-și aminte de trista veste ce priimise, lacrămile începură a-i curge șiroaie ceea ce contribui mult la ușurarea lui.

„Sărmanul Sălcianu a murit în temniță, cugetă el, și aceasta din cauza tatălui meu și a mizerabilului de Bolboacă. Nenorocita Elisaveta și scumpa mea Maria trebuie să fie neconsolate. Dumnezeul meu, pentru ce atîta asprime cu o familie care nu respiră decît onoarea și blîndețea! »

Alexandru voi să plece ca să reunească cortegiul și să console pe familia nenorocitului cojocar, dar se gîndi că prezența lui nu numai că nu și-ar fi avut locul, ba încă ar fi fost privită poate cu nemulțumire. Găsi dar de cuviință a căuta să se distreze, să depărteze mulțimea supărările ce-l năpădise și totdeodată să nu calce în casa familiei Sălcianului decît după zece sau cincisprezece zile. În această intenție el se duce pe la amici, se preumblă cu dînșii pîn locuri publice, încearcă să se distreze, dar negăsindu-și mulțumirea în nimic, vine la muma sa pe care nu o văzuse de trei zile. El rămîne cu dînsa pînă noaptea prea tîrziu conversînd cu dînsa despre diferite nemulțumiri ce resimțea deopotrivă din partea brutalului Dăngescu. Cînd pendula suna o oră după miezul nopței. Alexandru își luă noapte bună de la Elena care îl sărută în mai multe rînduri rugîndu-l să vie mai adesea pe la dînsa. După ce promise mumei sale că o va vizita de cîte ori va avea timp liber, tînărul Dăngescu pleacă de la dînsa și ieșind din curte apucă spre ulița Sălcianului. El se oprește cînd se apropie de casa favorită și începe a o privi pîn toate părțile. Camera amantei sale, deși tîrziu, era încă luminată și cu perdelele ridicate. El zări pe Maria așezată între muma sa și Tincuța toate triste și în doliu. În cameră se aflau încă două ve- cine care neapărat rămăsese cu dînsele ca să le console. Inima lui Alexandru se strînse la vederea hainelor negre de care era acoperită amanta sa si care corespundea cu întristarea ce se desina pe toată fizionomia ei. El rămase nemișcat și în aceeași poziție o oră întreagă fără să-și schimbe privirile de deasupra Măriei. În fine luminările se stinse și el se dispuse a reintra să se culce.

Mai multe zile trec fără ca Alexandru să vie pe la Maria; cu toate acestea, el o zărea totdauna noaptea și aceasta îl satisfăcea oarecum căci o știa sănătoasă, că curînd sau mai tîrziu o va revedea și că se va despăgubi de lunga lipsire.

După trecerea celor zece zile, carii pentru Alexandru fusese un secol, se hotărî în fine a se duce la dînsa. El uitase promisia ce dase tatălui său la întreținerea ce avusese cu dînsul și, fără să se gîndească că poate să fie privegheat, vine la Maria seara pe la nouă ore după a unsprezecilea zi de la moartea Sălcianului. Maria era singură în camera sa, căci Elisaveta și Tincuța se dusese pîn vecinătate. Îndată ce tînăra fată văzu pe Alexandru intrînd în cameră, se sculă palpitînd de bucurie.

— Bună seara, Mario, îi zise Alexandru puindu-și pălăria pe masă.

— Bine ai venit, Alexandre, mulțumi tînăra fată privindu-l cu aviditate.

— Vezi că sunt importun, Mario; m-ai gonit și eu, cu toate acestea, tot nu am putut să mai rabd și iată că reviu.

— Nu te-am gonit, Alexandre. Plînge-mă și nu mă acuza. Dumnezeu știe cît m-a costat acea din urmă întreținere ce am avut și cît am fost de nenorocită cu moartea sărmanului meu tată.

— Și eu am fost prea mîhnit, Maria mea, de această întâmplare neașteptată. Dar consolă-te, Mario; curînd sau mai tîrziu trebuia să moară căci era om bătrân și cam infirm și afară de aceasta este în legea naturei ca părinții să moară înaintea copiilor. Dar ai fost sănătoasă, Mario? Nu ți s-a întîmplat nimic nemulțumitor?

— Am fost bine și m-am luptat cu curaj, Alexandre; aveam trebuință de curaj ca să susțiu pe muma mea care este neconsolată.

— Unde este mama Elisaveta și Tincuța?

— S-au dus pîn vecinătate ca să mai uite supărările. Eu nu le-am însoțit căci nu găsesc distracție nicăiri. Am preferat să rămîi singură și să mă gîndesc în liniște.

— Și la ce te gîndeai, Mario?

— La dumneata, Alexandre. Doream să te văz; îmi era frică că m-ai uitat.

— Eu să te uit?… Era cu putință, Dumnezeul meu!

— De ce să nu fi fost cu putință, Alexandre, de vreme ce te rugasem ca să eviți orice întîlnire cu mine?

— Astăzi mai ai aceeași dorință?

— Lucrurile au luat o altă turnură. Moartea tatălui meu a sfărîmat o hotărîre care trebuia să-mi cauzeze moartea.

— Mi se pare că încep a înțelege și văz că bănuielile mele au fost drepte. Așa este că tatăl meu a aflat despre noi?

— Nu știu bine, Alexandre, zise Maria cu oarecare temere. Dar crez că poate să aibă cunoștință de amorul nostru.

— Ce te face să crezi aceasta, Mariuțo?

—Nimic alt decît o presimțire. A!

Maria nu putu vorbi mai mult căci în acel moment ușa se deschise cu repeziciune și Dăngescu apăru pe prag.

Alexandru și amanta sa rămîn încremeniți; ei se scol îndată și Dăngescu înaintează spre dînșii.

— Ce faci aici, domnule? întreabă Dăngescu privind pe Alexandru cu asprime.

— Eu… am venit să… găsesc… pe cineva.

Și Alexandru se încurcă astfel încît nu știu ce să răspunză.

Maria pusese o mînă pe masă neputîndu-se susține în picioare și astfel rezemată ascultă cu capul plecat și cu privirile ațintate pe parchet.

— Pe cine ai venit să găsești, domnule? Și spune-mi unde mă aflu aici?

— Trebuie să știi, fără îndoială, de vreme ce ai venit. Cu toate acestea află, tată, că te găsești la o familie onorabilă și demnă de tot respectul.

— Demnă de respect, pentru dumneata, domnule, iar nu și pentru mine, și crez că este o mare înjosire pentru un membru din familia mea ca să calce într-o casă în care se adăpostește viciul și corumpția.

— Tată, nu arunca insulte în fața unor oameni slabi carii nu le merit și carii nu le-au provocat niciodată. Socotesc mai bine că niște asemenea insulte ar trebui să se aplice nouă sau mai bine mie care m-am introdus într-un loc unde am fost izgonit și unde cu toate acestea vezi că am revenit.

— Destulă rușine pentru dumneata, domnule, care-mi porți numele și care te vei bucura de toată averea agonisită cu sudoarea frunței mele.

— Averea o poți împărți la streini, dacă vei voi; eu nu am trebuință de dînsa.

— Dar numele meu, domnule?

— Numele dumitale îl poți conserva astfel precum îl ai, și eu îl voi nobila sau înjosi după conduita mea. Vezi bine că acest titlu se înobilează de om și prin el însuși, iar nu se moștenește.

— Și dumneata îl ilustrezi, domnule, sau îl înjosești, cînd societatea dumitale, lumea dumitale, este într-o casă de cojocar?

— Aceasta este mulțumirea mea, și nu știu cu ce drept ai venit să mă oprești de a mă duce unde-mi place. Crez că nu poți avea pretenția de a-mi zice: „colo să te duci, dincolo să nu te duci; cutare lucru să faci, cutare lucru să nu faci. ” Asemenea povețe și ordine se întrebuințează cu copiii și eu, mi se pare, am trecut de vîrstă copilăriei.

— Nu te opresc, domnule, de a face tot ce voiești, ci te previu că nu voi suferi niciodată ca să înnegrești numele familiei.

— Și în ce vezi că-l înnegresc?

— Voind să faci un pas rușinos care nu-mi convine și care nu s-ar efectua chiar cu pericolul vieței mele.

— Ce pas găsești că fac prin venirea mea aici? Îmi place să frecuentez această casă mai mult decît oricare alta și iată totul.

— Așa, cocoane Stamate, zise Maria ridicînd capul la ultimele cuvinte ale amantului său: domnu Alexandru găsește distracție în casa noastră și vine să petreacă ca orice fiu de boier în casa unei familii de rînd.

— Atunci nü mai am nimic a zice, strigă Dăngescu satisfăcut. Dacă fiul meu a găsit o amantă așa de gentilă, îi fac complimentul meu și-l aplaud pentru izbîndă.

— Te înșeli, tată, strigă Alexandru care cunoscu îndată greșala ce făcuse. Domnișoara Maria nu este amanta mea, ci amata sau mai bine fidanțata mea. Dacă dînsa caută să-și compromită onoarea ca să mă susție pe mine și să satisfacă orgoliul dumitale, eu nu fac asemenea. Maria este un înger de onoare și de blîndeță; ea nu poate fi amanta nimărui, ci îți repet că este fidanțata mea, precum i-am jurat înaintea lui Dumnezeu.

— Ce îndrăznești a zice, mișelule?… strigă Dăngescu cu o furie nespusă. Ai pierdut tot respectul ce-mi datorezi, toată buna cuviință!… Ieși afară din această casă sau pe viul Dumnezeu, te voi trata după conduita ta.

La aceste amenințări ale Dăngescului, Maria scoate un țipăt și cade leșinată.

— Domnule, aceasta este prea mult, zise Alexandru cu o căutătură care esprima turbarea. Află că astăzi sunt independent și liber pe acțiile mele. Dacă conduita mea îți displace și găsești că nu sunt demn de a fi fiul dumitale, nu ai decît să mă dezmoștenești și să-mi ridici titlurile ce mi-ai dat. Nu ești însă în drept a veni să, insulți pe această nenorocită copilă căreia i-ai răpit un tată iubit printr-o osîndire ce urma să se aplice adevăratului culpabil. Te previu dar la rîndul meu că nu-ți mai sunt fiu și prin urmare că orice insulte nu le mai poci îndura de la nimeni.

— Mizerabile! mă ameninți?… te voi aduce la rezon.

Și zicînd acestea, Dăngescu iese urlînd ca un tigru, iar Alexandru rămîind singur se grăbește a da ajutor Măriei ca să o dezmeticească din leșinul în care căzuse.

Tînăra fată își venise în sine cînd Elisaveta și Tincuța, care se înturnau din vecinătate, intru în casă.

Alexandru și Maria nu le comunică nimic din oribila scenă ce se petrecuse, ci începură a se întreține de subiecte fără nici un șir aproape o oră și jumătate. Pendula suna unsprezere ore cînd se auzi huruitura unei trăsuri ce se oprește la portiță. Toți se scol să vază ce este, dar pînă a nu apuca să iasă, casa fusese înconjurată de gendarmi și Alexandru ridicat la marea surprindere și la nedescriptibila dezolație a Măriei. Alexandru este esilat.

Elena Dăngeasca nu știa nimic din toate acestea. Absența din casa bărbatului ei îi scutise mîhnirea de a fi prezentă la atîtea evenimente ce se petrecuse într-un mic interval, și care, la delicata ei constituiție, i-ar fi scurtat viața pe jumătate. Mirarea sa fu mare cînd după trecere de patru zile văzu că Alexandru nu venise să o viziteze. Presupunînd că poate să fie bolnav, trimise să se informeze de dînsul și află că fiul său lipsea de mai multe zile fără altă deslușire și fără să știe nimeni unde plecase. Sărmana mamă care-și iubea copilul cu tandreță devenise tristă și gînditoare și simțea în sufletul său o durere ce o consuma pe nesimțite, neștiind la ce să atribuie indiferenta conduită a fiului său.

Într-o seară pe la zece ore, o femeie vine să-i anunțe că Anton, servitorul lui Alexandru, dorește să-i vorbească despre stăpînul său.

— Să intre îndată, strigă Elena, sculîndu-se din locul unde se afla ca să se așeze pe un fotoliu.

Anton, servitorul lui Alexandru, care era brun și cam de vîrstă stăpînului său, nu întîrziă de a intra în camera Elenei. Aceasta simți o mare ușurare văzîndu-l și îl întrebă îndată:

— Ce ai să-mi spui, Antoane? Unde este Alexandru?

— Tocmai de coconașu venisem să vă vorbesc, co- coniță. Ieri am ieșit din casa dumneavoastră, și fiindcă am iubit pe stăpînul meu și că poate nu știți încă nimic din cîte s-au întîmplat în lipsa dumitale, am venit să-mi îndeplinesc cea din urmă datorie de o slugă credincioasă.

— Vorbește Antoane; am nerăbdare să aflu tot ce s-a întîmplat în lipsa mea.

— Să vedeți, coconiță: de o lună de cînd am intrat la coconașu, nu am avut fericirea să mă bucur de încrederea dumnealui, căci mă întrebuința prea puțin și nu mă trimitea cu slujbă mai nicăiri. Poate se temea de mine, unde eram în curtea coconului mare, sau de altceva, nu poci să știu; cu toate acestea, fiindcă-l iubeam, m-am silit să văz de ce era totdauna trist și pe unde se ducea. Din cîte am înțeles, dumnealui iubește pe o fată de cojocar care este frumoasă ca un înger și se vede că coconu mare a aflat de aceasta căci mai cealaltă ieri l-a prins acolo, l-a certat și după ce a ieșit, s-a dus la stăpînire să ceară să-l pedepsească. Stăpînirea, după cererea coconului mare, a trimis o cărucioară de poștă cu trei dorobanți la casa cojocarului de unde a ridicat pe coconu Alexandru ca să-l ducă, Dumnezeu știe unde.

— Ce-mi spui, Antoane? strigă Elena ridicîndu-se deodată și începînd a plînge. Alexandrul meu luat de dorobanți și dus în cărucior de poștă?… De unde ai aflat tu aceasta?

— Am aflat, coconiță, de la domnișoara Tincuța, vara fetei cojocarului.

— Și ce-ți mai spunea acea fată? întrebă Elena ridicîndu-se după fotoliu și începînd să se preumble cu pași iuți căci tot sîngele ei ardea ca într-un foc.

— Domnișoara Tincuța nu mi-a spus nimic căci vara sa era cam bolnavă și nu voia să o lase un minut singură, dar mătușa ei zicea că vătaful dumneavoastră de curte omorîse în odaie la dînsul pe fata unui croitor și că coconu mare trecuse pe bărbatul său de vinovat și că-l închisese în temniță, unde a și murit acum două săptămîni.

— Dumnezeul meu, este cu putință!… Atîtea nelegiuiri!… Dar le voi afla pe toate și voi ști unde a trimis pe Alexandrul meu, pe bunul meu copil! Antoane, te rog să mai vii pe aici, te voi răsplăti, băiete, pentru îndatorirea ce mi-ai făcut.

— Îți sărut mîna, coconiță; am fost destul de răsplătit, căci coconașu îmi plătise simbria pe trei luni înainte și am venit să v-o înapoiez.

— Păstreză pentru tine totul, nu ești dator nimic. Dar nu uita să mai vii pe la mine căci poate să am tre- buință de tine.

— Voi veni, coconiță; numai te rog să nu afle coconu mare că v-am spus eu ceva; poate la necazul dumnealui să mă bage și pe mine în pușcărie și să-mi putrezească oasele pe acolo.

— Fii pe pace, Antoane, nu avea grijă. Bine de voi putea să-ți fac, iar nu rău!

Anton iese și Elena se îmbracă cu iuțeală, se suie într-o trăsură, de birjă, ce ordonase să i se aducă, și pornește spre casa bărbatului său. Acesta era singur și ca întotdeauna se întreținea cu Bolboacă, cînd se pomeni cu Elena că intră neanunțată în camera sa.

Dăngescu o privește cu destulă mirare și Bolboacă iese îndată.

— Ce minune, doamnă, te aduce pe la mine?… Credeam că mă uitaseși?

— Aceasta și fac, domnule, și crez că peste puțin voi reuși să te șterg cu desăvîrșire din locul ce ocupai odinioară.

— Prea bine faci, doamnă; sunt încă încîntat de conduita dumitale, căci cu aceasta m-am ocupat și eu, și dacă nu mă înșel am reușit înaintea dumitale.

— O știu aceasta, domnule, dar nu am venit să vorbesc cu dumneata de simțiminte, ci să te întreb unde ai trimis pe Alexandru în cărucior de poștă și escortat de gendarmi?

— Aceasta nu te importă pe dumneata, doamnă, răspunse Dăngescu cu indiferență. Mi se pare să sunt liber, în cualitatea mea de tată, să fac tot ce voi voi cu fiul meu fără ca să dau socoteală la nimeni.

— Dar acest fiu este și al meu; el este singura fericire ce mi-a rămas în lume; l-am crescut în pîntecile mele, l-am scăldat în lacrămile mele!… sunt mumă, domnule, și ești dator să răspunzi unei mume ce ai făcut cu fiul său?

— Nu voi să mă amețești mult, căci cu dumneata, prevăz că nu o poci scoate la căpătîi. Iată ce este: Alexandru se amorezase de o fată de cojocar și voia ca în zilele acestea să o la de soție.

— Calomnii!

— Ai îngăduială, mă rog. Îți arăt curatul adevăr pe care l-am aflat prin mine însumi și din gura lui chiar. Cînd am auzit că voiește să facă un asemenea pas care era să dezonoreze familia, am voit să-l întîmpin prin mijloace indirecte, dar neputînd reuși i-am surprins cînd erau împreună. Domnul, fiul meu, însă, în loc să se umilească, mi-a declarat în față cu cea mai mare nepăsare că acea fată de cojocar îi era fidențată și ce e mai de însemnat este că insolentul își pierduse respectul în punctul că a avut nesocotința să mă și amenințe. Ce ai fi făcut, doamnă, în locul meu?… L-ai fi sărutat și îmbrățișat, sau l-ai fi pedepsit după cum merita?

— Domnule, cunosc destul pe Alexandru și blîndul lui caracter și mai bine încă pe al dumitale; și nu poți tăgădui că ești un brutal pe cît timp m-ai făcut să-mi năpustesc casa la o vîrstă înaintată și să jenez pe rudele mele. Nu este dar de mirare ca prin reaua dumitale conduită să fi scos pe Alexandru din toate răbdările. Mai întîi, dumneata nu erai în drept să te amesteci în intrigile amoroase ale fiului meu, cu atît mai puțin să intri într-un loc necunoscut și să insulți oamenii în casele lor.

— Eleno, măsoară-ți cuvintele. Știi că morala și observațiile dumitale nu le priimesc. Caracterul meu. oricum ar fi, este bun pentru că este al meu, și ca să-l schimb pentru gustul dumitale, nu aș face-o niciodată. Te invit dar să mă lași în pace. Văz cu dizgust că iar ai venit să-mi turburi creierii și ca să rotunjim scurt, află că domnu, fiul dumitale, este esilat la o monastire de unde nu va ieși decît numai cînd își va reveni în dreapta judecată. Acum, oricît te-ai sili să mă descînți, te vestesc că va fi de prisos.

— Nu am cea mai mică mulțumire ca să conversez cu dumneata. Am venit cu intenția să redai libertatea lui Alexandru, căci i-ai compromis viitorul.

— Să se învețe minte mișelul de a mai amenința pe părintele său. Nu-i dau nici o libertate, și îți jur pe Dumnezeu că hotărîrea mea este nestrămutată.

— Ai devenit un tiran, domnule; ai apucat niște drumuri mîrșave; îți nenorocești copilul, unicul ce ai, omori oameni nevinovați pîn temnițe, susții și scapi omorîtori. Stamate, nu te gîndești că Atotputernicul nu doarme Nu socotești că sîngele acestor nenorociți va cere odată răzbunare?…

La aceste imputări, Dăngescu se ridică din locul unde ședea, și, în furia cea mai mare, se apropie de soția sa:

— Ce îndrăznești să zici, femeie ticăloasă? strigă el cu o voce tunătoare. Ieri, fiul, astăzi, muma vin și mă insult în față. O să vă la dracu! Mă lepăd și de unul și de altul. Să ne despărțim.

— Mîine, dacă voiești. Doresc încă să scap de un criminal care mi-a scurtat viața și care mi-aduce dezonoare de a fi soțul meu.

— Eleno, taci, căci m-ai scos din răbdări și te fac să…

Elena se scoală, începe a plînge și îi zice cu sîngele în cap:

— Blestemat să fii om mizerabil, nelegiuit, omorîtor de oameni!

— Asta este prea mult, strigă Dăngescu cu turbare. Ieși, nebuno, ieși curînd.

Și el apucă de mînă pe nenorocita sa soție și o îmbrâncește spre ușă. Elena cade leșinată și după cîteva minute începe să verse sînge, Dăngescu, speriat, bate clopoțelul cu repeziciune la al cărui sunet mai mulți servitori intru în cameră.

— Aduceți curînd un doctor și din rudele noastre care șed mai în apropiere, strigă el cu o rătăcire vizibilă. Mișcați iute și să vie slujnicile să îngrijească de nevasta mea.

Servitorii ies să-i esecute ordinile și Dăngescu, împreună cu două servitoare ce intrară în cameră, ridică pe Elena de jos, o transportă în pat și încep să-i dea ajutorul ce se pricepură.

După un cuart de oră doi medici intru în cameră și încep să privească pe Elena care devenise palidă ca o moartă și care era încă leșinată.

— Din ce i-a provenit această vărsare de sînge? întrebă unul din medici. A mai fost bolnavă?

— Nu a mai fost, domnule doctor, răspunse Dăngescu. Dar a fost coprinsă de o mîhnire grozavă și, după ce a leșinat, a început deodată să verse sînge.

— Curios lucru! observă medicul. Este prea bolnavă; cu toate acestea poate să scape și, fiindcă suntem în vară, nu ar strica să o trimiți la muntele Penteleu pentru două luni ca să respire un aer curat și să facă cură de zer. Voi face tot ce prescrieți, domnule doctor. Numai vă rog să depuneți toate silințele ca să o scăpați și veți fi mulțumiți de mine.

— Fiți sigur că vom face tot ce ne va lumina arta ca să o aducem în stare bună.

Medicii reîncep a observa pe bolnavă și, după esa- minarea ce-i fac, prescriu o ordonanță și modul tratamentului.

Un servitor este trimis la farmacie pentru cumpărarea medicamentelor și pînă la aducerea lor, unul dintre medici scoase o sticluță din buzunar, o destupă și o apropie de nasul Elenei. Tarele miros al spirtului ce se afla în sticluță făcu pe bolnavă să strănute și să se dezmeticească, dar Elena era așa de slabă încît abia putu să deschiză ochii pe jumătate și să-i preumble împrejurul ei.

Medicii plec cînd văd că prezența lor nu mai era necesară și rudele începură să vie una după alta astfel că într-o jumătate de oră camera era plină.

Cînd Elena fu în stare să vorbească, comunică rudelor mîhnirea ce resimțea prin esilarea lui Alexandru fără însă să se plîngă de maltratările și de brutalitatea soțului său. Rudele fac imputări Dăngescului și acesta se justifică cum poate, nelipsind de a arăta că fiul său îl amenințase și că-și pierduse respectul pentru că nu-l lăsase să la de soție pe o fată de cojocar. Trebuința însă ceru ca să promiță la toți că va reda libertatea lui Alexandru, și, ca să liniștească pe Elena, se angajă a pleca însuși să-l aducă de la monastirea unde-l esilase.

Elena rămase mulțumită pe această promisie a soțului său. Vărsarea ei de sînge încetase prin ajutorul medicamentelor ce luă.

Zece zile trecură pînă să fie în stare a se ridica din pat și după ce se simți mai bine începu să-și facă pregătirile necesarii pentru ducerea sa la muntele Penteleu.

Dăngescu, care era destul de fin, menajă pe Elena și se purtă cu dînsa așa de bine încît blinda femeie rămase mulțumită și nu-i mai făcu nici o imputare. Înainte de a porni, ea reînnoi rugăciunea de a libera pe Alexandru, și Dăngescu o încredință că îndată după ple- carea ei se va duce să-l aducă și că vor veni împreună la munte ca să o vază și să rămîie acolo două săptămîni.

Cînd lucrurile fură astfel aranjate, Elena își luă adio de la rude, de la soțul său și de la toate cunoștințele, și plecă într-o dimineață pe la revărsatul zorilor însoțită de un servitor și de două femei.

Dăngescu rămase dar singur și prin urmare liber a se gîndi la ceea ce trebuia să facă în niște împrejurări atît de delicate. Cum însă el se obicinuise a consulta pe vătaful său de curte, care găsea totdeauna planuri bune, nu lipsi de a-l chema și de astă dată.

Bolboacă, care de la intrarea Elenei în casă se făcuse invizibil, respiră mai liber după plecarea ei și veni la stăpînul său îndată ce fu chemat de dînsul.

— Dar ce dracu te-ai făcut, Neagule? îl întrebă Dăngescu. Este un secol de cînd nu te-am văzut.

— Am fost tot acasă, cocoane, și dacă nu m-ați văzut, pricina este că nu m-ați chemat.

— Am scăpat de Elena; s-a dus la Penteleu.

— Știu aceasta.

— Și i-am făgăduit să aduc însumi pe Alexandru.

— Sunteți stăpîn, cocoane, să faceți tot ce veți voi.

— Așa este, dar nu știu dacă am făcut bine sau rău.

— Dacă socotiți că ați făcut bine, apoi bine ați făcut, cocoane.

— N-am făcut bine, Neagule, dar eram silit să urmez astfel. Cu toate acestea trebuie să ne gîndim bine în împrejurările de față. Elena a vărsat sînge din pricina mea și nu s-a plîns la nimeni. Vezi bine că trebuie să-mi îndeplinesc făgăduiala și să iert pe Alexandru. Dorința mea însă ar fi ca la întoarcerea lui să nu mai aibă legămînt cu fata cojocarului.

— Voiești să o trimitem pe lumea cealaltă, cocoane?

— Hain!… ce zici? întrebă Dăngescu care nu auzise bine. Pare că găsiși cu cale să o…

— Nu am găsit nimic cu cale, cocoane, dar am voit să vă arăt că alt mijloc nu poate fi pentru sfărîmarea acestui legămînt.

— Nu este de mirare să aibi dreptate, dar aș dori să nu mai săvîrșim omor, căci s-a făcut două pînă acum la vezi, nu găsești tu vreun alt plan?

— Ba găsesc, cocoane, numai să căutăm.

— Aide, scofelește în memoria ta infernală căci eu drept să-ți spui nu mă taie capul cît te taie pe tine.

— Voiești să glumești, cocoane, sau poate să rîzi de mine?

— Nu am plăcere nici de rîs, nici de glume, Neagule. Din contra, țiu mult ca să se pedepsească acea fată de cojocar după cum merită, căci din pricina ei am avut atîtea supărări.

— Negreșit că trebuie muștruluită, și părerea mea este ca să-și piarză onoarea la care se preface către domnu Alexandru că ține așa de mult. Odată pierdută, singură va căuta să fugă și să-și piarză urma.

— Bravo, Neagule, strigă Dăngescu cu un aer satisfăcut. Ai fi bun de prezident într-un cabinet. Planurile tale sunt unice. Mă unesc dar cu părerea ta. Dar cum vom face ca să reușim fără a ne compromite?

— Aici este ceva cam greu, cocoane. Sunt sigur că nu vom găsi o femeie ca moașa și o fată simplă ca Fru- sina. Maria trebuie să fie fină și să se teamă de dumneata. Iar ca să o mintă cineva și să o scoață din casă, crez că nu se va înșela lesne. Ar fi bine să o chemi iarăși dumneata prin cîteva rînduri scrise cu multă blîndețe făgăduindu-i ce pe apă nu curge. Venind la dumneata, să o tratezi bine, să-i arăți că pentru dragostea fiului dumitale consimți ca să o la de soție și altele asemenea. După aceasta, îi vom da dulceață cu puțin opium și odată amețită…

— Înțeleg, înțeleg…, zise Dăngescu. Și această idee nu este tocmai rea, dar îmi pare cam anevoie de ese- cutat, și prevăz că va fi cu neputință ca să nu mă compromit.

— Altă idee nu-mi mai vine în minte, cocoane, căci aceasta este cea mai bună și cea mai sigură de izbîndă. Cu toate acestea, gîndiți-vă bine și faceți cum marea înțelepciune a dumneavoastră vă va povățui.

— Este prea adevărat, zise Dăngescu distrat fără ca să fi auzit ultimile cuvinte ale confidentului său. Odată amețită, nu va ști nimic, se va deștepta la același loc, va crede că i-a venit leșin, și în sfîrșit întîmple-se: orice, trebuie să-mi răzbun cu orice preț și să stric acest legămînt care mă preocupă zi și noapte.

Și fără a mai aștepta sau a se mai gîndi, Dăngescu la cîrtie și scrie Măriei într-un mod astfel ca scrierea să nu semene cu a sa proprie cînd biletul ar cădea în vreo mînă streină.

Iată ce scrise nelegiuitul sărmanei copile:

„Măriuțo. Am fost prea nedrept și prea barbar către dumneata și către fiul meu. Astăzi mi-am recunoscut greșala, și fiindcă mai-nainte de toate sunt tată și-mi iubesc copilul, știind că și dumneata ești așa de înțeleaptă cît și frumoasă, mă văz silit să fac ceea ce nu voiam în zilele trecute. Dacă ai plăcere să vii ca să ne întreținem despre multe pînă a întoarcerea fiului meu, ești liberă, fiica mea. Te voi priimi totdeauna cu mulțumire. ”

După ce termină. Dăngescu strînse biletul și dîndu-l lui Bolboacă, îi zise:

— Iată biletul către Maria: ia-l, Neagule, și încre- dințează-l unui servitor să i-l ducă.

— Prea bine. cocoane, răspunse Bolboacă luînd biletul.

— Nu uita să zici ca să ceară răspuns, pentru că voi să știu dacă vine sau nu.

— Negreșit că va cere răspuns, căci răspunsul este totul.

Bolboacă iese de la stăpînul său și însărcinează pe un rîndaș să ducă biletul Măriei. Rîndașul, după ce se încunoștiință bine despre locuința ei, plecă îndată și ajungînd întrebă cine era domnișoara Maria Sălcianu.

— Eu sunt, zise tînără fată înaintînd spre servitor. Ce voiești?

— V-am adus, coconiță, un răvășel din partea coconului Stamate.

— Adu-l încoaci, zise ea cu iuțeală.

Servitorul dă biletul Măriei și aceasta începe să-l citească și să-l recitească. Fizionomia ei se înveseli văzînd frumoasa coprindere a biletului, și fără a aștepta să dea vreun răspuns, ea rugă pe servitor să o aștepte ca să meargă împreună.

Tînăra fată care era sinceră și care nu se putea gîndi la infamia ce se proiectase în contra ei, se îmbracă îndată și veni însoțită de servitor la tatăl amantului său. Dăngescu o zări pe fereastă și ieși îndată să o întîm- pine. Maria, suind scara, se împiedică și căzu, dar fără să cugete că această cădere era de o urîtă augură, se sculă numaidecît, urcă cele din urmă trepte și găsi pe Dăngescu în sală.

— Bine ai venit, scumpa mea copilă, zise el văzînd-o. Crede că nu te așteptam și nici socoteam să vii așa curînd.

— Mi-ați scris niște lucruri atît de frumoase încît m-am grăbit să viu.

— Bine ai făcut, Mario, dar să intrăm în camera mea ca să mai vorbim cîte ceva.

Și Dăngescu intră în cameră și Maria după dînsul. El o invită să se așeze pe un fotoliu și el se așeză pe un altul. Cînd amîndoi fură instalați, Dăngescu îi zise:

— Trebuie să fii prea mîhnită pe mine, Mario. Din pricina mea ai avut atîtea nemuțumiri încît nu mă îndoiesc că m-ai privit ca pe un zbir sau ca pe [un] gîde.

— Nu v-am privit nicidecum, precum socotiți. Este adevărat că am suferit multe, dar o manieră frumoasă șterge tot răul trecut; toate supărările devin fericiri. Și dumneata, cocoane Stamate, ai știut să depărtezi durerea din sufletul meu și să o înlocuiești cu o speranță la care nu mă așteptam.

— Și această speranță va fi o realitate, Mario. Mi-am recunoscut greșala îndată și după cugetările ce am făcut, m-am hotărît să o reparez. Mă gîndeam: fiul meu este destul de bogat, destul de nobil; și-a ales o fată de meseriaș: ce va pierde luînd-o de soție pe cît timp o iubește, o adoră și dînsa, în loc de nobleță, de bogăție, posedă o inimă frumoasă care-i nobilează sufletul și care va face fericirea soțului său? Dacă a fost o fată de meseriaș, a fost bine crescută și se poate prezenta într-o societate aleasă fără să roșască și fără să fie ridicolă. Așa, Mario, m-am gîndit la toate acestea, și am hotărît să curonez amorul vostru. Crez că vei fi mulțumită și că mă vei scuza de brutalitățile mele trecute?

Pentru tot răspunsul, Maria cade în genunchi, la mîna Dăngescului și după ce o sărută în mai multe rînduri, îi zise:

— Să fii binecuvîntat, dumneata, care redai viața unei creature ce se credea pierdută. Această viață va servi numai ca să arate recunoștința făcătorului său de bine pînă la ultimul suspin.

— Scoală-te, Mario, zise Dăngescu ridicînd-o și în- torcîndu-și privirile. Nu merit poate atîtea mulțumiri, și…

Ușa se deschide și Bolboacă se prezentă cu o, tavă pe care erau așezate două farfurii cu dulceață și două pahare cu apă. El vine la Dăngescu și acesta simți un fior rece că-i trece în tot corpul. Mustrarea de cuget îi coprinde pentru un moment, dar Bolboacă îl privește și-i arată farfurioara destinată pentru Maria. Aceasta se așezase la locul său și aștepta în tăcere și cu ochii plecați.

Dăngescu, care nu avea timp de gîndire, la farfurioara ce-i arăta Bolboacă și o prezentează tinerei fete:

— Vino de la dulceață, Mario. Poate ai trebuință să te răcorești.

Maria se scoală și vine lîngă Dăngescu. Tînără fată la dulceață, bea apă și se întoarce la locul său așteptînd să rămîie singură cu tatăl amantului său.

Vătaful de curte nu lipsi de a se întoarce pe pașii săi și de a reintra în camera de unde ieșise. Îndată după plecarea lui, Maria începu să simță o turburare și o amețeală carii fură vizibile Dăngescului. În dulceață se pusese o prea mică doză de opium și prin urmare primejdia nu era mare precum se întîmplase cu sărmana Frusina.

Maria, care băgă de seamă că va fi coprinsă de un leșin, nu lipsi de a zice Dăngescului cu jumătate vocea:

— Este greu de îndurat fericirea ca și supărarea. Emoția mi-a slăbit simțul și iată că pentru a doua… oară…

Ea nu putu zice mai mult că căzu amorțită pe fotoliul ce ocupa. Dăngescu se repede la dînsa și vede că doarme de un somn profund. După cîteva minute Bolboacă reapare în cameră.

— Ia-o, îi zise Dăngescu tremurînd, și nu întîrzia căci nu este timp de pierdut.

Bolboacă nu-l face repeta ordinul; el la pe Maria pe brațe și o transportă în altă cameră, unde mizerabilul comite cea mai detestabilă crimă fără cea mai mică mustrare de cuget. După cîteva minute, el o readuce în camera stăpînului său și o depune pe același fotoliu pe care căzuse leșinată.

— Socotesc, cocoane, că de acum înainte toate îngrijirile Și toate supărările dumitale au luat sfîrșit. Socotesc iarăși că domnu Alexandru va renunța de a lua de soție sau de a mai iubi pe o femeie pierdută.

— Atunci să ne curățăm de dînsa mai curînd. Fă-o să respire cloroform ca să se dezmeticească și să plece.

Bolboacă scoate o sticluță din buzunar și o pune la nasul Măriei. Aceasta începe să strănute în mai multe rînduri și se deșteaptă de tăria acestui lichid. Bolboacă iese din cameră îndată ce vede că Maria se dezmeticește și Dăngescu rămîne singur cu dînsa.

— Pentru ce ai leșinat. Mario? o întrebă el cînd o văzu că deschide ochii.

— Unde sunt?… ce mi s-a întîmplat?… întrebă nenorocita fată amețită și cu privirile rătăcite.

— Ce, ai uitat că ești la mine, Mario? zise Dăngescu apropiindu-se de dînsa.

Maria privește pe Dăngescu cu băgare de seamă și, după ce-și rechemă toată memoria, răspunse cu o voce stinsă:

— A! Îmi aduc aminte; mi-a venit leșin de bucurie. Mă iartă, cocoane Stamate, dacă pentru a doua oară mi s-a întîmplat aceasta în casa dumitale.

— Nu este nimic, Mario; asemenea lucruri se în- tîmplă la toată lumea și prin urmare sunt scuzabile. Și eu, că sunt bărbat, am fost învins adesea de aceste slăbiciuni omenești.

— Dar nu știu ce am!… capul îmi este greu, pieptul mi se bate, oasele pare că-mi sunt sfărîmate.

— Nu este nimic. Mario; îți vor trece toate acestea îndată ce vei ieși la aer. Du-te, fata mea, și dacă nu-ți va fi bine, să te așezi în pat și să te repauzezi.

Maria se scoală cu multă anevoință și susținută de Dăngescu fu condusă de dînsul pînă în curte unde se despărțiră. Sărmana fată se pune într-o trăsură de birjă ce trecea din întîmplare tocmai cînd ieșise pe poartă, și după ce se așeză într-însa, informă pe birjar despre locuința ei unde ajunse peste cîteva minute.