Mistere din București/Sentența tribunalului

Mistere din București de Ioan M. Bujoreanu
Capitul XI - Sentența tribunalului

Împrejurarea omorului, ca orice crimă, făcuse un zgomot mare în toată capitala Bucureștilor. A doua zi, toată lumea era încunoștiințată că dinaintea prăvăliei Sălcianului cojocarul se găsise o femeie moartă. Bogații credeau că a omorît-o hoții ca să-i la o salbă de galbeni de la gît. Femeile presupuneau că fusese omorîtă de fata Sălcianului căci își rivalizau amîndouă un același amant. Pătimașii stăruiau a lăți vorba că a fost otrăvită de un doctor pentru că nu voise să-l iubească. Bătrînii aveau convingerea, că i-a venit apoclexie pretinzind că Frusina era prea grasă, și, ca să dea o mai mare tărie presupunerilor, inventase că părinții și rudele fetei o văzuse toată ziua aprinsă și cu sîngele în cap. Babele constatau că murise de deochi fiindcă fata era prea frumoasă. Toate aceste vorbe circulau în lume, nu se știa însă adevăratul izvor al omorului, căci adevărul, deși confuz, nu se împrăștiase încă sau cel puțin fusese deocamdată bine ascuns.

Procurorul, fidel promisiei ce dase Dăngescului, făcuse un act de acuzație prin care dezvinovățea cu desăvîrșire pe Neagu Bolboacă și prin care incrimina pe nenorocitul Sălcianu. Ca să dea lucrărei un curs mai repede, el înaintase tribunalului chiar în acea zi actul de acuzație.

Sălcianu îndeplinise formalitatea ce i se impusese de procuror. El găsise pe un meseriaș, amic al său, și se dusese cu dînsul la comisie unde depusese garanția cerută.

Înturnîndu-se acasă, Sălcianu, zdrobit de mîhnire și de zmăcinările ce avusese în ziua aceea, se aruncă pe un pat unde rămîne nemișcat un cuart de oră și într-o profundă gîndire. Elisaveta și Stoian intru în casă. Maria se afla în grădină cu Tincuța.

— Ce vrei, Elisaveto? întreabă Sălcianu pe soția lui cînd ea se apropie de dînsul.

— Am venit să te întreb, Tudore, ce ai făcut astăzi cu istoria omorului. Ai fost la coconu Stamate Dăngescu? Ai întîlnit pe domnu procuror? Spune-mi ce ți s-a întîmplat? Te văz trist și pe gînduri.

— Ce să mi se întîmple, alt decît ceea ce prevedeam de aseară. Am fost la acel nerușinat și nelegiuit de boier. Am întîlnit pe procuror, care mi-a luat tacrir și mie și vătafului de curte; m-au pus în urmă de am dat și chezășie ca cum aș fi fost un om pierdut și după drumuri, și acum aștept să mi se hotărască soarta la înfățișarea ce se va face la tribunalul crimenal.

— La tribunalul crimenal!… strigă Elisaveta frîngîndu-și mîinile. Dumneata, Tudore, să te judeci acolo unde se judecă pungașii și omorîtorii?… Săracan de mine, ce o mai fi și nenorocirea această pe capul nostru!…

— Îmi vine să crez ca dumneata, chir Tudore, că nu mai este Dumnezeu în cer, observă Stoian care pînă aci asculta în tăcere. Dar ce oamenii să nu mai dea ajutor nenorociților în temerea de a intra în crimenal și în formă?… Ciudată dreptate mai avem și noi!

— Ce zicea procurorul după ce ți-a luat tacrirul? întreabă Elisaveta cu neastîmpăr.

— Mai știu și eu ce vrea să zică?… Sunt încredințat numai că vătaful de curte va ieși dasupra ca untul de-lemn căci stăpînul său îi punea parte la toate și se silea să mă apese de cîte ori voiam să arăt adevărul. Procurorul a rămas singur cu Dăngescu și ce vor fi vorbit împreună numai Dumnezeu știe.

— Și să avem credință în Dumnezeu și răbdare pînă în sfîrșit, zise Elisaveta voind să încurajeze pe soțul ei.

— Voi avea destulă, Elisaveto; nu am ce face. Dar vezi de nu vorbi Măriei despre aceasta.

— Ea nu știe nimic și nici că va afla ceva de la mine.

— Nici de la mine, zise Stoian.

A doua zi se trimise de tribunal cității la toți cîți erau implicați în împrejurarea omorului. Bolboacă, îndată ce priimi pe a lui, veni să spuie stăpînului său:

— Mîine este înfățișarea la tribunal, cocoane. Am priimit citația.

— Și pentru ce te-ai turburat așa de mult? îl întreabă Dăngescu.

— Cum să nu mă turbur? O înfățișare la tribunalul crimenal nu este jucărie. Ș-apoi nu știu cum s-a întîmplat că după ce urcam treptele acelui tribunal, mă întorceam totdauna între puști pînă la Curtea arsă unde nu știu cui dracu i-ar place ca să stea.

— N-avea grijă, Neagule. Te vei întoarce de la tribunal viu, nevătămat; procurorul mi-a făgăduit că te va scăpa și că va învinovăți pe Sălcianu.

— Nu mă îndoiesc că procurorul mă va dezvinovăți cît va ști mai bine, dar mi-este frică de judecători, și dacă vor fi tot aceia carii m-au judecat acum în urmă. sunt sigur că mă osîndesc fără vorbă multă, căci toți de acolo mă cunosc ca pe un cal breaz.

— De ce dracu ai făcut atîtea dobitocii de ești deochiat pîn tribunal?

— Am făcut și eu ca toți oamenii greșiți, răspunse Bolboacă plecînd capul.

— Ale tale au fost prea late, observă Dăngescu.

— Nu știu dacă au fost late sau înguste, dar sunt încredințat, cocoane, că, dacă nu omoram pe Nodreanu în duel, nu puteam fi în serviciul dumitale, nici aș fi avut parte de un stăpîn atît de bun ca dumneata.

— Taci la dracu că nu l-ai omorît în duel, căci un om nu se bate în duel cînd se îmbracă cu o haină călugărească.

Bolboacă nu mai zice nimic. După cîteva minute de tăcere, Dăngescu reluă:

— Ei, acum te-ai convins că nu vei păți nimic?

— M-am convins, cocoane, dar nu tocmai bine. Uite, nu-mi va sta inima la loc pînă nu veți lua înțelegere cu doi judecători pe care-i cunoașteți mai bine ca să vă încredințeze că mă vor apăra. Altfel, cum vor ști ei că sunt protegiat de dumneata ca să mă dezvinovățească ca procurorul?

— Dacă actul de acuzație al procurorului te dezvinovățește, fii sigur că tribunalul va face asemenea, pentru că procurorul are influență mare și nu am auzit niciodată ca să-i nesocotească judecătorii lucrările ce a făcut pînă acum.

— Ba i le nesocotește și prea nesocotește încă, cocoane. Dovadă că la cea din urmă înfățișare a mea în pricina ce am avut acum în urmă, tribunalul stricase două hotărîri ale procurorului și dase altele cu totul deosebite. Zău, ascultă-mă, cocoane, aceasta nu e glumă, mai cu seamă că tacrirul meu este plin cu minciuni de sus și pînă jos, și judecătorii, carii mă cunosc, îndată ce mă vor vedea, îmi trîntesc o osîndă în spinare de-mi sună cojoaca.

— Ai dreptate, zise Dăngescu după o mică gîndire. Va trebui să mai dau și judecătorilor de cheltuială, și m-am stins pînă acum împărțind în dreapta și în stînga.

— Acum unde s-a dus mia, meargă și suta, numai să fim siguri de izbîndă. Așa sunt pricinile crimenale: ca să scape cineva dintr-însele, trebuie să plătească cu sutele și cu miile. Uite din pricina aceasta, posturile de judecători la crimenal nu le-ar schimba nici pe ale miniștrilor. Orice pricină, cît de mică, atîrnă numai la galbeni, și judecătorii s-au învățat rău… ei nu se încurc cu nimic, ci se țin grei, Doamne ferește. Așa crez, dar poate să mă înșel.

— Vrea să zică, trebuie să mai număr încă două sute galbeni la doi judecători? zise Dăngescu nemulțumit.

— Socotesc că va fi destul pentru două iscălituri.

— Așa socotesc și eu. Știi că pricina aceasta mă ține aproape la o mie galbeni?

— Dumneata să fii sănătos, cocoane, căci miile de galbeni le faci foarte lesne. Dar ar fi bine să vă duceți mai din vreme pe la judecători; crez că acum îi veți găsi tocmai bine.

— Da, trebuie să mă duc, căci înfățișarea este mîine. Aide, pleacă, Neagule, și spune vizitiului să puie caii; cînd vor fi gata, și va trage trăsura la scară, să vii să-mi dai de știre.

Bolboacă iese din cameră spre a esecuta ordinile stăpânului său, iar acesta deschide casa de fier din care scoate două sute de galbeni, îi așază în două suluri de cîrtie și după ce închide casa începe să se îmbrace ca să fie gata de plecare.

Vătaful de curte nu întîrzie de a veni să-l vestească că trăsura îl aștepta la scară. Dăngescu își pune pălăria, coboară scara și, cînd fu în trăsură, ordonă vizitiului să-l ducă la domnu Lobadă, judecătorul tribunalului crimenal.

Domnu Lobadă ocupa două camere la Otelul de Europa; el era de patruzeci ani, blond, uscățiv și avea un aer posomorît pe care-l adoptase de cînd fusese numit judecător, socotind că printr-aceasta va impune lumei și va corăspunde misiei ce i se încredințase.

Era douăsprezece ore și acest domn judecător încă nu-și săvîrșise toaleta. În momentul cînd se ocupa a-și lega cravata, Dăngescu intră în camera lui. Domnu Lobadă se întoarce îndată ce aude ușa camerei sale deschi- zîndu-se, și, văzînd la sine pe un personagiu de considerație, se grăbește a se acoperi de un halat de ziuă.

— Mă iertați, vă rog să mă iertați, cocoane Stamate, dacă mă găsești în halul acesta. Poftiți, vă rog. Și el trage un fotoliu lîngă Dăngescu.

— Vă mulțumesc, domnule Lobadă, zise Dăngescu așezîndu-se pe fotoliu. Fiecare este liber să stea în casă cum îi place, și mai cu seamă că căldura a început cam de timpuriu.

— Este prea adevărat aceasta, dar nu e căldura care m-a făcut să mă scol așa de tîrziu. Astă-noapte, pe la douăsprezece ore, m-am pomenit cu niște amici că vin cu două franceze la mine și mă invit să mergem la Herăstrău ca să petrecem. M-am sculat îndată din așternut, m-am dus cu dînșii, am petrecut cît se poate de bine și m-am întors acasă aproape de ziuă. Socotesc că nu am dormit mult căci sunt numai douăsprezece ore.

— Ce e drept, nu ai dormit mult, zise Dăngescu zîmbind. Și dumneavoastră tinerilor vă dau toată dreptatea pentru că nici eu în tinerețe nu eram mai bun.

— Mi se pare că și acum vă mai aduceți aminte de fericirile trecute. Nu este așa, cocoane Stamate? întreabă domnu Lobadă voind să glumească.

— Cîteodată îmi mărturisesc păcatul că nu mă dau la o parte, dar aceasta mi se întîmplă prea rar căci acum sunt mai mult bătrîn decît tînăr, și bătrînii nu sunt ca tinerii ca să profite cu nimic; eu trebuie să cheltuiesc sute de galbeni cînd voi să apuc cîte o porumbiță mai deosebită.

— Dacă dumneata te plîngi, care ai atîtea mii de galbeni venit, dar eu ce trebuie să zic că nu mai am nimic? Și cu toată tinerețea, dar cheltuim și noi cu sutele. Mă crezi, cocoane Stamate, că în luna aceasta am tocat aproape la opt sute galbeni?

— Destul de rău, observă Dăngescu. Și este de mirare de unde mai scoți atîția bani! Ce e drept, ai avut avere destul de bună, dar de multă vreme nu ți-a mai rămas, nimic.

— Ba mi-a rămas datorii, zise domnu Lobadă rîzînd. Cu toate acestea, mă încropesc și eu de azi pînă mîine, cum poci. Știi că este o vorbă că Dumnezeu nu lasă pe om nici cînd rămîne în sapă de lemn. De unde cu gîndul nu mă gîndesc, mă pomenesc, din vreme în vreme, cu cîte un creștinaș lăsîndu-mi un fișic pe masă ca să-i fac vreo trebușoară.

— Cum bunioară ca mine, zise Dăngescu scoțînd sulul cu suta de galbeni din buzunar. Uite, ți-am adus și eu un fîșic ca să-mi faci o treabă de nimic.

— Poate vrei să rîzi de mine, cocoane Stamate? zise domnu Lobadă privind cu lăcomie sulul cu galbeni.

— Nu glumesc nicidecum. Iată împrejurarea: mîine este o pricină la tribunalul dumitale în care este implicat și vătaful meu de curte. Și fiindcă am convingerea că nu este vinovat, de aceea am venit să te rog ca să-l ocrotești.

— Mai încape vorbă, cocoane Stamate?… Vai de mine!… pentru dumneata?… Îmi pare încă bine că cu ocazia aceasta vă voi da dovezi de stima ce am pentru persoana dumneavoastră. Dar, te rog, spune-mi în ce pricină este implicat vătaful dumitale de curte?

— În pricina omorului unei femei ce s-a găsit dinaintea prăvăliei unui cojocar, Sălcianu. Acest cojocar pretinde că a omorît-o vătaful meu de curte și că l-a văzut azvîrlind pe moartă dintr-o trăsură. Crede-mă pe onoare, domnule Lobadă, că acestea sunt niște calomnii din partea acelui Sălcianu ca să scape de osîndă. Adevărul este că în noaptea cînd s-a săvîrșit crima, vătaful meu de curte se afla în camera mea unde am regulat împreună socotelile unei moșii.

Și zicînd acestea, Dăngescu pune sulul cu galbeni pe masă.

— Nu încape îndoială că trebuie să fie așa, încuviință domnu Lobadă privind cu un ochi banii și cu altul pe Dăngescu. Pricina omorului acelei femei îmi este cunoscută, cîrtiile sunt pe masa pretoriului și în actul de acuzație al procurorului am văzut că se dezvinovățește vătaful dumitale de curte. Vrea să zică nimic mai lesne decît să consfințim actul de acuzație al procurorului.

— Precum vezi, zise Dăngescu sculîndu-se. Aceasta o aștept de la amabilitatea dumitale și nu mă îndoiesc că vei urma pe calea legală.

— Negreșit că pe calea legală, zise domnu Lobadă, luînd un aer serios. Respect legei înainte de toate.

— Mai încape vorbă; înțelegi că nu voiesc să te compromit, iubite domnule Lobadă. Am venit numai să-ți dau cîteva lămuriri în pricina în chestie ca să cunoști adevărul și să faci vătafului meu de curte dreptate după legi. Acea sută de galbeni ce cu plăcere îți prezentai este numai ca să te mai duci o dată să petreci cu francezele în socoteala mea și să te gîndești la mine cînd vei, fi în fericiri cu dînsele. Știu ce va să zică tinerețea! Am trecut și eu pe aici.

— Și ai profitat de tinerețe; am auzit eu cît erați de berbant; dar vă sărut mîna pentru prezentul ce mi-ați făcut. Crede că astăzi eram la os.

— Adio, domnule Lobadă, sau mai bine la revedere. Mîine, după ce vei ieși de la tribunal, te rog să vii să prînzim împreună. Te voi aștepta.

— Cu plăcere, cocoane Stamate; mă voi sili să ies mai devreme.

Dăngescu pleacă și, suindu-se în trăsură, dă ordin vizitiului să-l ducă la cellalt judecător, căruia îi zicea domnu Găman și care locuia pe lîngă Piața Amzei. Domnu Găman, care era prea brun și încă tînăr, avea nemulțumirea de a suferi disprețul public căci se vorbea în lume că el omorîse pe un frate al său printr-un servitor turcit pentru cauze de amor și de interes. Cu toate acestea, el scăpase de pîra ce i se adusese, căci nu fusese întemeiată pe dovezi legale.

Dăngescu găsește singur pe domnu Găman și în puține cuvinte înduplecă și pe acesta ca și domnu Lobadă. Cîștigînd majoritatea tribunalului în favorul vătafului său de curte, Dăngescu se întoarce acasă mulțumit și liniștit. Bolboacă află de aceasta și, de astă dată fiind sigur de succes, se culcă îndată după ce prînzește, doarme fără vise și nu se deșteaptă decît a doua zi, căci el fusese ostenit și grija îl oprise de a închide ochii patruzeci și opt ore.

Sălcianu nu dormise toată noaptea gîndindu-se la procesul său de a doua zi. În revărsatul zorilor, somnul îl apucă puțin, dar se deșteptă îndată tresărind căci sentența i se prezentase în vis. El nu găsește de cuviință a mai pune capul pe pernă ca să nu i se mai prezinte niște vizii care-i sfîșiau inima, ci se scoală în liniște ca să nu fie observat de nevasta sa care asemenea nu închisese ochii pînă la o oră înaintată a nopței, se îmbracă, iese din cameră și intră în prăvălie unde găsește pe Stoian dormind.

Stoian, care dormea ușor, se deșteaptă îndată ce aude pe Sălcianu că intră în prăvălie.

— Bună dimineața, chir Tudore, zise el sculîndu-se și frecîndu-și ochii. Cum ai dormit în noaptea aceasta?

— Destul de rău, răspunse Sălcianu; poci zice încă că n-am închis ochii nicidecum.

— Pentru ce să nu te odihnești, chir Tudore? Nu știi că supărarea îți prăpădește sănătatea?

— Cum vrei tu să mă odihnesc, Stoiene, cînd astăzi este să se hotărască o pricină din care numai Dumnezeu știe dacă scap sau nu?

— Nu te îngrija așa mult, chir Tudore; nu ai de ce să te temi căci ești nevinovat și curat ca lumina soarelui. Dacă îmi dai voie, te voi însoți și eu la judecată și crez că deși în viața-mi nu am fost avocat, dar la întîmplare de a voi judecătorii să te învinovățească, le voi vorbi astfel încît să se sature de nedreptate cît vor trăi.

— Să nu te espui la o asemenea primejdie, dragă Stoiene. Gîndește-te că pe lîngă o nenorocire, se va întîmplă două. Și dacă vei ieși din buna-cuviință în fața judecătorilor, fii sigur că vei fi și tu arestat deodată cu mine.

— Și ce-mi pasă dacă mă vor aresta? Știu bine că nu am omorît pe nimeni, nu am furat banii nimărui, nici am făcut vreun rău care să mă bage în vreo vină.

— Așa este, băiete, dar, întîmplîndu-se să ne aresteze pe amîndoi, cine va alerga pentru mine și cine va consola pe familia mea? Femeile nu vor putea nici să umble, nici să vorbească. Ele se vor tîngui zi și noapte, și Dumnezeu știe cît mi s-ar zdrobi sufletul de toate acestea. Vezi bine, Stoiane, că nu trebuie să vorbești judecătorilor decît mărginindu-te în ceea ce privește împrejurarea.

— Ai toată dreptatea, chir Tudore. Mă voi sili să fiu liniștit și dea Domnul să la judecata drumul dreptăței.

— Și eu am rugat și rog destul pe Dumnezeu ca să iasă la lumină dreptatea, nu pentru mine, ci pentru nevasta și pentru copilița mea ca să le asigur și mai bine un viitor fericit. Și zicînd aceste cuvinte, două picături de lacrămi curseră din ochii bunului cojocar.

Stoian nu băgă de seamă căci el era cu capul plecat și se gîndea profund. Sălcianu reîncepe să vorbească:

— Îmbracă-te mai curînd, Stoiene, ca să plecăm de acasă pînă nu se scoală Elisaveta. Ar fi în stare să mă reție și ar avea poate dreptate. Am avut despre ziuă niște vise care mi-au vestit nenorocirea de astăzi.

— Visele înșel totdauna și dacă în somn ai văzut lucruri neplăcute, pricina este că nu te-ai gîndit decît la osînde și la nenorociri.

Sălcianu nu mai zice nimic; el se preumblă cu pași mari în lungul prăvăliei, iar Stoian începe să se îmbrace. După cîteva minute, amîndoi ies din prăvălie, străbat două ulițe și intru într-un cazin unde luară dulceață și cafea. După aceasta, ei se așezară pe o bancă ca să aștepte sosirea orei fixate cînd urma a se duce la tribunal spre înfățișare.

Bolboacă visase cu totul altceva sau mai bine nu visase nimic căci se pomeni deștept de la opt ore în acea zi:

„Uite, frate, ce mult am dormit!… cugetă el. Uitasem înfățișarea, dar ce-mi pasă!… tot griji de acestea să am eu. ”

Și Bolboacă se scoală, se îmbracă cu cele mai bune haine ce avea și iese din casă. El se oprește la cazin ca să-și la cafeaua și văzînd pe Sălcianu trece pe lîngă dînsul cu dispreț ca cum ar fi avut aerul să-i zică că este sigur de succes. Sălcianu, ca om înțelept, se face că nu bagă de seamă, dar el nu putu reține un suspin ce-i ieși fără voie cînd observă veselia și nepăsarea vătafului de curte.

Să lăsăm pe împricinați la cazin așteptînd ora înfățișărei și să intrăm în localul tribunalului crimenal din București unde vom asista la tot ce se petrecu acolo în această zi. Aparența localului acestui tribunal nu putea anunța mai bine titlul ce purta pentru a inspira tot dezgustul putincios spectatorilor și în parte celor ce îl frecuentau. O clădire cu un etaj, situat alături cu încăperile Ministerului Justiției și izolată de celelalte încăperi din curtea judecătorească, era locașul unde se judecau toate pricinile criminale și corecționale din cea mai mare parte a Țărei Românești. O scară cu patru trepte, ce se cletenau subt picioare și pîntre carii se vedea tot golul de desubtul lor servea de intrare generală într-un coridor a cărui dimensie era de doi stînjeni cuadrați. Din partea stingă a coridorului se vedea o sală îngustă și lungă așa de veche, cît și ruinată, iar în partea dreaptă se prezenta două uși laterale din carii una avea intrare în pretoriu, iar cea din stînga ei în cancelaria tribunalului.

Era zece ore trecute și nici un judecător nu sosise încă. Sălcianu, Stoian, Bolboacă, Năndăreanu, Mercescu și alți împricinați se preumblau pîn sală și pîn cancelarie, așteptînd chemarea lor la înfățișare. Sunetul fiarelor ce purtau arestanții aduși de la temniță spre înfățișare înfioră cu osebire pe sărmanul Sălcianu, care tremură la gîndirea că o întîmplare fatală l-ar putea reduce și pe dînsul la aceeași soartă.

În fine, judecătorii se adunară pe la o oră după- amiază. Toți împricinații intrară în cancelarie ca să fie prezenți cînd vor fi chemați. După un cuart de oră, un aprod apare la ușa pretoriului și strigă:

— Sălcianu cojocarul și ceilalți în pricina omorului fetei croitorului.

Sălcianu, Stoian și toți cîți luau parte la acest proces urmară pe aprod și intrară în pretoriul tribunalului.

— Așezați-vă, domnilor, toți în rînd, strigă prezidentul, care deschidea gura numai la intrarea împricinaților.

— Cine este Sălcianu? strigă domnul Lobadă fumînd dintr-o țigară.

— Eu, domnule, răspunse Sălcianu înaintînd puțin.

— Cine este Neagu Bolboacă? adaogă a întreba domnu Lobadă.

— Eu sunt, cocoane, răspunse vătaful de curte care se ascunsese după un dulap.

— Apropie-te, Neagule, îi zice domnu Lobadă cu blîndețe, și dumneata, domnule Sălcianu, apropie-te asemenea. Ce ilalți pot să stea unde sunt; vor înainta cînd vor fi întrebați.

Neagu și Sălcianu se apropiu de masa pretoriului, pe cînd domnu Lobadă și grefierul căutau niște cîrtii în dosierul ce se formase în pricina omorului.

În acest moment, un avocat intră în pretoriu și începe să vorbească domnului Lobadă, șoptindu-i la ureche. Domnu Lobadă arăta prin gesticulații că nu-i poate satisface cererea, dar avocatul, care se vede că era cam greu de ureche, o rupse tare:

— Vă rog, domnilor judecători, să înfățișați întîi procesul femeiei cu doi bărbați, în considerare că astăzi am cinci înfățișări pe la diferite curți. Acest proces este o bagatelă și vă încredințez că nu va dura decît un cuart de oră.

— Îți spusei, domnule avocat, că a intrat o altă pricină, zise domnu Lobadă rîzînd.

— Te rog, domnule Lobadă, nu mă mai șicana; îmi pare rău și mă mînii.

— Aide, să facem hatîru domnului Trăncănescu, zise prezidentul. Să-i înfățișăm pricina. Domnule grefier, dă pe a Sălcianului la o parte și caută pe a femeiei cu doi bărbați. Acum, domnule Trăncănescu, cheamă-ți împricinații.

Grefierul dete dosierul Sălcianului la o parte și puse dinaintea sa pe cel cerut de prezident. Iar domnu Trăncănescu, care se făcuse nevăzut, se întoarse îndată cu o femeie tînără și frumoasă și cu doi bărbați carii aveau niște fizionomii ordinare și cam aceeași vîrstă, ce însă nu trecea de patruzeci ani.

Îndată ce se iviră aceste persoane, Sălcianu și ceilalți se retrase în colțul pretoriului ca să facă loc respectivilor.

— Citește cîrtiile, domnule grefier, ordonă prezidentul.

— Îndată, domnule prezident, răspunse grefierul deschizînd un mic dosier și începînd să citească:

„Subsemnatul, neguțător de grîne și cu locuința în București, mergînd la Brăila cu mai multe sute chile grîu spre vînzare, am întîlnit, chiar în noaptea sosirei mele în acel oraș, pe un neguțător care mi-a cumpărat grîul și care mi-a numărat pentru dînsul trei mii cinci sute galbeni austriacești. Noaptea tîrziu, fiind adormit, mi s-a furat toți banii; am băgat de seamă acest furtișag tocmai a doua zi de dimineață cînd m-am deșteptat și după ce pornise mai multe corăbii pe Dunăre. După cercetările ce am făcut, s-a presupus de fur un corăbier grec care jefuise pe mai mulți neguțători, și fiindcă plecase, m-am pus într-o corabie ca să-l prinz în locul unde se va opri și să-mi iau banii. Dar nu am putut dovedi pe fur nicăiri și mă oprisem în Viena, unde, căzînd greu bolnav, am rămas acolo în spital un an și jumătate. Eu eram însurat, și după însănătoșire, întorcîndu-mă acasă în București, am găsit pe nevasta mea măritată cu un altul și cu un copil după gît. De aceea, viu a ruga cu lacrămi fierbinți pe cinstitul tribunal ca să pedepsească după lege pe Ilie Repezeanu, cel ce mi-a necinstit nevasta prin însurătoare și prin facerea unui copil, și să facă cuvenita punere la cale ca să-mi se predea nevasta subt luare de chitanță, conform legilor în ființă. Prea plecat, Nae Brînduș. »

După citirea acestei petiții, prezidentul se adresă către domnu Lobadă, care în acest moment se ocupa cu redacția unui bilet de amor.

— Domnule judecător, îi zise el; te rog fii bun ca să faci în locul meu întrebările legiuite și cuvenite în pricina de față.

— Nu am timp, domnule prezident, răspunse domnu Lobadă. În acest moment sunt foarte ocupat cu o cîrtie de interes comun.

— Atunci, fii bun dumneata, domnule supleant, reluă prezidentul.

Supleantul, care era prezent și care pe timpul cînd se citise petiția desemna în caricatură pe petiționar și pe domnu Trăncănescu, avocatul, nu auzi, în distracția sa, rugăciunea ce-i făcuse prezidentul și, crezînd că-i vorbește despre desemnul ce făcea, îi zice:

— Așa este că seamănă?

— Ce să semene, domnule supleant? întreabă prezidentul cu mirare. Te-am rugat să faci întrebări în locul meu în pricina de față.

Cînd supleantul băgă de seamă că prezidentul se adresa către dînsul cu totul pentru altceva, iar nu pentru desemnul său, răspunse îndată:

— Domnule prezident, eu nu sunt competent a mă amesteca sau a face întrebări astăzi în vreo pricină, căci sunteți în complet.

Prezidentul voi să se adreseze și către domnu Găman, celălalt judecător, dar văzîndu-l ocupat și pe acesta, se hotărî a face singur întrebările și își zise: „Aide, în mila Domnului, unde o ieși, să iasă. ”

— Hei, domnule Brinduș, zici că nevasta dumitale s-a măritat cu un alt bărbat, nu este așa?

— Așa, precum ziceți, cinstite domnule prezident, răspunse bietul Brînduș. A avut neomenia să la pe un altul cînd știa că este măritată, și ce este mai rău că a făcut și un copil în lipsa mea de un an și jumătate. Și în cinci ani, cît am trăit împreună, nu a făcut nici unul cu mine.

— Pentru că nu ești bun de prăsilă, domnule Brînduș, observă prezidentul.

N-oi fi, cocoane prezidente; nu mă împrotivesc înaintea voinței lui Dumnezeu și a măriilor-voastre, reluă Brînduș plecînd capul cu umilință.

— De ce nu ești bun de prăsilă, domnule Brînduș?… Hum… hum…, dar mai întrebați și dumneavoastră, domnilor judecători, înterumpse prezidentul. Eu am vorbit destul și nu mai poci înainta căci mă stînjenesc de a rezula o mulțime de cîrtii carii m-au năpădit, și afară de aceasta mă strînge o cizmă de mă usucă.

Domnu Găman, judecătorul care săvîrșise scrierea de care era ocupat, adecă preschimbarea unui înscris de datorie, veni în ajutorul sărmanului prezident și îi zise:

— Despre ce tratează pricina, domnule prezident?

— Despre ce voiești să trateze, răspunse acesta, decît că domnul Brinduș a reclamat tribunalului că, în lipsa sa în Viena, s-a măritat nevasta dumisale cu un altul și acum mi-o cere înapoi.

— Cunosc pricina aceasta, zise domnu Găman. Cine este reclamantul? întreabă el întorcîndu-se.

— Eu, domnule judecător, răspunse umilit Brînduș.

— Dar nevasta dumitale?

— Eu sunt, domnule, răspunse doamna Brîndușoaia, privind cu amor pe judecător care rămase uimit văzînd că este așa de frumoasă.

— Ad-un scaun încoaci, mă aprod, să șază dumneiei. Nu voi să o văz în picioare.

Judecătorul prin această complezență, care nu era prevăzută nici în codul civil, nici în cel penal, voia să prinză în laț pe doamna Brîndușoaia, care fu destul de fină să-l înțeleagă, căci dumneiei se cam pricepea în asemenea lucruri.

— Împricinații nu pot ședea jos înaintea judecăței, observă prezidentul. În condică nu este nici un articol special pentru aceasta.

— Se face excepție cînd oamenii sunt pătimași, răspunse judecătorul; și doamna Brîndușoaia pătimește de nevricale.

— Atunci este altceva, zise prezidentul. Nu știam aceasta.

— Vezi de rezoluții, domnule prezident, și mă lasă să judec cum înțeleg legea, sau fă dumneata întrebările și pe mine mă lasă în pace.

— Nu te supăra, domnule judecător, se grăbește a zice prezidentul. Dacă am zis aceasta, crezusem că uitaseși acest articol de lege. Dar ce scrii așa interesant, domnule Lobadă? adăogă el adresîndu-se către acesta: nu vezi că ai uitat țigara pe… mobila aceasta și a început să arză lemnul?

— Dacă vezi că arde, de ce nu o azvîrli, domnule prezident, dumneata care vezi toate și nu vezi nimic?… zise domnul Lobadă supărat căci fusese întrerumpt tocmai în minutul cînd arăta amantei sale focul care-l consuma.

Prezidentul la țigara și o azvîrlă și, fiindcă el era supărat de nemulțumitoarele răspunsuri ce priimise din toate părțile, luă condeiul și începu să puie priimirea la mai multe cîrtii ce se aflau dinaintea sa murmurînd: —Nu știu ce aveți astăzi de-mi dați niște răspunsuri peste cîmp!…

— Tăcere, domnilor, strigă domnu Găman judecătorul. Doamnă Brîndușoaio, spune-mi, te rog, cum s-a întîmplat să te măriți cu domnu Ilie Repezeanu pe cît timp erai măritată cu un altul?

— Domnule judecător, eu nu sunt vinovată, răspunse doamna Brîndușoaia. Așteptam pe întîiul meu bărbat după două săptămîni de la plecare-i la Brăila, cum ne și fusese vorba. Și, văzînd că nu vine nici peste patru, am scris acolo la o rudă a mea să-mi arate pricina care îl oprește de a se întoarce în București. Acea rudă mi-a răspuns că a murit înecat. Aflînd că bărbatul meu este mort, am luat pe un altul. Acesta este tot curatul adevăr.

Judecătorul luă notiță de acest răspuns și făcu observația următoare privind pe Brînduș:

— Această pricină era de natură a se judeca de consistorie; cum dar v-ați adresat tribunalului pe cît timp el nu este competent?

— Nu știu ce voiți să mă întrebați, domnule judecător, zise simplul Brînduș. Vorbiți cam pe sfranțozie, și răposatul tată-meu nu m-a ținut la școală mai multă vreme ca să mă procopsească și pe mine cu limba asta nouă.

— Te întreb, reluă judecătorul, de ce nu te-ai plîns la consistorie, căci acolo se judecă pricinile de căsătorie ca a dumitale.

— Acum înțeleg ce voiți să ziceți, răspunse îndată Brînduș. Numai rămîne îndoială că vă înțeleg.

— Răspunde-mi odată, reluă judecătorul supărat.

— Iac-acu, și vă rog nu vă supărați, domnule judecător. Să vedeți cum curge împrejurarea: eu îndată ce am venit în București și mi-am găsit muierea măritată cu acest drăngălău…

— Domnule, mărginește-ți cuvintele, interumpse domnu Repezeanu. Drăngălău ești tu, m-ai înțeles?

— Ba tu ești, strigă Brînduș. Spune, domnule judecător, cine este drăngălău, eu ori Repezeanu ăsta care mi-a răpit nevasta și care a avut îndrăzneală ca să facă și un copil cu dînsa?

Toți asistenții încep a rîde și judecătorul asemenea.

— Domnilor, strigă judecătorul, cînd reuși a-și liniști rîsul; aflați că într-un tribunal nimeni nu are voie a rîde, nici a se insulta, căci altfel voi fi silit să arestez pe turburători conform legilor. M-ai înțeles, domnule Brînduș, și dumneata, domnule Repezene?

— Am înțeles, domnule judecător, răspunseră într-o voce Brînduș și Repezeanu.

— Atunci, urmează-ți răspunsul, domnule Brînduș, și să faci bine să vorbești ceea ce se cade, fără ca să mai necinstești pe domnul Repezeanu.

— Prea bine, domnule judecător, dar mă iertați șl îmi dați dreptate, căci omul cînd este necăjit nu știe ce face.

— N-ai voie să te necăjești în tribunal, domnule Brînduș, și răspunde-mi odată la ceea ce te-am întrebat căci nu am vreme multă de pierdut cu dumneata.

— Acum, domnule judecător; și cum vă spuneam, îndată ce am văzut pe nevasta mea măritată cu un… altul, m-am dus la consistorie, la preasfinția-sa și prea- cuviosul părinte arhimandrit, i-am arătat plîngerea mea și i-am cerut povață ce trebuie să fac. Preasfinția și preacuvioșia-sa părintele arhimandrit mi-a răspuns că pentru o pricină ca a mea trebuie să se gîndească și să viu să aflu rezontatul a doua zi la preasfinția și preacuvioșia-sa părintele arhimandrit. Am fost a doua zi de dimineață la preasf…

— Ei, și ce ai făcut acolo? interumpse judecătorul obosit de a auzit repetîndu-se în atîtea rînduri cuvioasele titluri ale arhimandritului.

— Preasfinția și preacuvioșia-sa părintele arhimandrit dormea, reluă Brînduș. Am întîlnit însă pe un diacon al prea…

— Ce ți-a spus diaconul? interumpse iar judecătorul, și fă bine, domnule Brînduș, de a scurta pe preasfinția, preacuvioșia și prea…, zi arhimandrit curat și nu tot lungi vorba!

— Am socotit, domnule judecător, că unui om cu darul lui Dumnezeu i se cuvine cinstea cuvenită.

I s-o fi cuvenind pe cărtie și cînd îi vorbește cineva față în față. Dar m-ai p l i h t i s i t, domnule Brînduș, și dacă nu scurtezi vorba, voi fi silit să nu te mai ascult. Spune-mi ce ți-a zis diaconul?

— M-a întrebat dacă am cinci sute galbeni, răspunse Brînduș scurtînd vorba.

— Și pentru ce ți-a făcut această întrebare?

— Ca să-i dau preacuv… arhimandrit ca să împăciuiască lucrurile pe placul meu, adică să-mi dea nevasta înapoi și pe copilul făcut din preacurvie să-l trimiță la cutie, unde să depuie cele cinci sute galbeni pentru creșterea lui… dar vă rog aceasta să nu o treceți pe cîrtie.

— Dumneata ce ai făcut după aceasta?

— Ce să fac, domnule judecător, alt decît că cinci sute de galbeni erau pentru mine cinci bilioane, pentru că sărăcisem de nu mai aveam lescaie. Am spus diaconului nu numai că nu am cinci sute galbeni, dar nu am nădejde să scoț nici cinci parale din pricina jefuirei ce mi s-a întîmplat la Brăila.

— În sfîrșit, cum a rămas pricina?

— A rămas în felul ăsta: m-a învățat cîțiva prieteni să mă duc la un avocat ca să-l întreb ce trebuie să fac, și ducîndu-mă la domnu Ghizdaveț, m-a povățuit să pornesc jalbă la domnu procuror de la cremenar fiindcă, îmi zicea domnu Ghizdaveț, o faptă ca a domnului Repezeanu și ca a nevestei mele este o crimă din cele mai fla… flogo… flîgîrante… și că trebuie nu numai să-mi se dea nevasta înapoi, ba încă să se pedepsească vinovatul cu toată asprimitatea legilor.

— Prea bine, domnule Brînduș; acum rămîne, după formă, să arăți biletul de cununie.

— Iată-l, domnule judecător, zise Brînduș scoțînd dintr-un buzunar al hainei biletul său de cununie. L-am păstrat ca pe niște moaște.

— Lasă-l aci, reluă judecătorul puind biletul pe masă, și să faci bine să te dai la o parte și să nu mai vorbești.

— Înțeleg, domnule judecător, zise Brînduș dîndu-se la o parte. Nu voi mai vorbi nimic dacă porunciți dumneavoastră.

— Domnule Repezene, reluă judecătorul, spune-mi dumneata ce ai să arăți în împrejurarea aceasta?

— Ce să arăt, domnule judecător, decît aceea ce aflarăți, adecă am găsit pe dumneiei văduvă, am luat-o de soție, trăiesc de un an și jumătate cu dînsa și mi-a dăruit Dumnezeu și un copil. Iată și biletul meu de cununie care este iscălit de părintele Ciocănel de la Cuibu-cu-barză.

Brînduș avea cea mai mare anevoință ca să se reție. Domnu Trăncănescu avocatul, care pînă aci ascultase tot și stase la o parte, găsind că a venii timpul să-și dezvolte spiritul de avocat, înaintă cu sînge rece dinaintea judecătorului și începu să vorbească în modul următor:

— Domnilor judecători, zise domnu Trăncănescu avocatul. Mai întîi, am onoare a vă comunica că clienta mea este doamna Repezeanca sau fosta doamnă Brîndușoaia, precum dovedește procura ce am depus onorabilului tribunal de la intrarea în cercetare a acestui proces. Prin urmare, ați ascultat pe toți împricinații și din cele ce au arătat, vedem, presupunem și înțelegem că… clienta mea. deși măritată cu domnu Brînduș, crezîndu-l însă mort, s-a măritat cu domnu Repezeanu… De aceea, clienta mea a avut toată dreptatea să facă această căci… domnu Brînduș nu a trimis nevestei sale nici un răspuns și… negreșit… că… trebuia să urmeze astfel pe cîtă vreme domnu Brînduș n-a avut cel puțin… Îngrijirea… să o înștiințeze… printr-o scrisoare, adecă… să-i arată că… este mort sau… că… trăiește. De aceea… de vreme ce… În vedere că clienta mea a făcut un copil cu domnu Repezeanu și că… În cinci ani nu a făcut nici unul cu domnu Brînduș… În considerarea că… și avînd în vedere cele stipulate prin articolul cutare din Pravila lui Caragea sau din Condica penală, domnu Brînduș trebuie să fie răbdător și clienta mea să rămîie măritată cu domnu Repezeanu.

— Ce articol prescrie aceasta, domnule procurator? întreabă judecătorul.

— Nu-mi aduc aminte bine, răspunse domnu Trăncănescu, dar căutîndu-l, crez, domnule judecător, că-l veți găsi numaidecît.

— Prea bine, zise judecătorul; îl vom căuta la chibzuire. Ce mai aveți să arătați tribunalului? adăogă el privind pe rînd pe toți implicații în acest proces.

— Eu am să mai arăt ceva, strigă sărmanul Brînduș înaintînd și ștergîndu-și nădușelile ce-i curgeau în șiroaie după frunte. Ascultă, domnule judecător, voi să văz și eu articula de lege care mă osîndește, și află că domnu avocat al nevestei mele îi face la avocatlîcuri de multă vreme, căci l-am prins odată în casa mea și alte dăți dînd tîrcoale pe lîngă ferește. Te rog, domnule judecător, nu ascultați trăncăniturile domnului Trăncănescu, căci vă încredințez că este un șiret de frunte; fură oul de subt coțofană.

— Domnule judecător, strigă Trăncănescu, înfuriat de cuvintele lui Brînduș; acest mizerabil a avut îndrăzneală să mă insulte chiar în pretoriul tribunalului și, conform articolului cutare din Condica penală, cer să se pedepsească.

— Ce tot îndrugi, domnule avocat? zise Brînduș care era deopotrivă înfuriat. la spune-mi, mă rog, este vreo articulă în Condica penalie care să-ți dea voie dumitale să strici casele oamenilor?

— Tăcere, domnilor, strigă judecătorul, și treceți toți dincolo căci vom avea chibzuire. Domnule Trăncănescu, adăogă el întorcîndu-se către acesta și vorbindu-i încet: articolul ce ceri să aplic pentru insulta dumitale nu se mai poate acum căci ți-ai făcut satisfacția singur zicînd lui Brînduș mizerabil.

— Așa este, domnule judecător, dar puteai trece cu vederea cuvîntul de mizerabil și să pedepsești pe acel ticălos.

— Respect legei înainte de toate, domnule Trăncănescu. Treceți dincolo, domnilor, căci avem chibzuire.

Localul pretoriului rămîne deșert într-un minut, și judecătorii încep a-și face țigări și a trata pricina lui Brînduș. Supleantul plecase.

— Ați auzit, domnilor, împrejurările ce înconjur pricina lui Brînduș? întrebă domnu Găman judecătorul pe ceialți membrii.

— Am auzit, răspunseră într-o voce prezidentul și domnu Lobadă.

— Ce părere vă dați? reluă judecătorul.

— Părerea mea, zise prezidentul, este ca Brîndușoaia să aleagă din doi pe care va voi.

— Și a mea ar fi tot aceasta, zise domnu Lobadă, dar ea are un copil și ar trebui să o lăsăm Repezeanului.

— Eu sunt de opinie, observă domnu Găman, ca să tragă amîndoi bărbații la sorț și cine va cîștiga să ia pe femeie. Și va trebui să urmăm astfel căci nu avem articol de lege special pe care să-l aplicăm în această pricină.

— Eu stăruiesc ca să o lăsăm Repezeanului, reluă domnu Lobadă. Copilul este un legămînt sacru.

— Nu este cu putință, frate Lobadă, observă domnu Găman. Tragerea la sorț este procedarea cea mai nemerită. Brînduș își are și el dreptățile lui, căci este însurat cu dînsa de cinci ani și nu văz vreo pricină binecuvîntată, ca să-l despărțim de nevastă pentru cuvîntul că ea s-a măritat cu un altul și că a făcut un copil. Mai- nainte de toate nu am constatat formal și cu dovezi palpabile că ea a fost informată legalmente despre moartea întîiului său bărbat.

— De ce nu ai cerut aceste dovezi? întrebă prezidentul.

— Am uitat, nene Ișlicescule, răspunse judecătorul.

— Asemenea lucruri nu se uit, frățioare, nu se scap din vedere, reluă prezidentul.

— De ce nu ai întrebat-o dumneata, domnule prezident? zise judecătorul supărat. Mă lăsați singur și după ce nu deschizi gura, apoi îmi faci și la observații. Se vede că acum nu te mai strînge cizma…

— Ai… de… iar te superi. Dacă este așa, faceți ce vreți căci eu nu mă mai amestec.

— Așa, dragă Gămane, zise domnu Lobadă colegului său. Eu stăruiesc în opinia mea ca să o dăm Repezeanului.

— Îmi vine să crez, frate Lobadă, că iubitu Repezeanu te-a potrivit cu vreun rost.

— Poftim vorbă! La ce te gîndești acum. Socotești că sunt chilipirgiu ca tine?

Discuția era să se întinză dacă nu i se punea capăt de Trăncănescu avocatul, care deschide ușa și cere voie să intre.

— Poftim, nene Trăncănescule, îi zise Lobadă judecătorul. Am isprăvit chibzuirea. Spune ce ai să ne comunici?

— Am să vă comunic ceva important, răspunse Trăncănescu înaintînd cu un aer misterios.

Și zicînd acestea el șoptește domnului Lobadă cîteva cuvinte la ureche și iese îndată.

Domnu Trăncănescu avocatul se vede că găsise articolul a se aplica în procesul lui Brînduș, căci după ieșirea lui din pretoriu și după o mică chibzuire ce mai avură membrii tribunalului, domnu Găman ordonă grefierului:

— Începi de scrie jurnalul, grefierule, și cînd vei veni la deci să pui părerea domnului Lobadă, adecă aceea că femeia va rămînea Repezeanului în considerarea că ea îl voiește pe dînsul, că are un copil cu dînsul și că ultimul maritagiu s-a făcut întemeiat pe știința ce se priimise despre moartea lui Brinduș, care, dacă trăia, urma să înștiințeze pe nevasta sa, ceea ce nu a făcut sau cel puțin nu a arătat tribunalului. Iar dacă vreo parte va rămînea nemulțumită, va fi liberă să apeleze la curte în terminul prescris de lege.

— Și vezi de termină mai curînd, adăogă domnu Lobadă. Astăzi sunt invitat la o masă și nu vom avea timpul decît să judecăm pricina cojocarului.

Nimeni nu răspunde domnului Lobadă. Se face o tăcere absolută cîteva minute după a căror trecere grefierul, terminînd scrierea jurnalului, pune condeiul între urechi, și zice

— Jurnalul este gata, domnilor judecători; poftiți de-l iscăliți.

Prezidentul la jurnalul și pune cîteva minute ca să-l subscrie; după aceea, se subscrie de domnu Lobadă și apoi de domnu Găman.

Cînd totul fu gata, se chemară împricinații și li se citi jurnalul care era încheiat conform celor ordonate grefierului de către domnu Găman. După citirea jurnalului, domnu Trăncănescu îl subscrie în locul clientei sale și Repezeanu îl subscrie asemenea cu cea mai mare bucurie. Numai sărmanul Brinduș, pe care îl trecuse nădușelile în tot timpul lecturei, se abținu, strigînd:

— Domnilor judecători, eu nu sunt mulțumit pe dreptatea dumneavoastră, care-mi pare a strîmbătate.

— Nu putem mulțumi pe toți, domnule Brînduș, îi zise domnu Lobadă. Dar trebuie să iscălești că ai auzit și poți apela.

— Nu iscălesc de aș ști că mă bate la spete.

— Cum vei voi; ești liber să apelezi și să nu iscălești.

— Să vie chemații în pricina omorului femeiei, și dumneavoastră, domnilor, plecați de aici, strigă domnu Găman.

Aprodul face vînt la toți împricinații și aceștia ies din pretoriu împreună cu Brînduș, care este hotărît a-și căuta dreptatea la altă instanță.

După cîteva minute, Sălcianu, Stoian, martorii mincinoși și Bolboacă se aflau dinaintea tribunalului. Numai familia Frusinei lipsea de la înfățișare, căci muma ei căzuse greu bolnavă.

— Domnule Sălciene, apropie-te și răspunde la întrebările ce-ți voi face, strigă domnu Lobadă luînd un aer serios.

— Cu plăcere, domnule judecător, răspunse Sălcianu, apropiindu-se cu respect de masa pretoriului.

— Tribunalul cunoaște tacrirul ce ți-a luat procurorul, reluă domnu Lobadă. Arătărilor dumitale însă din tacrir li s-ar putea da crezămînt numai atunci cînd nu s-ar fi ivit alte împrejurări, și iată care împrejurări: află că sunt depuse în tribunal două dovezi a două persoane de considerație, prin carii arăt că în seara omorului fetei croitorului treceau pe ulița dumitale cînd te-au văzut azvîrlind din prăvălie pe acea fată, care era îmbrăcată cu haine albe precum s-a și constatat de guvern. Ce ai a răspunde în contra acestor dovezi spre apărarea dumitale?

La această auzire, Sălcianu simți în tot corpul un fior rece care-i amorți tot sîngele. El rămase cîteva minute rătăcit și în nesimțire, fără a putea profera un singur cuvînt.

— Răspunde, domnule Sălciene, la întrebarea ce-ți făcui, reluă domnul Lobadă, sau din tăcerea dumitale îmi vei da bănuiala că ești culpabil?

— Domnule judector, răspunse în fine Sălcianu, sunt zăpăcit de cele ce auzii și, dacă mi s-a stins glasul de a putea răspunde numaidecît, pricina este că nu m-am putut gîndi sau visa vreodată ca doi oameni de considerație, precum ziceți, să aibă neomenia a-și băga sufletul în păcate sprijinind un neadevăr ca să nenorocească pe un om cu familie, care este cel măi nevinovat în pricina omorului. Credeți-mă, cinstiți judecători, că nu sunt nicidecum vinovat, căci ce aveam a împărți eu sau familia mea cu acea nenorocită copilă, ca să fim atît de cruzi de a o omorî?… Gîndiți-vă bine, domnilor judecători, dumneavoastră carii esecutați legea și carii dispuneți de soartele oamenilor. Gîndiți-vă că ar fi cea mai mare nelegiuire după fața pămîntului de a arunca o pată asupra unui om care nu a înșelat în viața-i, nici n-a asuprit pe nimeni. Acele dovezi de carii vorbiți își trag izvorul din culcușul infamiei; ele sunt un ce cugetat, țesut negreșit pentru îndeplinirea acelor formalități ce se cer de lege și pe care eu nu le-am îndeplinit, neștiind că s-ar fi ivit o asemenea mișelie în contra mea.

— Toate sunt bune, domnule Sălciene, observă domnu Lobadă; te esprimi ca un avocat și ca un înger. Dar oricît aș fi de dispus a crede spusele dumitale, ele nu pot avea din nenorocire validitatea cerută pe cît timp nu combați aceste dovezi prezentînd altele care să te susție pe dumneata și care să dovedească pe adevăratul culpabil. Dacă poți înfățișa niște asemenea dovezi acum. În pretoriul tribunalului, arată-le și vom judeca.

— Nu am alte dovezi, domnule judecător, decît pe Dumnezeu și pe toți cîți am chemat a veni în ajutorul sărmanei copile, cînd s-a azvîrlit din trăsură de către Neagu Bolboacă.

— Argumentele dumitale sunt slabe, domnule Sălciene, și nu pot fi considerate de lege. Încă o dată, poți combate în formă dovezile ce s-au dat în contra dumitale înfățișînd altele, sau nu?

— Nu am dovezi, domnule judecător, răspunse Sălcianu, dar de vreme ce s-au găsit doi oameni carii să mă învinovățească fără mustrare de cuget, să vie să la după masa acea sfîntă cruce, să jure cu crucea în mînă că cele ce au arătat sunt adevărate, să o sărute, și nu voi avea nimic a mai zice.

Mercescu și Năndăreanu, ce erau față, începură a tremura la această cerere a Sălcianului, dar domnul Lobadă le veni în ajutor zicînd Sălcianului:

— Cererea dumitale, domnule Sălciene, nu se poate satisface pentru că legea nu impune jurămînt la doi martori cînd nu sunt alții carii să-i combată.

— Eu sunt un martor al domnului Sălcianu, strigă Stoian care își pierduse toată răbdarea. Și mie nu-mi este frică de a lua crucea în mînă și de a jura ca să se dovedească adevărul. Acest adevăr este că domnul Sălcianu a alergat împreună cu noi ca să ajutăm, pe acea nenorocită copilă, cînd a fost aruncată din trăsură. Nu crez dar, domnule judecător, ca o faptă de umanitate să devie o crimă în fața judecăței. Sunt încă convins că onorabilul tribunal cunoaște adevărul și că stă în iscusința domnilor judecători ca să descopere acest afurisit adevăr, care nu-și găsește loc nicăiri în sărmana noastră țară!

Prezidentul ridică capul cînd auzi pe Stoian vorbind și în mirarea sa se adresă către domnu Găman, însă încet și într-o limbă streină, ca să nu fie nici înțeles, nici auzit:

— Pios ine afti i pușlama? întrebă el.

— Den ton gnorizo, răspunse domnu Găman, întorcîndu-se.

Domnu Lobadă rămase încurcat de mărturia lui Stoian la carea nu se aștepta, dar ca om fin avu recurs la o stratagemă.

— Cine ești dumneata, domnule? întrebă el pe Stoian. Ce relații ai cu domnu Sălcianu?

— Eu, domnule judecător, sunt de multă vreme calfă la prăvălia de cojocărie a domnului Sălcianu.

— Atunci nu mă mir dacă vii să dai o asemenea mărturie, observă domnu Lobadă rînjind. Află însă, domnule, că legea nu priimește mărturii de la rude și de la servitori, și afară de aceasta o singură mărturie nu este valabilă.

— Ar fi foarte valabilă, domnule judecător, zise Sălcianu, dacă eu, nu aș fi fost ceea ce sunt, adecă un biet meseriaș trăit la întunerec. Nu sînt nici bogat, nici nobil, și prin urmare eu nu-mi poci afla dreptatea ni- căiri. Am avut nerozia să mă gîndesc un minut că voi găsi în lege și în înțelepciunea dumneavoastră ușurarea suferințelor a căror victimă am căzut pe nedrept, dar văz că m-am înșelat și că nu am nimic a mai spera. Din minutul acesta nu voi mai deschide gura.

— Și prea bine vei face, observă prezidentul.

— Nu ești în drept să te plîngi, domnule Sălciene, zise domnu Lobadă. Noi aici nu judecăm vorbe, ci constatăm fapte conform îndatoririlor ce ne impune legea. De aceea, fiindcă tribunalul este destul de luminat în pricina de față, treceți toți dincolo ca să chibzuim și să încheiem jurnalul.

Aprodul, după datorie, deschide ușa și invită pe toți împricinații să treacă în cealaltă cameră. Cînd toți ieșiră din pretoriu, aprodul rămase înăuntru așteptînd ordinile judecătorilor.

— Ascultă, aprod, zise domnu Lobadă. Vei trece dincolo și nu vei scăpa din vedere pe Sălcianu; să iei seama să nu fugă căci ești răspunzător. Nu uita să zici pomojnicului ca să vie încoaci. Aide, du-te.

Aprodul iese și după cîteva minute pomojnicul intră.

— Să faci o cîrtie la îngrijitoria temniței, îi zise domnu Lobadă, prin care se trimite Tudor Sălcianu ca dovedit de omorîtor al fetei croitorului de la Biserica cu sfinți, și cînd se vor chema împricinații spre a li se citi alegerea, o vei aduce domnului prezident ca să o subscrie. M-ai înțeles?

— Am înțeles, domnule judecător, răspunse pomojnicul ieșind din pretoriu.

Cînd judecătorii rămase singuri, domnu Lobadă se adresă către colegii săi în termenii următori:

— Ați auzit, domnilor, curgerea pricinei. Ați văzut că Sălcianu nu a putut procura dovezi ca să combată pe cele două carii îl acuză de omorîtor; părerea mea este că omorul săvîrșit de cojocar se prevede în articolul 232 din Codul penal, căci în actul medicului se constată că fata a fost lovită la tîmplă și prin urmare Sălcianu să se osîndească la munca silnică a ocnei, iar Neagu Bol- boacă să fie apărat de orice încriminare. A dumneavoastră care este, domnilor?

— Trebuia ca mai-nainte să-mi dau eu opinia, observă prezidentul, dar fiindcă între noi nu încape supărare, încuviințez părerea dumitale, domnule Lobadă, căci aceasta o aveam și eu pe buze înainte de a începe să o spui.

— Și a mea este tot aceasta, zise domnu Găman ocupat de o scriere particolară. O aprobă întru toate.

— Atunci începe jurnalul, domnule grefier, în modul cum auziși, ordonă domnu Lobadă cu un aer serios.

Grefierul începe să redacteze jurnalul și, în timpul acesta, judecătorii începură a face țigări și a conversa despre diferite noutăți din București.

După trei cuarturi de oră jurnalul era terminat, grefierul îl citește și judecătorii găsindu-l bine redactat îl subscriu pe rînd. După săvîrșirea acestei formalități, domnu Lobadă își la ziua bună de la colegii săi și pleacă cerîndu-și scuze că nu mai poate ședea fiindcă este invitat la masa unei persoane de considerație.

Domnu Lobadă se, pune într-o birjă și se duce la Dăngescu să-i comunice nuvela și prea bine face căci Stoian se pregătise a-i vorbi într-un mod ca să-l ție minte multă vreme.

Împricinații sunt chemați și li se citește alegerea. Sălcianu îi cunoștea coprinderea încă de la ieșire-i din pretoriu și cu inima zdrobită o ascultă ca un om sfînt care se lăsase în voia lui Dumnezeu și a soartei.

După citirea jurnalului, domnu Găman invită pe Bolboacă, pe Mercescu și pe Năndăreanu ca să-l subscrie și aceștia se grăbesc a satisface cererea judecătorilor cu cea mai vie mulțumire. Sălcianu este asemenea invitat la rîndul său ca să subscrie alegerea, dar nenorocitul cojocar, în loc de a îndeplini această formalitate, se adresă către judecători astfel că turbarea ce se desemna pe toată fizionomia sa îngrozi pe toți asistenții.

— Domnilor judecători, le zise Sălcianu: m-ați osîndit, nu este așa?… ca să mă osîndiți la munca ocnei, a trebuit negreșit să fiți siguri că eu sunt omorîtorul fetei croitorului? Aceasta a fost cel puțin ideea dumneavoastră. Aș dori însă să aflu dacă v-ați consultat con- știința cînd ați pus condeiul de a omori pe un om fără să aveți încredințarea că el este adevăratul culpabil… Aș dori asemenea să aflu dacă coprinderea acestei sentențe nu a fost condusă de vreun interes personal… Aș dori, în sfîrșit, să știu cum se face dreptatea în tribunalul dumneavoastră… și am aflat destul în privința acestui tribunal care a…

— Afară, afară! strig judecătorii.

Aprodul pune mîna pe Sălcianu; acesta zise:

— Dea Domnul ca nenorocirea ce-mi pricinuiți mie și familiei mele să cază însutit asupra caselor și copiilor vos…

Sălcianu nu putu zice mai mult, căci aprodul îi puse mîna la gură.

— Nesocotitule, ce îndrăznești să faci? strigă Stoian repezindu-se spre aprod și dîndu-i o lovitură așa de tare că-l face să se dea la o parte îngrozit.

— Afară, afară, duceți-l mai curînd la temniță, strigă domnu Găman, care era obicinuit cu blestemele oamenilor ce acuza pe nedrept.

Doi soldați vin în ajutor ca să dea fară pe turburători. Pretoriul se deșartă îndată. Pumnul lui Stoian fu trecut cu vederea, iar nenorocitul Sălcianu fu condus la temniță.