Mistere din București/Mîhnire de familie

 

Stoian urmase pe Sălcianu de departe trist și cu capul plecat. El intrase în camera îngrijitoriei temniței unde văzu cu mîhnire puind lanțuri de picioare nenorocitului său stăpîn. Sălcianu era aproape să-și piarză rațiunea văzîndu-se deodată maltratat ca pe criminalii cei mai de rînd.

Ultimile cuvinte ce putu pronunța nenorocitul cojocar, cînd fu aproape de a se trimite în această stare deplorabilă în mijlocul culpabililor, fură adresate lui Stoian care îl privea cu lacrămile în ochi:

— Ascultă, dragă Stoiane, îi zise el; acum vezi că presimțirea și visele mele nu m-au înșelat. Nevinovat, iată-mă redus a suferi consecințele unui omor săvîrșit de un altul. La vîrstă mea nu mă bizui a mă lupta cu suferințele carii sunt cu atît mai grele pentru mine, cu cît le îndur pe nedrept. Dar totul s-a sfîrșit; trebuie să mă supui soartei și voinței lui Dumnezeu. Tu, dragul meu băiat, să-mi ții locul, să mîngîi pe Elisaveta și pe Maria, cărora le vei spune cum am căzut victimă, fă- cîndu-le însă să spere că voi scăpa în curînd, și să-mi cîrmuiești interesele casei pe care le cunoști foarte bine, căci nu am ținut secret de tine cea mai mică particularitate.

— Prea bine, chir Tudore, zise Stoian zdrobit de durere. Voi îndeplini totul astfel precum dorești. Dar pînă vei scăpa din această nenorocire, luptă-te cu curaj, bunul meu stăpîn, dacă nu pentru dumneata, cel puțin pentru familia dumitale care are nevoie de un bun sprijin. Aibi speranță în bunul Dumnezeu care-ți încearcă credința și în curînd vor înceta aceste suferințe nedrepte.

— Îți mulțumesc, bunul meu Stoian. Acum rămîi sănătos căci eu trebuie să mă duc să-mi găsesc noua locuință în mijlocul tîlharilor, unde, în loc de familie, de libertate, de lucrul meu liniștit, să auz neîncetat sunetul lacătelor și al sentinelelor.

Și, la aceste cuvinte, Sălcianu începe a plînge ca un copil privind pe Stoian căruia îi curgeau lacrămile cu abundență.

Scena aceasta smulsese compătimirea îngrijitorului, care promise Sălcianului că-l va scoate din temniță ori de cîte ori va voi, precum asemenea că poate să-l vază ori cine va veni să întrebe de dînsul.

Sălcianu mulțumește îngrijitorului pentru bunăvoință ce-i arăta și, după ce-și la încă o dată ziua bună de la Stoian, intră în temniță. El fu condus în despărțirea omorîtorilor unde se așeză pe un colț de rogojină, ascultînd cu durere cum îl luau în rîs hoții și cum aceștia îl povățuiau la rele.

Stoian iese cu sufletul împovărat din camera îngrijitoriei și își îndreptează pașii la casa Dăngescului, unde ajungînd, întreabă dacă domnu Alexandru este acasă. Asupra răspunsului afirmativ ce priimește din întîmplare tocmai de la servitorul lui Alexandru, el fu introdus în camera acestuia.

Alexandru îndată ce vede pe Stoian, pe care-l cunoștea și iubea, se scoală cu bucurie și îl roagă se se așeze lîngă dînsul. Stoian împins de respect refuză onoarea ce i se făcea, dar Alexandru stăruiește atît încît el a trebuit să-i facă dorința.

— Pentru ce ești așa trist, bunul meu Stoian? îl întrebă Alexandru. Ce împrejurare îmi procură plăcerea ca să te văz la mine?

— Vă aduc o știre foarte tristă, domnule Alexandre, răspunse Stoian cu jumătate voce și avînd privirile ațintate pe parchet.

— O știre tristă, zici? întrebă Alexandru îngrijat. Nu cumva Maria este bolnavă sau i s-a întîmplat ceva?

— Nimic din toate acestea, domnule Alexandre. Este o împrejurare mult mai gravă și care a adus cu sine o nenorocire din cele mai mari. Vă aduceți aminte de acea seară cînd s-a azvîrlit o fată moartă dinaintea prăvăliei?

— Da, îmi aduc aminte, răspunse Alexandru pe gînduri, căci el începuse a înțelege despre ce era să se vorbească.

— Ei bine, domnule Alexandre, acea fată a fost omorîtă și azvîrlită din trăsură de către vătaful de curte al tatălui dumneavoastră, căci stăpînul meu din întîmplare se afla la fereastă și l-a zărit la lumina lampei. Seara a fost înștiințată stăpînirea, în urma cărei înștiințări ne-a călcat prăvălia procurorul tribunalului crimenal și comisarul de galben, carii au făcut oarecare mici cercetări în privința aceasta.

— Acestea le știu și eu, interumpse Alexandru, care era în nerăbdare de a afla rezultatul.

— O asemenea împrejurare, urmă a zice Stoian, a făcut, domnule Alexandre, precum vă puteți închipui, un zgomot foarte mare, și ca să nu mai lungesc vorba, tacrirurile s-au luat de procuror stăpînului meu și vătafului de curte chiar în casa dumneavoastră. Din cele ce știu este că coconu Stamate a sprijinit foarte mult pe vătaful de curte și poci zice că a avut dreptate, fiindcă oricine are de datoria ca să-ți sprijinească pe oamenii săi iubiți. Ce l puțin însă ar fi fost bine ca să scape și unul și altul, dar s-a întîmplat cu totul altfel.

— Ce s-a întîmplat?… întrebă Alexandru cu iuțeală.

— Astăzi a fost înfățișarea la tribunalul crimenal și stăpînul meu a fost învinovățit de omorîtor și s-a osîn- dit la munca silnică a ocnei. În minutul cînd vă vorbesc el se află în temniță în mijlocul tîlharilor și cu lanțurile de picioare.

— Ce-mi spui, Stoiane? strigă Alexandru sculîndu-se deodată cu sîngele în cap. Sălcianu la temniță!

— Așa, domnule Alexandre, suferă nevinovat, și Dumnezeu numai știe dacă se va putea lupta cu această nenorocire. Mie unuia nu-mi vine a crede că va mai trăi după o asemenea rușine.

— Sărmanul Sălcianu!… Voi face totul ca să-l scap, și-l voi scăpa negreșit. Mama Elisaveta și Maria știu ele ce sfîrșit a luat judecata?

— Nu știu nimic, domnule Alexandre; acum mă duc să le comunic această nenorocire și să le mîngîi prin speranțe.

— Du-te, Stoiane, și spune-le că voi veni și eu peste cîteva minute. Dă-le speranțe bune. Am fi mers împreună, dar trebuie să am mai întîi o înțelegere cu cineva.

Stoian plecă și Alexandru rămîind singur se îmbracă cît putu mai iute. Cînd fu gata, el ieși din camera sa și intră în a tatălui său fără să se anunțe.

Dăngescu fuma dintr-un ciubuc cînd Alexandru intră în casă. El nu văzuse pe fiul său de cînd acesta bătuse pe Bolboacă.

Alexandru se așază pe un fotoliu vizavi de tatăl său, fără să-i ceară voie ca altădată.

— Ai să-mi spui ceva, Alexandre? îl întrebă Dăngescu.

— Am încă prea multe, tată; astfel nu aș fi venit să te deranjez.

— Negreșit că ai fost pe la muma ta care și-a năpustit casa de cîteva zile și te-a însărcinat cu vreun comision?

— Este adevărat că muma mea nu este mulțumită de dumneata, căci altfel ar fi șezut aici, iar nu pe la rude; dar ea nu m-a însărcinat cu nici un comision, din contra, mi-a mărturisit că petrece de minune cu rudele.

— Îmi pare bine, îmi pare bine!… zise Dăngescu apăsînd din sprinceană. Și aș dori, dacă se poate, să stea cu rudele cît s-ar putea mai mult.

— Să lăsăm pe biata mamă la o parte, și dă-mi voie să reviu asupra împrejurărei care m-a adus aici.

— Vorbește; ce ai să-mi spui?

— Nu voi merge pe drumuri ocolite, ci voi începe spuindu-ți că cunosc toată împrejurarea omorului acelei fete de croitor, zise Alexandru sculîndu-se după fotoliu.

— Hei, și dacă o cunoști, ce-mi pasă!… zise Dăngescu lăsînd ciubucul. Îmi pare rău că te amesteci în ceea ce nu te privește și aceasta mă va face să te urăsc.

— Cum vei voi, tată. Mai întîi doresc să am o espli- cație cu dumneata. Fără ca să intru în amănuntele omorului pe care le cunosc ca și dumneata, te rog să-mi spui pentru ce ai nenorocit pe Sălcianu cojocarul fă- cîndu-l să se osîndească de tribunalul crimenal la munca silnică a ocnei?

— Eu?… am făcut să se osîndească Sălcianu?… te înșeli, domnule, sau mai bine aiurezi.

— Nu aiurez, tată; sunt încă convins de cele ce zic și dumneata nu ești mai puțin convins de aceasta. Cine a pus pe Mercescu și pe Năndăreanu, carii sunt oamenii dumitale, ca să dea niște dovezi false în contra Sălcianului?

— Acum aflu aceasta de la tine, zise Dăngescu cu sînge rece.

— Și eu am aflat de la auzul și de la privirile mele proprii căci i-am văzut în această cameră unde se afla și Neagu și am auzit tot ce ai vorbit cu dînși și cum i-ai rugat sau mai bine le-ai dictat dovezile.

— Frumos!… de minune, domnule… vrea să zică am de inemic pe însuși fiul meu, care îndrăznește să mă și spioneze!… Aceasta nu o știam… ai făcut prea bine să-mi mărturisești în sinceritate.

— Tată, nu lua vorbele mele pe dos. Eu nu m-am gîndit niciodată să te spionez, cu atît mai puțin să-ți doresc răul. Iau de martor pe însuși Dumnezeu că pentru dragostea dumitale și a mumei mele am suferit destule. Dacă cunosc secretul omorului, acest secret va muri în mine și nimeni pe pămînt nu mi l-ar putea smulge. Este vorba că ți-ai încărcat sufletul cu un nenorocit care este înconjurat de o familie și care suferă o osîndă nedreaptă. Totul ce cer de la dumneata este o faptă umană, redarea libertăței unui om care a pierdut-o din asprimea dumitale. Ce ar cîștiga cineva cînd, din întîmplare, săvîrșind o greșală, are recurs a o repara prin altele în loc de a o șterge prin o faptă umană?

— Frumos, zău; din ce în ce mai mult… Ce va presupune cineva văzînd pe un fiu că face morală tatălui său!…

Și zicînd acestea, Dăngescu începe a se preumbla în lungul camerei.

— Nu am pretenția nici curajul să fac morală tatălui meu, zise Alexandru. Am venit să te rog, tată, să implor grația Sălcianului. În mîna dumitale stă ca să scapi pe acest nenorocit din osînda în care geme. Precum ai avut puterea ca să-l osîndești, asemenea o ai ca să-l scapi.

— Încă o dată îți spui, Alexandre, că eu nu am voit să se osîndească Sălcianu și, de aș dori acum ca să-l scap, nu este cu putință căci pricina a luat o turnură foarte ciudată.

— Îl voi scăpa eu atunci, zise Alexandru. Și eu nu voi să tac și să fiu liniștit pe cît timp am fost față sau mai bine mă aflam pe uliță cînd s-a azvîrlit moarta din trăsură. Așa, tată, eram acolo și voi mărturisi Curței apelative crimenale că Sălcianu nu este omorîtorul. Crez că dovada mea va fi mai valabilă decît a Mercescului și a Năndăreanului.

— De vei face aceasta, atunci te blestem și nu te mai consider de fiul meu. Mă mir încă cum am putut răbda să te ascult pînă acum, adăugă Dăngescu ștergînd sudorile ce curgeau după fruntea sa.

— Văz cu mâhnire, tată, că în loc de a avea o bună înțelegere cu dumneata și de a căuta împreună mijloacele nemerite pentru repararea acestui rău, începi să te revoltezi și să mă ameninți. Ca să tai scurt și să sfîrșim odată, mă simț silit de trista necesitate de a-ți comunica ultimile mele intenții. Află, tată, că cu prețul vie- ței, viitorului și onoarei mele voi să scap pe Sălcianu, în riscul de a intra în dizgrația părinților, rudelor și lumei întregi. Am promis acelui cojocar că-l voi scăpa din osîndă și îmi voi împlini promisia nestrămutat. Sunt convins din vedere și din auzire că el este nevinovat și scăpîndu-l îmi voi ușura sufletul. Acum rămîne la dumneata ca să te pronunți și să-mi arăți asemenea ultimile intenții ce ai în privința acestui om.

Alexandru tace și tatăl său se gîndește profund asupra partidei ce va trebui să la. Dăngescu văzu bine din vorbirea fiului său că acesta trebuie să aibă un legămînt mare de familia Sălcianului și că pentru a susține pe cojocar într-un grad atît de mare, urma neapărat să esiste vreun secret mare între dînșii. De aceea, propuindu-și a descoperi acest secret și temîndu-se ca prin refuz și printr-o conduită aspră să nu-și atragă însuși nemulțumiri, răspunse lui Alexandru cu cea mai mare blîndețe:

— Văz bine, fiul meu, că caracterul tău este așa de nobil cît și solid. Nu am decît a lăuda frumoasele tale simțăminte pe carii am voit să le pui un moment în încercare. Ei bine, voi scăpa pe Sălcianu ducîndu-mă să rog în favorul lui pe membrii Curții apelative și sunt sigur că-i voi dobîndi iertarea; aceasta îți promit pe onoarea mea. Socotesc că acum trebuie să fii îndestulat.

— Așa de îndestulat, cît și fericit. Îți mulțumesc, părintele meu.

Și Alexandru sărută mîna tatălui său care i-o întinse cu destulă bunăvoință, în aparență, iar în interior era cu totul altfel, căci acest om înrăutățit începuse a simți ură și pizmă chiar în contra fiului său.

Alexandru, care nu putuse citi în inima tatălui său, ieși mulțumit, și fără a pierde timpul, plecă îndată ca să ducă fericirea nenorocitei familii a cojocarului.

Pînă a nu introduce pe Alexandru în casa Sălcianului, este de trebuință să cunoaștem mai întîi efectul ce a produs în familia lui trista nuvelă a închisoarei adusă de Stoian.

Acesta ieșise din camera lui Alexandru cu oarecari speranțe ce i se dase la timp. Sosind acasă, Stoian intră în prăvălie ca să-și poată liniști un moment emoțiile sufletești de care fusese coprins în acea zi furtunoasă și neagră cum nu se întîmplase să aibă în toată viața lui. Dar Stoian nu apucă să intre în prăvălie, că Elisaveta, Maria și Tincuța, carii cunoșteau în fine toată împrejurarea și carii pîndeau cu nerăbdare sosirea lor, intrară deodată în prăvălie. Stoian rămase uimit, și, la vederea acestor ființe iubite, nu se putu opri de a-și reține lacrămile ce începură a-i curge cu abundență.

— Ce sunt lacrămile acestea, Stoiane? Unde este Tudor, bărbatul meu?… Ce i s-a întîmplat? răspunde curînd, strigă Elisaveta.

— Mai întîi de toate, mamă Elisaveto, zise Stoian ștergîndu-și lacrămile, avem cu toții trebuință de curaj. Judecata a osîndit pe stăpînul meu, dar peste cîteva zile se va întoarce spre binele lui și spre fericirea noastră.

— Deslușaște-mă bine, Stoiane, reluă Elisaveta. Nu-mi-ascunde nimic căci printr-aceasta îmi vei pricinui poate un rău mai mare. Zici că Tudor s-o osîndit de judecată?… Unde este el acum?

— Este arestat, mamă Elisaveto, căci în asemenea pricini se arestez și vinovați și nevinovați. Chir Tudor însă este liniștit și răbdător și m-a însărcinat a vă spune să nu vă întristați, căci nu va fi pentru multă vreme.

Spre răspuns, Elisaveta începu a plînge și a se tîngui, iar Maria și Tincuța, cărora le curgeau lacrămile deopotrivă, se silesc să console pe muma ei și pe protectrița lor.

Stoian prevedea această scenă și fără a mai încerca să console pe Elisaveta, o lasă să plîngă în voie ca, prin lacrămile ce vărsa, să i se poată ușura durerea de care era coprinsă.

— Sărmanul meu bărbat!… Ce nenorocire și ce rușine, Dumnezeul meu!… strigă Elisaveta.

— Nu te mîhni așa mult, mamă Elisaveto, zise Tincuța, pe cînd Maria o îmbrățișase de gît. De ce nu voiești să asculți pe Stoian pînă în sfîrșit?… Nu ai auzit că nenea Tudor o să scape peste cîteva zile?

— Așa, buna mea mumă, zise Maria sărutînd pe muma sa; cîte valuri nu trec în viață-ne peste capul nostru!… Aceasta este în adevăr o nenorocire mare pentru noi, dar ea va fi trecătoare precum trec toate lucrurile pe acest pămînt de suferințe. Aibi curaj, mamă și speranță în Dumnezeu. Tatăl meu se va întoarce iarăși în brațele noastre.

— Poate să fie cum zici, Mariuțo, zise Elisaveta li- niștindu-se puțin, dar a ști că Tudor suferă o osîndă nedreaptă, aceasta este grozav! Ce l puțin nu costă pe- cineva lacrămi cînd se simte vinovat.

— O! Doamne, mamă Elisaveto, strigă Stoian. Dar ce crezi că numai vinovații sufer?… Te înșeli, mamă; eu cunosc o mulțime de lume care este osîndită pe nedrept, de vreme ce vinovații se plimb în bună liniște și în deplină libertate pe toate ulițile Bucureștilor. Nu mai departe, chiar astăzi, înainte de a se înfățișa pricina lui chir Tudor, se judecase o altă pricină prin care un bărbat, care trecuse de mort sau mai bine de înecat în Dunăre, cerea prin judecată a-i se da nevasta pe care i-o luase un altul pe timpul cînd cel legitim fusese bolnav în streinătate, unde lipsise un an și jumătate. Ei bine, știi ce a făcut tribunalul?… A lăsat nevasta bărbatului celui de al doilea, și cel dintîi, care avea toate dreptățile, a rămas răbdător. Ce mai zici de aceasta, mamă Elisaveto, și de altele multe care de care mai grele și mai mîhnicioase?

— Ce să zic, dragă Stoiane?… răspunse Elisaveta, decît că suntem născuți pentru nenorociri. Dar spune-mi, Stoiane, pe cîtă vreme s-a osîndit bărbatul meu, precum asemenea unde l-a dus; dacă nu i s-a întîmplat ceva, dacă l-a băgat la un loc cu hoții, în sfîrșit tot ce știi, bunul meu Stoian; spune-mi fără să-mi ascunzi nimic.

— Să-ți spui, mamă Elisaveto; chir Tudor nu a înfățișat dovezile ce se cereau de tribunal, adecă că au văzut și alții că fata croitorului a fost azvîrlită de cineva dinaintea prăvăliei și că noi am sărit numai ca să o ajutăm; și în lipsa unor asemenea dovezi, s-a osîndit chir Tudor ca să stea la arest pînă cînd se va înfățișa la Curtea apelativă crimenală. Tribunalul însă nu a hotărît termenul arestărei căci el nu este drept decît să facă o biată alegere șchioapă-oarbă.

Stoian găsise de cuviință a nu arăta adevărul. Minciuna prinde bine cîteodată.

— Unde este arestat? întreabă Elisaveta cu nerăbdare.

— La Curtea arsă, unde l-am însoțit și eu, pentru că acolo este arestul, mamă Elisaveto. Îngrijitorul însă l-a băgat într-o cameră curată și foarte bună, i-a dat saltea și toate cele trebuincioase ca să nu aibă lipsă de nimic. În sfîrșit, ce s-a făcut s-a făcut; acum este vorba cum o să scape și pentru aceasta am speranțe bune.

— Ce speranțe?… Spune-mi-le și mie, zise Elisaveta cu nerăbdare.

— După ce m-am despărțit de chir Tudor, m-am dus la domnu Alexandru Dăngescu ca să-l rog să-i mijlocească scăparea, ceea ce am și făcut pînă a nu mă întoarce acasă.

— Și ai găsit pe domnu Alexandru? întrebă Maria cu iuțeală.

— Da, l-am găsit, domnișoară Mario, și ce este drept, m-a priimit foarte bine, ba încă m-a și invitat cu stăruință să șez alături cu dumnealui.

— Ce om cumsecade!… zice Tincuța privind pe Maria.

— Și ce ți-a zis domnu Alexandru?… reluă Maria fără ca să bage de seamă lauda ce Tincuța făcea amantului său.

— Ce să-mi zică, alt decît că este un înger de om. I-am comunicat toată împrejurarea, adecă cum chir Tudor s-a osîndit pe nedrept, și la această auzire s-a mîhnit prea mult și m-a încredințat cum a știut mai bine că va face totul ca să-l scape și că-l va scăpa negreșit. Era să vie cu mine, dar mi-a zis că mai întîi are o mică înțelegere cu cineva și că peste cîteva minute va fi aici.

Vezi bine, mamă Elisaveto, că nu trebuie să te mîhnești pe cît nu se cade. Domnu Alexandru are un suflet bun, influență mare și învățătură, și pe cîtă vreme ne făgăduiește scăparea sprijinului nostru, trebuie să ne încredem pe făgăduială lui și să așteptăm rezultatul cu răbdare și cu credință în Dumnezeu.

— Să-i ajute bunul Dumnezeu ca să-l scape, zise Elisaveta, care începuse a se consola puțin după cele zise de Stoian. Dar aș dori a mă duce să-l văz și să-i spui ceea ce a făgăduit domnu Alexandru.

— Aceasta nu se poate, mamă Elisaveto, observă Stoian. Nimeni nu are voie a se duce să vază pe oamenii arestați: așa sunt poruncile stăpînirei. Trebuie să aibi puțină răbdare. Nici chiar eu nu-l poci vedea. Cu toate acestea, îi putem trimite de ale mîncărei, tutun, prime- neli și ceea ce vom mai socoti de cuviință.

În acest moment, se auzi un zgomot de pași la ușa intrărei. Maria tresări și Tincuța se duse să deschiză. Alexandru Dăngescu, fidel promisiei ce dase lui Stoian, intră în prăvălie.

— Bună vremea, doamnele mele, zise Alexandru sco- țindu-și pălăria.

— Cu plecăciune, mulțumiră femeile sculîndu-se.

— Poftiți în camera noastră, domnule Alexandre, zise Maria îndată: aici în prăvălie ne aflăm din întîmplare.

— Cu plăcere, domnișoară Marie.

Și Alexandru iese din prăvălie și trece în camera curată ce ne este cunoscută, unde îl urmează toate femeile, afară de Stoian care rămîne în prăvălie.

— Iată că intru pentru a cincea oară în această cameră, zise Alexandru așezîndu-se pe o canapea. Și de cîte ori am intrat într-însa, am simțit totdeauna o vie plăcere.

— Ai numărat foarte bine, domnule Alexandre, zise Tincuța. Este adevărat că tocmai de cinci ori ai venit la noi. Ai o ținere de minte minunată, dar și eu nu am mai puțină.

— Și de cîte ori domnu Alexandru s-a așezat pe această canapea, observă Maria, a trebuit ca la intrare-i să facă totdeauna cîte o introducție frumoasă!

— Și dumneata, domnișoară Mario, ai o ținere de minte minunată, zise Alexandru zîmbind. Nu este așa, domnișoară Tincuțo?

— Așa este, domnule Alexandru, răspunse Tincuța zîmbind. Mi se pare încă că ne-a întrecut pe amîndoi.

— Pentru mine, toată casa este tristă acum, domnule Alexandre, zise Elisaveta din colțul unde se așezase. Bărbatul meu nu mai este într-însa și suferă pe nedrept o închisoare care se cuvine numai oamenilor căzuți în fapte rele.

— Am aflat de la Stoian, mamă Elisaveto, și mi-a părut foarte rău că nu aveam cunoștință de aceasta mai dinainte, căci altfel nu ar fi căzut bărbatul dumitale în această nenorocire. Ați făcut foarte rău de nu m-ați înștiințat cel puțin cu cîteva ore înaintea înfățișărei.

— Dar cine se putea gîndi, domnule Alexandre, că bărbatul meu va fi arestat deodată?… Negreșit că dacă ne-am fi temut sau am fi bănuit că judecata era să la un sfîrșit atît de rău, am fi alergat la sprijinul dumitale și sunt sigură că l-ai fi scăpat.

— Nici că rămînea îndoială, zise Alexandru cu grabă. Acum însă totul este de prisos pînă la înfățișarea ce se va face peste cincisprezece zile la Curtea apelativă crimenală. Vă dau încredințare pe onoarea mea că după Înfățișare la curte, domnu Sălcianu se va întoarce în mijlocul familiei sale, și aceasta va fi o fericire din cele mai mari, căci soarele pare totdeauna mai plăcut după o furtună lungă. Lăsați această împrejurare asupră-mi și dacă se poate să nu vă mai gîndiți, nici să vă mai faceți inimă rea.

— Este partida cea mai bună de luat în asemenea cazuri, observă Maria privind pe mama sa.

— Asemenea voi și urma, zise Elisaveta. Numai să-mi dăruiască Dumnezeu curaj. Acum mă duc să-i pregătesc trebuincioasele și să i le trimiț prin Stoian la închisoare.

— Prea bine vei face, mamă Elisaveto, zise Alexandru. După-prînz mă voi duce și eu să-l văz și să-l asigur asupra liberărei sale peste cincisprezece zile.

— Sunteți prea bun, domnule Alexandre, și vă mulțumesc din suflet, zise Elisaveta sculîndu-se. Aceasta va fi pentru bărbatul meu o mîngîiere neașteptată. Nu știu însă dacă veți putea intra, la dînsul, fiindcă Stoian m-a încredințat că îngrijitorul închisoarei nu lasă pe nimeni, să vază pe arestați.

— Pe mine mă va lăsa, mamă Elisaveto.

— Nu mă îndoiesc, domnule Alexandre; dumneavoastră aveți influență și putere. Mă iertați dacă iau îndrăzneala a vă ruga ca să mijlociți să ne lase și pe noii să vedem pe Sălcianu.

— Aș face cu plăcere aceasta, dar dă-mi voie să te refuz, mamă Elisaveto, și iată pentru ce: întîi, că ducîndu-te să-l vezi, o asemenea vizită într-un loc atit de neplăcut va smulge lacrămile dumitale și ale domnului Sălcianu, fără ca să cîștigați și unul și altul decît o durere și o mîhnire reciprocă. Și al doilea, că nu găsesc de cuviință ca să impui unui foncționar să-și calce datoriile făcîndu-l să se compromită ca să mă îndatoreze pe mine și să rămîie pe drumuri din greșala unui om mai înțelept decît dînsul. Ascultă, mamă Elisaveto. dacă soțul dumitale s-ar fi dus într-un județ cu trebuință- pentru cincisprezece zile, ce ai face alt decît să-i aștepți întoarcerea în liniște?… Ei, bine, închipuiește-ți că s-adus într-un oraș depărtat ca să cumpere marfă și nu te- mai gîndi decît la menajul casei.

— Așa voi face domnule Alexandre, zise Elisaveta gata să iasă. Vă rog numai să-l recomandați îngrijitorului închisoarei ca să nu-l batjocorească și să-i fie milă de dînsul.

— Fii pe pace, mamă Elisaveto; voi urma astfel precum dorești.

— Dumnezeu să-ți dea bine după sufletul, dumitale căci ești un înger pentru familia noastră, zise Elisaveta ieșind din cameră.

Alexandru rămîne cu Maria și cu Tincuța, carii schimbă conversația și încep a se întreține despre diferite lucruri glumețe fără însă a amesteca amorul lor în toate acestea, căci nu era timpul. Tincuța voia să lase pe Alexandru și pe Maria singuri, dar Alexandru o reține observîndu-i că prezența ei le va face plăcere. Pentru cei doi amanți era destulă fericirea că se aflau împreună. Să lăsăm pe Alexandru cu ținerile fete în a căror convorbire nu vom găsi nimic interesant și să revenim la Dăngescu care era destul de agitat din întreținerea ce avusese cu fiul său în împrejurarea Sălcianului.

Îndată după ieșirea lui Alexandru din camera sa, Dăngescu începu a se preumbla cu iuțeală și a lua cînd ciubucul, cînd condeiul fără a ști ce să facă cu dînsele. Declarația lui Alexandru că cunoștea secretul omorului în toate amănuntele lui îl nemulțumise așa de mult, pe cît fusese neastîmpărat mai-nainte.

„Alexandru știe că eu sînt omorîtorul acelei fete de croitor, cugeta el. Ce rușine pentru mine de a mă vedea silit să mă umilesc, eu tată, înaintea fiului meu, în loc de a-l îmbrînci pe ușă ca pe un insolent!… Dar ce Înteres poate el lua la soarta cojocarului și ce legămînt mare va fi avînd cu familia acelui meseriaș!… Aceasta nu este nicidecum natural și trebuie să mă luminez. Bolboacă este omul ce-mi trebuie, și pe legea mea nu am timp de pierdut. ”

Și Dăngescu sună clopoțelul.

Un servitor intră.

— Cheamă pe Neagu să vie numaidecît, ordonă el servitorului.

Acesta iese și, după cîteva minute, Bolboacă se prezintă în camera stăpînului său.

— Am o nedumerire, Neagule, și voi să mă luminez, zise Dăngescu îndată ce văzu pe vătaful de curte.

— Dacă am cunoștință de dînsa sunt gata a vă da deslușirile ce ați dori să aflați.

— Cunoști tu de aproape familia Sălcianului?

— Nu o cunosc, cocoane, decît cu ocazia omorului; voi să zic că am aflat numai că cojocarul este însurat și că are o fată, dar încă nu le-am văzut fața.

— Zici că are o fată?… Tînără este? frumoasă?

— Nu vă poci da o informație esactă căci nu am văzut-o: cu toate acestea, dacă aveți dorință să aflați, voi căuta să mă informez și voi veni să vă comunic ceea ce voi fi descoperit.

— Aceasta este și dorința mea, dar încă nu este totul. Mai întîi am să-ți fac o întrebare: ia spune-mi, știi tu ce relații are fiul meu Alexandru cu Sălcianu sau cu familia lui?

— Nu știu, cocoane, dar la rîndul meu dați-mi voie să vă esprim mirarea mea pentru întrebarea ce-mi faceți.

— Îți voi spune totul, căci aceasta și este intenția mea. Află că mai adineaori Alexandru a venit la mine și m-a rugat sau mai bine m-a constrîns să umblu pentru scăparea Sălcianului de la temniță.

— Domnu Alexandru v-a constrîns să scăpați pe Sălcianu? întrebă Bolboacă uimit. Acum înțeleg că întrebările ce mi-ați făcut sunt sprijinite pe bănuieli drepte, și mărturisesc că în adevăr trebuie să esiste oarecare legături între domnu Alexandru cu familia Sălcianului. Aceasta urmează să o descoperim, căci altfel, iartă-mi temerea, putem fi compromiși.

— Și temerea ta este cu atît mai dreaptă cu cît Alexandru mi-a declarat cu sînge rece și fără sfială că cunoaște toate amănuntele omorului.

— Ce spui, cocoane? zici că cunoaște amănuntele?… Este o vorbă că omului de ce-i este frică nu scapă. Iată-mă eu în poziția aceasta. Atît îmi lipsea ca să știe și domnu Alexandru!

— Vezi dar că este de cea mai mare trebuință ca să te informezi îndată în ce relații stă fiul meu cu familia cojocarului. Îți recomand însă multă fineță și mai cu seamă mister în cercetarea ce vei face. Cînd vom afla ceea ce trebuie să știm, vom căuta mijloacele ce vom socoti de cuviință ca să întîmpinăm răul.

— Prea bine, cocoane. Din minutul acesta plec să-mi îndeplinesc noua misie cu carea mă însărcinați.

— Și grăbește căci am făgăduit lui Alexandru că voi scăpa pe Sălcianu cînd va fi înfățișarea la Curtea apelativă.

— Ce fel, i-ați făgăduit scăparea Sălcianului? Mă iartă, cocoane, dar vă mărturisesc că ați făcut prea rău.

— Nu aveam ce face, căci mișelul își pierduse tot respectul și mi-a zis curat că, dacă nu-l scap, atunci va da dovadă în favorul cojocarului și va face tot ce-i va sta prin putință ca să-l scape el în riscul de a pierde totul în lume.

— A pronunțat niște vorbe foarte tari, zise Bolboacă pierit și cu jumătate vocea. Cu toate acestea, nu ar fi niciodată în stare să facă rău părintelui său.

— Nu crez nici eu să se gîndească a-mi face rău, dar mai știi! ?… copiii din ziua de astăzi sunt niște ticăloși și niște mizerabili.

Bolboacă nu îndrăznește a încuviința opiniile ce Dăngescu avea pentru fiul său cu atît mai puțin a adăoga pe ale sale. Mai-nainte de toate, respectul ce el avea pentru Dăngescu și mai mult încă pentru Alexandru îi impunea tăcerea cea mai absolută, cînd conversația cădea asupra împrejurărilor de familie. El se mulțumi de astă- dată a fixa parchetul și a privi pe furiș pe stăpînul său care se preumbla agitat în tot lungul camerei.

— Aide, pleacă, Neagule, zise în fine Dăngescu; și vezi de te informează cum trebuie despre cele ce vorbirăm.

— Acum nu este timpul, cocoane, observă Neagu după o mică gîndire. Este încă ziuă și nu-mi poci face cercetările cum trebuie. Întîmplîndu-se iar ca domnu Alexandru să fie în casa cojocarului și simțind că mă învîrtesc pe acolo, va pricepe, se va feri și ce este mai sigur poate să mă aleg și cu o bătaie bună. În noaptea aceasta voi sta neîncetat la pîndă, și pe cît mă vor ajuta capul și întîmplarea, mă voi sili să pătrunz și să intru cum trebuie în toate secretele.

— Ai dreptate… da, ai toată dreptatea. Așadar, să te duci noaptea și prea tîrziu încă, căci Alexandru numai la o oră înaintată a nopței poate să fie acolo, dacă va fi avînd vreo legătură cu fata Sălcianului.

După această întreținere, care se sfîrși aci, Dăngescu își aprinse ciubucul, iar Bolboacă se cobori în camera sa unde începu a se gîndi profund asupra modului celui mai nemerit prin care să reușască a face descoperirea proiectată.

Pendula suna patru ore cînd domnu Lobadă care, după ce vizitase pe o franceză, veni, după promisia dată, să prînzească cu Dăngescu și să-i comunice rezultatul judecăței.

Finele volumului I