Motanul și bucătarul
Un oarecare bucătar, fiind și cam învățat
Și foarte evlavios,
Într-o zi s-au dus la crâșmă în sat,
Iar în cuhne au lăsat
Pe-al său motan credincios
Bucatele să păzească de șoarecii stricători
Și de guzganii răpitori.
Dar întorcându-se vede,
Și nu poate crede,
Găsind motanul pe masă,
Ce se trudea mâncând
Și spârcuind
O găină grasă.
Atunci el, ca un orator și ca un om învățat,
Au strigat:
“Oh, motane mâncăcios! Oh, tâlhar făr’ de lege!
Nu te temi de Dumnezeu, lăcomia să te-aplece,
Onorul să-ți feștelești, făcând lucru de rușine,
Mâncând bucate străine!
Sau poate că ai uitat
Că toți vecinii vor zice că motanul cel smerit,
Ce ni se părea cinstit
Și rușinos,
Îi ca un lup mâncăcios,
Și trebuia izgonit sau îndată spânzurat!
Când eu către toți așa te-am lăudat,
Că motanul meu
Se teme de Dumnezeu...”
Motanul însă ascultă aceste sfaturi și tace,
Forcăiește și mănâncă, căci găina-i place.
Acole ritorul nostru nu știe ce să mai zică,
Căci motanul tot ascultă, tace mulcu, tot mănâncă...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Iar eu bucătarului i-aș zice
Să nu umble cu vorbe înțelepte,
Dacă nu vrea motanul să-i mănânce
Găina
Sau slănina,
Ce mai bine să-l deștepte
Cu un băț, făr’ a-i spune multe,
Dacă vrea motanul să-l asculte.
Sunt și mulți din dregători
Ca motanii stricători.
Aceste pilde-nțelepte,
Pentru omul făr’ de cuget și plin de năravuri rele,
Sunt fabule și jucărele,
Căci într-însul fapta bună nu poate să se deștepte.