Odiseea/Cartea X

Odiseea de Homer
Cartea X

Ne duse-acu-n Eolia data soarte
În țara lui Eol a lui Ippot,
Un drag amic al celor făr’ de moarte.
Un zid încunjura, de-aramă tot,
Ostrovul său de stînci, ce, multe foarte
Păreți spre cer din neagra mare scot.
Lui doisprăzece fii Cel Sfînt îi dete,
Și șase-au fost feciori și șase fete.
El fiilor le-a dat neveste-n casă
Pe cele șase fiice. Și mîncau
Cu tata lor și mama la o masă
Și-s fel de fel mîncările ce au.
Li-e plin palatul de miros ce-l lasă
Nespus de multe jertfele ce dau,
Iar noaptea dorm lîng-ale lor cinstite
Neveste-n paturi foarte-mpodobite.
Sosit la casa lor ei m-ospătară
Și-o lun-aici silit fui să petrec.
Ei multe despre Troia mă-ntrebară,
De-al nostru drum și de poporul grec.
Le-am spus de toate-așa cum se-ntîmplară,
Dar cînd în urmă le cerui să plec,
Rugîndu-i să m-ajute de se poate,
Ei n-au zis nu, și-mi deteră de toate.
Deci multe vînturi iuți, șuierătoare,
Mi-a pus într-un burduf de bou bătrîn,
Căci Zevs pe cîte vînturi bat sub soare
Le dete lui Eol, iar el stăpîn
Cînd vrea le-oprește-ori drum le dă să zboare.
Legă burduful deci, ca să rămîn
Ferit de vînturi, strîns c-o sfoară bine,
Spre-a nu ieși nici bori oricît de line.
Și-apoi și drumul bun ca să ne fie,
Un dulce vînt de-apus Eol trezi.
Dar n-a fost scris așa, căci o prostie
La toți ai mei pierirea le-o urzi.
Deci nouă zile-n marea cea pustie
Plutirăm nentrerupt, și-a zecea zi
Zărirăm țara Itacei și-alocuri
Vedeam pe mal (c-aproape-am fost) și focuri.
Atunci, lăsîndu-mi nava-n grija cetei,
Plecîndu-mi capul adurmii, pătruns
De trude lungi, cum tot la cîrmă stetei,
Căci vrînd ca să mă văd mai iute-ajuns,
Din mîna mea eu nimănui n-o detei.
Iar soții mei vorbeau acu-ntr-ascuns,
Crezînd c-aș duce-argint și-averi cu mine
Și-Eol mi-a dat știu eu ce mare bine.
Și-așa-ntre ei vecinul cu vecinul
Șoptea zicînd: «Ce lucru de mirat!
Cum toți îi ies acestuia cu plinul,
Prin orice țări și-orașe-ar fi umblat!
Și ce de-averi nespuse din tainul
De prăzi din Troia știu c-o fi-ncărcat!
Iar noi, părtași la tot ce el făcuse,
Venim săraci și goi precum ne duse.
Acum și-Eol i-a dat de prietenie
Acest burduf! Dar haide-ncetinel,
Fărtați, să căutăm, cam ce-o să fie,
Și cît argint și aur este-n el!»
Astfel vorbeau. Iar multa lor prostie
I-a-nvins și-au dezlegat burduful cel
Cu vînturi, vai, c-abia ce-l dezlegară
Cumplite-au năvălit din el afară!
Nebunii-acum boceau a lor lumină,
Căci valvîrteju-mpinse nava iar
În larg, pe marea cea de vifor plină!
Sării atunci, trezit de-un plîns amar,
Și cînd văzui, eu cel fără de vină,
Cu gîndul mă luptam, că ori să sar
Din nava mea, să pier de veci în spume,
Ori mut să rabd, trăind pe-amara lume!
Deci stînd acoperit, zăceam în navă
Și-așa răbdai și-aceasta. Dar apoi
De volbura ce-acum bătea grozavă,
Fugea corabia repede-napoi
Spre-ostrovul lui Eol cel plin de slavă,
Iar soții mei gemeau. Acoalea noi
Ieșind pe mal, la loc cu apă bună,
Mîhniți în gînd cinarăm împreună.
Iar după ce-am cinat și cina asta,
Pornii, urmat de-un crainic și-un fărtat,
Spre casa lui Eol, să-i spui năpasta.
Și-ntrînd smeriți, la masă l-am aflat,
Cu toți ai săi, și fiii și nevasta.
Deci noi, sosind în curtea lui, am stat
Proptiți de pragul ușilor pe-afară.
Iar ei priveau mirați și ne-ntrebară:
«Ei, uite pe-Odiseu! Dar ce-i cu tine?
Ce zeu vrășmaș te-a-ntors? Căci am făcut
Ce-a fost să facem, ca s-ajungi cu bine
Și-n țara ta și-oriunde ți-a plăcut!»
Mi-a zis și i-am răspuns cu vorbe pline
De lacrimi mari: «Fărtații m-au pierdut
Fărtații răi și-amara neveghiere;
Vai, dați-mi leac, vă rog, c-aveți putere!»
Așa le-am zis cu inima amară,
Cătînd cu vorbe dulci să intr-un ei.
Dar ei steteau tăcuți și se mirară,
Iar tata lor: «Să pleci din ochii mei!
Hai, cară-te de-aici și-mi ieși din țară!
Pe-un om atît de urgisit de zei
N-am voie să-l primesc să-mi stea la masă
Și nici să-l îngrijesc să plece-acasă!»
A zis și m-a gonit, și-ofta-n mînie,
Și iar pluteam pe mare-ndurerați,
Și foarte-amar de multa lor prostie
Gemea cu vaiet inima-n fărtați
Și și de trudă-n marea cea pustie,
Căci iar se văd de țară-ndepărtați.
Deci nopți și zile robi am fost lopeții,
Și-abia-ntr-a șaptea zi sosirăm, bieții,
În Lam, cetatea cea listrigonească.
Păstor aici se schimbă cu păstor;
Acel ce pleacă poate să-ntîlnească
Pe cel ce vine; și-ar putea ușor
Simbria sa-ndoită s-o primească
Un om fără de somn, ca păzitor
De vaci și oi, căci drumul de noptate,
Cu cel de zori sînt lunci învecinate.
Intrarăm deci în mîndrul port, pe care
Înalte stînci ce-n jurul lui se-ntind
Îl apără, așa că la intrare
Ca două-aripi tot locul îl cuprind
Și-un strîmt gîrlici la gura lui el pare.
Acolo deci cu toții năzuind,
În strîmtu-acel liman intrară soții,
La mal legîndu-și navele cu toții.
Căci val cu val nicicînd nu se mănîncă,
Nici mic, nici mare,-aci-n limanul mort,
Ci-i limpede mereu și-n pace-adîncă.
Eu nava însă nu mi-am dus-o-n port,
Ci-n margini mi-o legai d-un colț de stîncă,
Afară-n larg, cu-odgoane tari de tort,
Și-n grabă mă urcai pe-un vîrf de unde
Puteam cu ochii mult ostrov pătrunde.
Dar nu văzui nici om, nici plug ce ară,
Nimic și nicăiri, ci numai fum
Ieșind de undeva. Trimesei dară
Pe trei fărtati aleși să vad-acum
Ce neam mănîncă pîne-ntr-astă țară.
Mergînd, ei deteră de-un neted drum
Al carălor cu greu-ncărcăturii
Ce vin spre-oraș cu lemne-ale pădurii.
În margine de-oraș voinica fată
A regelui din Lara scotea-n ulcior
Din limpedea și-Artacia chemată
Fîntînă sfînt-al căreia izvor
Vestit era, iar apa lui curată
Hrănea-ndeajuns întreg orașul lor.
Deci stînd, au mers la dînsa și-o-întrebară
Ce neam sînt ei și cine-i domn în țară.
Ea n-a tăcut, ci le-arătă palatul
Vestitului ei tată. În palat
Găsiră pe nevasta lui, cu statul
Asemeni unui deal, și s-au mirat.
Deci ea se duse și-și chemă bărbatul,
Fe-Antipate, ce sta-n obștescul sfat.
El și veni, voios de-această știre,
Că-și și pusese-n gînd a lor pierire.
Deci cum sosi, prinzînd făr’de zăbavă
Pe-un soț de-al meu, el prînz făcu din el.
Cei doi scăpînd, veneau speriați la navă.
Dar foarte-acum urla acest mișel
De-Antipate-n mînia lui grozavă
Și-ai săi i s-adunau ș-așa-ntr-un fel,
Că nu de om făceau în goană pașii,
Ci iuți veneau și mari ca uriașii.
Și stînd pe stînci izbeau de sus departe
Cu groaznici bolovani ce și-i rupeau
Din stînci, și se frîngeau acum catarte,
Și-a fost … … … … … … . .
De vuietul cumplit de nave sparte,
De vaiete de oameni ce piereau,
Prindeau pe-ai mei ca peștii-n strîmta mare,
Gătind din ei scîrboasa lor mîncare.
Ci-n vreme ce piereau acum grămadă
Ai mei, cei prinși în mare-nvălmășag,
Eu repede-am tăiat cu lucia spadă
Odgonul gros, și mă grăbeam să trag
Corabia-n larg, rugînd pe soți să șadă
Pe bănci cu vîsla-n mînă de li-e drag
Al vieții duh, și-mi ascultară ruga
Iar ei băteau icnind albastrul mării,
Speriați că pier aici. Și-avui noroc
Să scap la larg de stîncile pierzării.
Dar cîte nave-avui în strimtul loc,
Pieriră toate-n voile-ntîmplării.
Și-așa pluteam pe larg, plîngînd cu foc
Pe cei pieriți, pe-ai noștri dragi tovarăși.
Dar veseli c-am scăpat la largul iarăși
Spre-a Eei țară vîntu-apoi ne dete.
Aci trăia-n ostrovul sfintei mări
Frumoasa Circe cea cu mîndre plete.
Grozava zînă meșteră-n cîntări
Și-o sor-a mult pățitul Eete.
(Ei mam-aveau pe doamna naltei zări,
Pe Perse, care-a fost a mării fată,
Iar Soarele cel sfînt le fuse tată.)
Aci ne-oprirăm nava-n malul mării
Și-un zeu din cer ne-aduse-n loc scutit.
Deci frînți de-amar și trudele vîslării,
Noi două nopți întregi am poposit,
Cu pieptul ars de-otrăvile-ntristării.
Și-a treia zi, cînd cerul a-nflorit,
Mi-am pus pe umeri spada și, grozavă
O suliță luînd, plecai din navă
Pe-un deal învecinat, avînd credință
S-aud prin văi vrun glas al oarecui
Ori poate-n șes să văd vro locuință.
Dar n-am văzut nimic. Ci cunoscui
Un mîndru-ostrov și-ntins cu prisosință,
Cu multe lungi poteci de-a latul lui
Și-n mijloc multe mari păduri și dese,
Și-un fum de undeva vedeam că iese.
Văzînd ăst fum, mi-a dat dintîi prin minte
Să merg să-ntreb. Și iar gîndii să stau,
Că-i timp tîrziu, pe-al zilei miez fierbinte,
Și soții mei mîncare-n navă n-au.
Și-așa crezui că-i bine mai nainte
Să merg și prînz fărtaților să dau,
Și-n urmă să trimit vro doi tovarăși,
Și-așa mă scoboram spre mare iarăși.
Aveam pînă la mal puțină cale 64,
Cînd milă poate-avu de mine-un zeu
Și-un cerb cu coarne nalte-aduse-n vale,
Deși era tăcere-n jurul meu.
Din codru-nvecinat, voinic în șale6S,
Venea spre locul unde-am fost și eu,
Adus să bea de-o sete-ucigătoare,
C-ardea ca un cuptor aprinsul soare.
Cînd deci ieșit din codru-aproape-mi fuse,
Izbindu-l între spete-l așternui
Și-adînc în vintre-arama-l străbătuse.
Atunci mugind cu vaiet îl văzui
Căzînd în colb, iar sufletu-i se duse.
Proptindu-mi deci picioru-n gîtul lui,
Îmi smulsei sulița cea grea din rană
Și-o pusei jos pe iarba din poiană.
Și-am rupt din crîng mlădițe și nuiele
Să-mi fac împletituri de vînciuri moi,
Cam cît un braț, și la un loc cu ele
Picioarele-i tuspatru le-am legat, și-apoi
În gît luînd povara fiarei grele,
Mergeam proptit pe lancea mea, greoi,
Căci nu puteam să-l port numai pe-o mînă,
Că foarte mare-o fiar-a fost, bătrînă.
Ajuns la navă-l detei jos din spate,
Și-așa-ndemnam pe soții mei zicînd:
«Hei, dragi fărtați, oricît amar ne bate,
Noi nu vom merge-n Hades pînă cînd
Nu-i scris de zei hotarul sorții date!
Gătiți acum ospățul în curînd,
Să nu-i dăm foamei păs să-ntindă chinul,
Cît timp e grîu-n saci și-n oluri vinul!»
Așa le-am zis, iar soții m-ascultară.
Ieșind grăbiți din caldul așternut
Și-umblînd pe lîngă cerb se minunară,
Căci cerb mai mare nici n-au mai văzut.
Iar după ce-au privit de-ajuns la fiară,
Spălîndu-se pe mîni, au început
Să fac-un prînz crăiesc acolo soții,
Și-am stat pînă-n amurg, mîncînd cu toții.
Și-așa ne-a-nveselit și azi Preasfîntul,
Iar cînd apoi lumina-n cer s-a stins
Și noaptea scoborî-nvălind pămîntul,
Trudiți pe malul mării ne-am întins,
Iar marea ne-adormea, cîntîndu-și cîntul.
Ci-n zori de zi, cînd dulce s-a aprins
Lumină-n cer, chemai la adunare
Pe toți ai mei și-am zis cu supărare:
«Voi soți ai mei în luptele vieții,
Primiți-mi vorba ce-aș avea de spus!
Noi nu mai știm de multă vreme, bieții,
De mergem înspre zori, ori înspre-apus,
Nici unde iese-n faptul dimineții
Și-apune seara soarele de sus.
De-aveți vrun sfat, să-l spuneți mai cu grabă;
Din partea mea, nădejdea este slabă,
Căci ieri din deal, privind în larga zare,
Văzui acest ostrov și-n jurul lui
Tot mare cît te uiți, și numai mare.
Dar locul este șes, și-atît putui
Să văd, că-n mijloc este-un codru mare
Și-un fum la mijloc de păduri văzui.»
Am zis, dar ei răspuns n-au dat cuvinte,
Ci vai și plîns, căci și-au adus aminte
De-Antipate din Lam și ce pățiră
Cu groaznicul ciclop, acel ce-a stîns
Pe-atîția soți. Și-n hohot izbucniră
Cu toți acum, dar orișicît au plîns,
Cu plînsul lor nimic nu izbutiră.
Degrabă deci pe toți acum i-am strîns
Și-n două-i desfăcui și-un cap le detei,
De el s-asculte toți părtașii cetei,
Pe una Evriloc s-o aibă-n samă
Iar pe-alta eu. Și-apoi, după noroc,
Noi sorți amestecînd în coif de-aramă,
Ieși la sorți să plece Evriloc,
Acel ce-mi fu rudenie după mamă.
El deci porni, și toți plîngeau cu foc,
Cei douăzeci de inși plecați cu dînsul,
Dar nici rămașii n-am slăbit cu plînsul.
Mergînd găsir-a zînei cei cumplite
O casă-n munți, cu luncă-n jurul ei,
Clădită nalt din pietri mari cioplite
Și fiare-n jur erau și lupi și lei,
Toți blînzi, de-otrava ierbilor vrăjite,
Căci n-au sărit să spintece pe-ai mei,
Ci-n pace-au stat și-n liniște cu totul,
Băteau din cozi și-i miroseau cu botul.
Precum deci cînd se scoală de la masă
Stăpînul lor, din cozi și cînii bat,
Căci el plecînd, fărâmături le lasă,
Așa și-acelea fiare-au arătat
Bătînd din cozi ce mult de-ai mei le pasă.
Ci-ai mei, văzîndu-i lupi, s-au spăimîntat,
Deci stînd la ușa ăstei case soții,
O vreme-au ascultat, tăcînd cu toții,
Ce dulci cînta cîntări nepomenite
Țesîndu-și zîna mîndra pînz-a ei,
Așa cum sînt de-apururi strălucite,
Supțiri și dulci orice lucrări de zei.
Deci cel mai drag din toți ai mei, Polițe,
Așa-ncepu: -«Un om, iubiții mei,
Aievea țese-aici și-și cîntă cîntul
Și dulce-n jur răsună-ntreg pămîntul!
Femeie-o fi, ori zîn-aci-n cămară,
Noi haideți s-o strigăm!» Așa le-a zis
Și-apoi strigă și toți ai mei strigară.
Iar Circe-i auzi și le-a deschis,
Poftindu-i îndelung, și toți intrară
Pe mîndre uși, c-așa le fuse scris.
Viteazul Evriloc afară stete,
Căci lui prin minte-o bănuială-i dete.
Pe mîndre bănci și scaune ea-i duse
Și caș apoi cu pîne frămîntînd,
Le-a dat și miere, dar în vin le puse
Și multe ierburi rele-amestecînd,
Să-și uite și de mama ce-i născuse.
Iar ei gustară toți din el pe rînd,
Iar ea-i lovi cu bățul ei deodată
Și-n porci schimbați, îi duse-ntr-o poiată.
Aveau acum și rît, și coame crețe,
Și glas de porc, dar mintea le-a rămas
De om, precum a fost. Și-așa-n cotețe
Plîngeau, iar Circe-n fața lor a tras
In troci acum și poame pădurețe
Și ghindă de stejar și jîrul gras
Și alte-asemeni fructe de tot soiul,
Ce-au porcii-acei ce scurmă-n curți noroiul.
Veni să spuie pătimirea toată
În fugă Evriloc la mal acum,
Dar nu putea din gura lui să scoată
Cuvinte-ntregi și limpezi nicidecum,
Oricît de dornic s-opintea să poată,
Căci spaima-i zăvorîse-al vorbei drum
Și-n ochii lui un lac făcuse plînsul,
Iar sufletu-i vestea ce-amar e-ntrînsul.
Dar cînd în urmă noi, cu stăruite
Și pline de-nspăimare vorbe-am pus
Putere-n el să aibă lămurite
Cuvinte-n gură, tremurînd ne-a spus,
Și-așa-ncepu: «Noi deci, preastrălucite
Al nostru rege, prin ostrov ne-am dus
Și-am dat în munți, pe-o culme luminată
Din orice loc, de-o casă minunată
Și-aici cîntînd, a caselor stăpînă
Țesea-n război, dar nu știurăm ce-i,
Femeie-așa ca pe pămînt, ori zînă.
Deci ea, cînd îi strigară soții mei,
Deschise ușa și-i luă de mînă
Și toți au curs prostește-n urma ei.
Eu singur n-am intrat, că-n gînd îmi dete
C-ar fi vro curs-a vranei minți șirete.
Pierir-apoi cu toți așa deodată
Și nu s-au mai întors, oricît am stat
Pîndind, că poate-acum, acum s-arată.»
Așa vorbi. Și-atunci eu mi-am legat
Pe umeri spada cea-n argint lucrată.
Și arc și tolbă, și porunc-am dat
Pe-același drum acolo să mă ducă.
Dar el văzui că gleznele-mi apucă
Și-mi ține strînși cu mînile-amîndouă
Genunchii-așa că nu părea că-i viu.
Din ochii plini de-a plînsului său rouă:
«Nu-mi face si ă, rege-al meu, să viu
Cu tine-n deal la altă moarte nouă,
Ci lasă-mă pe loc, căci bine știu
Că n-o s-aduci nici gloata cea rămasă,
Nici viu în veci tu n-o să ieși din casă.
Mai bine haid’ și fără de zăbavă
Tu ia pe-acești de-aici și fugi cu ei
Și-abate-așa pierirea cea grozavă!»
Așa mi-a zis și i-am răspuns: «De vrei,
Tu stai și bea și dormi aici la navă!
Eu trebuie să plec la soții mei,
Să-mi scap de moarte și de rău flăcăii.»
Am zis, și-am și pornit în susul căii.
Dar cum mergeam spre locurile sfinte
Și-aproape fui de groaznicul palat,
Deodată Hermes îmi ieși nainte,
Frumosul zeu cu coifu-ntraripat.
M-a prins de mînă și-mi vorbi cuvinte;
Și-asemeni c-un flăcău era la stat,
Cînd barba-ncepe să-i înspice fața
Și abia-i zărești numai ca puf mustața.
«Dar unde iar te-mpinge nenorocul
— Îmi zise el — și unde mi te-ntorci,
Prin rîpi și văi, făr-a cunoaște locul?
Nu știi că soții tăi cu toții-s porci
În casa Circei? Și te mînă focul
Și poate-n gîndul tău tu planuri torci
Să-i scapi? Dar cred că nu te vei întoarce
Nici însuți tu, oricîte-n minte-ai toarce,
Și soț vei fi-ntre soți, un porc adică.
Deci haide să te scap de-o moarte rea.
Na, du-te-n casa Circei, făr’ de frică,
Avînd cu tine-o buruian-a mea,
Să scapi de-un rău ce-asupră-ți se ridică.
Și stăi să-ți spui și ce va face ea,
Cumplite viclenii ca să te-omoare.
Va pune-n vin fierturi fărmecătoare
Și-n pînea ta otrăvuri tari turna-va.
Deci iarba mea tu-n vinul cel de-ospăț
S-o pui pe-ascuns, căci farmecul și-otrava
Nimic nu-ți va strica. Dar să te-nvăț
Pe rînd, ce va mai face-apoi grozava.
Cînd ea te va lovi cu lungu-i băț.
Trăgîndu-ți spada-n furia cumplirii,
Tu sari la ea, ca vrînd s-o dai pieririi.
De spaim-atunci ea dulce-o să te cheme
Să dormi în pat cu ea. Iar tu să vrei,
Căci scapi astfel și soții de blesteme
Și-o-mbuni să-ți dea de toate cîte cei.
Dar cere-ntîi să jure-ntr-astă vreme
Pe Stix cel sfînt, că-i dreaptă-n gîndul ei,
Ca nu cumva, mințind, să te dezbrace,
C-apoi din tine-un slab și-un rău va face!»
Vorbind așa, el scoase la lumină
Și-mi dete-o iarbă zmulsă din pămînt,
Spunînd și firea ei. La rădăcină
Ea neagră e, dar florile ei sînt
Ca laptele, și-n lumea cea senină
Ei mol îi zic toți zeii-n cerul sfînt.
Și greu e pentr-un om s-o poată scoate,
Ci lesne zeii-acei ce le pot toate.
Hermia deci spre-Olimp plecă-nainte.
Iar eu mergeam spre-al Circei larg palat,
Și multe-mi clocoteau, mergînd, prin minte.
Deci cînd am fost la ușa ei, am stat;
Iar ea, simțind strigatele-mi cuvinte,
Veni-n curînd și foarte m-a chemat
Să intru-n casa cea frumos clădită;
Și-urmînd intrai cu inima-ndoită.
Deci ea m-a dus pe-un tron bătut cu cuie
De-argint; și-aveam sub tălpi un scăunel.
O cup-aduse-apoi, nectar să-mi puie,
Dar multe ierburi tari turnat-a-n el
Și-mi da să beu, cu gînd să mă răpuie.
Iar eu băui și n-o simții de fel.
Ea zise-atunci, lovindu-mă cu bățul:
«La porci acum, cu ei să-ți faci ospățul!»
Dar eu atunci cu sabia ridicată
Cumplit sării spre ea, ca vrînd s-o tai.
Ea tare-atunci țipînd, fugi plecată
Sub brațul drept pe care-l rădicai.
Cuprinse-apoi genunchii mei deodată
Și-așa zicea plîngînd: «Stăpîne, vai,
Ce om ești tu? Din ce părinți, străine?
Mă prinde-o groază cînd mă uit la tine!
Cum nu te-a-nvins vrăjita băutură?
Căci bine te-am văzut sorbind din ea,
Și orișicine-o pune-o dată-n gură
Rămîne rob vrăjit în mîna mea!
De tine însă nu-i fermecătură
În stare-a se lipi, oricît ai bea!
Doar nu ești tu, ori ești, de bună seamă,
Acel pe care Odiseu îl cheamă?
Căci Hermes, cel ce vine-n veci și pleacă
Îmi tot spunea de-acest viteaz mereu,
Și-așa zicea că-n navă-i o să treacă,
Venind pe-aici din Troia, Odiseu.
Dar haide-acum și pune spada-n teacă,
Iar noi să ne suim în patul meu,
Și-al dulcei dragosti foc să ne-mpreune,
Spre-a fi-ntre noi de-acum cu gînduri bune!»
A zis. Dar i-am răspuns: «Ce-mi dai tu sfatul
Să fiu cu tine blînd și să mă-mpaci,
Cînd porci făcut-ai, Circe, prin palatul
Cel mîndru-al tău, pe bieții mei ortaci!
Cu gînd viclean mă chemi acum în patul
Odăii tale, vrînd să mă dezbraci,
Iar după ce vestmîntul mi-l voi scoate,
Fricos tu să mă faci și slab la toate?
Dar nici nu mă gîndesc să dorm cu tine,
De nu voiești, zeiță,-ntîi să juri
Cu mare jurămînt, că n-ai spre mine
Vrun gînd viclean ori rele-nvîrtituri!»
Așa i-am zis, iar ea, ca să m-aline,
A și-nceput din rostul sfintei guri,
Iar după ce-a jurat, de mîn-o strînsei,
Și-am mers apoi să dorm pe vrerea dînsei.
Ci-n vremea asta patru servitoare
Făceau prin casă multele lucrări.
(Se nasc din codri-acestea, din izvoare,
Și sfinte rîuri ce se varsă-n mări.)
Deci mîndre o fată așternea covoare
De purpură, pe scaune-n cămări,
Și-asupra lor de in lăicere-alese.
A doua fat-apoi, pe lîngă mese
Largi scaune-a adus, iar dup-aceea
Pînere de-aur scump pe mese-a-ntins
Și vin turnă-ntr-un ol de-argint a treia,
De cei ce stinge-al grijii foc nestins,
Și cupe de-aur a-mpărțit femeia.
Iar de-altă parte focul l-a aprins
Sub larg cazan cu apă-n el, a patra,
Văzînd de flăcări, ca să-ncindă vatra.
Deci cînd n-a fost nici iute-apoi, nici lină,
Călduță apa,-n largul vas intrînd,
Șezui în putina ce sta vecină,
Iar fata asta și-ncepu luînd
Din marele cazan, cu oala plină,
Să-mi toarne-așa pe umeri pînă cînd
Cumplita trudă, cea pînă la oase
Intrată-n mine, ea din trup mi-o scoase.
Iar după ce-am ieșit spălat din baie
Și uns deplin, pe umeri mi-a adus
Manta să mă-nvelesc, și-alt rînd de straie.
Pe-un tron apoi, de aur, ea m-a dus,
Cu ținte mari de-argint, într-o odaie
Și-un mîndru scăunel sub tălpi mi-a pus.
C-un larg lighean de-argint apoi o fată
Veni, și-avea-n lighean frumos lucrată
Din aur scump, o galbenă căniță,
Și-așa-mi turnă pe mîni și mă spălai.
Mîncări aduse-apoi o chelăriță,
In fața mea, pe-un așternut măsai,
Mîncări cum poți găsi la o zeiță.
Deci foarte mă-mbia, dar nu mîncai,
Ci stam gîndind necazuri de-ale mele
Și multe bănuiam tot lucruri rele,
Băgă de seamă sfînta zînă însă
Că mînile spre pîne nu le-ntind
Și stau tăcut și inima mi-e strînsă,
Și-alături îmi veni și-a zis vorbind:
«Ce stai ca muții, și cu gura plînsă,
Și nu mănînci? Ori crezi c-aș fi-nvîrtind
Alt gînd viclean? Dar n-am jurat, viteze?
Din partea asta grija ta-nceteze!»
Așa mi-a zis, și-am zis și eu cuvinte:
«Dar fire-aș om cuminte-ar și gusta
Din vin și pîne, Circe, mai nainte
De-a-mi fi scăpat pe cei ce-n casa ta
Tu porci mi-i ții acum, lipsiți de minte?
I-am zis. Iar ea mergînd cu varga-n mînă,
Deschise-acel coteț cu soții mei.
Văzui deci porcii cum afară-i mînă,
Și toți ca nește vieri, și mari și grei.
Deci ei venind, steteau pe lîngă zînă.
Ea-i unse deci pe rînd cu irul ei;
Încet de pe-al [lor] trup atunci căzură
Scîrboșii peri ai vrajei ce-o băură.
Și iarăși oameni se făcură vierii,
Dar mult mai tineri toți, și mai frumoși
De cum erau, și mult mai mari vederii.
De mîni acum mi se lipeau voioși
Și-un plîns făcut-a loc apoi durerii,
Cînd bieții s-au văzut din moarte scoși!
Și-atîta jale-aveau în suflet plînșii,
C-a prins și Circe-a plînge-n rînd cu dînșii.
Și-aproape stîndu-mi zîna cea grozavă,
Mi-a zis atunci: «Viteazule-Odiseu
Cel mult pățit! Să pleci fără zăbavă
La navă-n mal și fă cuvîntul meu:
Ascunde-n peșteri toate, cum zic eu,
Și-averi și scule, și-apoi vino iarăși
Și-mi ad-aici pe toți ai tăi tovarăși.»
Deci mîndru-mi suflet zîna-nduplecîndu-l,
Plecai la navă, după vorba ei;
Și-așa să fac, acesta-mi fu și gîndul.
Găsii pe lîngă mal pe soții mei,
Cu lacrimi lucii-obrazul lor scăldîndu-l.
Și-așa precum zburdalnicii viței,
Cînd vacile se-ntorc pe-amurg acasă
Sătule de pe cîmp de iarba grasă,
Sărind le ies în drum și nu mai poate
Nici gard, nici poartă să-i mai ție-n loc
Și-n jurul mamei lor mugind dau roate,
Așa și-ai mei acum, plîngînd cu foc,
Văzîndu-mă că viu, uitară toate
Și-atît li se păru de mult noroc,
Că n-avea cum mai bine să le pară,
Nici chiar sosiți în mult dorita țară,
Și-amar plîngînd, vorbeau cu tînguire:
«O, nu ne-ar fi, viteazule-Odiseu,
Mai drag-acum decît a ta sosire
Nici sfînta țară ce-o dorim mereu!
Dar spune de a soților pierire.»
«Acum dintîi voi da — răspunsei eu —
Corabia-n prund uscat și vom ascunde
Și-averi și scule-n peșteri oareunde,
Și-apoi să vă gătiți, căci împreună
La Circe-o să ne ducem să-ntîlniți
Pe-ai noștri ce-și petrec în voie bună
Cu dulce vin și-n toate mulțămiți.»
Văzui pe-ai mei grăbiți cum mi s-adună,
Ci sta mirat și-oprindu-mi pe grăbiți
Cu sfatul Evriloc, să nu m-asculte
Și stînd așa, vorbea de spaimă multe:
«Vă-mpinge-acum, nebuni de voi, păcatul?
În casa asta rea noi ce mai vrem?
În porci o să ne schimbe blăstămatul
Nectar al ei de-ndată ce-o să-l bem,
Și-n lupi și-n lei, ca să-i păzim palatul!
Uitați de soții-uciși de Polifem?
Ce-avea Ulise-atunci cu el să-i poarte?
Deci tot prostia lui i-a dus la moarte!»
A zis, și-atunci cumplit îmi dete gîndul
Ori alba spadă-n gură să i-o-mplînt,
Ori rău-i cap din umeri retezîndu-l,
Să-l fac s-alerge minge pe pămînt,
Deși, de-aproape rudă eu avîndu-l,
Țineam la el. Dar puseră cuvînt
Fărtații toți să nu-i mai fac osîndă,
Și stînd, vorbeau cu multă rugă blîndă:
«Viteazule-Odiseu! Pe-acesta-l pune
De pază navei și să stea pe loc.
Rămîie-n mal; pe noi tu însă du-ne!
Așa mi-au domolit al furiei foc,
Iar ei au prins din nou să mi s-adune,
Și-așa plecai. Și-urmînd și Evriloc,
Venea și el și n-a rămas la navă,
Căci prea-l speriase vorba mea grozavă.
Ci-ntr-ăst răstimp, în largul casei sale,
Spălat-a Circe pe fărtații-acei
Rămași la dînsa și le-a dat mantale
Și foarte mîndre haine-a pus pe ei,
Și-așa-i găsirăm petrecînd prin sale.
Deci cînd se revăzură toți ai mei,
Plîngeau și se boceau, și-adînc oftatul
Umplu de-atîtea guri întreg palatul.
Văzui atunci că sfînta zînă vine
Și-aproape stînd, acestea-mi zise ea:
«Vestitule-Odiseu, sosiți la mine,
De ce porniți nou plîns în casa mea?
Ce mult ați suferit pe mări, știu bine,
Și știu cît v-a bătut ursita rea
Și oamenii vrăjmași pe-uscat
Să prindeți suflet și putere iară
Așa precum le-aveați dintru-nceput
Pe cînd pornirăți din iubita țară,
Din malul cel stîncos ce v-a născut.
De ce tot v-amintiți de-o cale-amară,
De-atîta rău ce-n cale v-a bătut?
De-aceea sînteți triști și văd eu bine
Că inima la loc nu vă mai vine.»
Iar vorba ei ne fu-nduplecătoare
Și-un an de zile-am stat, uitînd de chin,
Și-aveam mereu fripturi prisositoare
Și veseli închinam cu roșul vin.
Dar cînd apoi din zile rotitoare
Și luni ce s-au întors, fu anul plin,
Deoparte m-au chemat, plîngînd cu toții.
Și triste vorbe-atari vorbiră soții:
«De-ți este scris s-ajungi de-aci-nainte
La casa ta, tu scosule din minți,
Să-ți stea de-acum și-ntoarcerea aminte,
Și du’cea țar-a morților părinți!»
Atari le-au fost iubitele cuvinte,
Iar ele m-au durut, c-au fost fierbinți.
Deci pînă pe-nnoptate ei șezură,
Bînd vinul dulce și gustînd friptură,
Iar cînd și noaptea pe pămînt stăpînă
Veni de sus, din cerul scăpătat,
Fărtații mei s-au risipit să mînă
Prin multe mîndre-odăi de prin palat.
Dar eu, mergînd să dorm cu mîndra zînă,
Plîngeam, rugînd-o-n vecinicul ei pat
Și milă-i fu și ei de-a mea rugare,
Și-am zis așa, vorbind cu rugă mare:
«Vai, Circe,-acum plinește-ți jurămîntul,
Că vrei să mă trimeți de-aici, că vrei!
De dor eu mă topesc să-mi văd pămîntul.
Și stau de mine-acum și soții mei!
Vai, Circe, să le-auzi și tu cuvîntul
Și cum mai plîng cînd nu ești între ei!»
Așa i-am zis și foarte-o prinse mila
Și-mi zise-așa: «Eu nu vă țin cu sila,
Preavrednice viteaz! Dar scris vă este
Alt drum de-ntîi, la Hade-n tristul loc
Și-n trista noapte-a crudei lui neveste.
Tiresias e-n Iad, un orb proroc,
Și-i scris că de la el s-aduceți veste
De-al vostru drum și-al sorților noroc.
Căci lui și după moarte-i dete minte
Persefona, și-n fapte și-n cuvinte,
Iar morții ceialalți sînt toți părere,
Că-s umbre numai, care par că sînt.”
Deci inima-mi se rupse de durere,
Cînd spus mi-a fost acest amar cuvînt
Și nici nu mai simțeam de-acum plăcere
Să văd lumina soarelui cel sfînt!
Iar cînd apoi mă răcori Preasfîntul
De plîns și vai, așa-ncepui cuvîntul:
«Dar iată-n Hades n-a putut străbate
Cu neagra-i navă nimeni pîn-acum;
Deci cine va veni ca să ne-arate,
Stăpîno Circe,-acest sălbatec drum?»
Așa i-am zis cu vorbe-adînci oftate.
Iar ea: «De-o călăuză nicidecum
Nevoie nu-i! Așază deci catargul
Și-ntinde pînze-n vînt și-apucă largul
Și-un Crivăț bun o să-ți împingă nava,
Iar cînd apoi pe-Ocean tu o să treci,
Veți da de-un mal plecat și-aici grozava
………………………………………………………….
Să sapi în mal cu spada-ți o-ncăpere
De-un cot și-n lung și-n lat; și tuturor,
Tu, morților ce-s numai o părere,
O jertfă-n ea să faci, cum morții-o vor
De-ntîi de lapte-amestecat cu miere,
Vin dulce-apoi să torni asupra lor,
Și-n urmă apă, iar pe jertfa plină
Presară peste tot apoi făină
Și mult tu-i roagă din genunchi, că dacă
Vei fi sosit acas-o să le tai
Ca jertfă tuturor o stearpă vacă,
Pe cea mai gras-a turmei care-o ai
Și multe lucruri cîte pot să placă
Și cer cei morți, pe toate-o să le dai,
Iar orbului proroc, lui cel din urmă,
Un negru țap, pe cel mai bun din turmă.
Așa să rogi mulțimile nespuse
De morți din Hades. Și-n sfîrșit să tai
O neagră oaie dintre cele-aduse
Și cel mai negru țap pe care-l ai.
Deci capetele lor să fie puse
Cu ochii spre Ereb, iar tu să stai,
Cît timp din jertfe sînge se va stoarce,
Privind spre rîu și nu te vei întoarce.
Deci nesfîrșit vor curge să s-adune
Mulțimile de morți, ca niște ploi;
Tu-ndeamn-atunci pe soții tăi și-i pune
Să ardă-ntr-una toate-acele oi
Ce-or fi tăiate-n mal, și-n rugăciune
Pe-ai morții Domni să-i cheme pe-amîndoi,
Și zeii toți, și toți stăpînii sorții.
Iar cînd va fi-mplinită jertfa morții,
Atunci tu ascuțita sabie-o scoate
Și nu lăsa pc nici un mort să bea
Din sînge, pînă cînd întîi de toate
Tiresias n-o veni răspuns să dea
Venind atunci, o, rege-al multor gloate,
Va-ncepe-a spune cît vei mai avea
De tras pe drum în voile-ntîmplării
Și tot ce vei păți pe-adîncul mării.»
Așa mi-a zis cuvinte zburătoare,
Și-ndat-apoi și Zorile-au venit
Cu degetele dulci de roșie floare.
Deci eu cu strai și mantie m-am gătit,
Iar Circe-n alba haină lucitoare,
Supțire-n tort și dulce la privit,
Și-un brîu de aur peste trup o-ncinse,
Iar păru-n alb ștergar pe cap și-l prinse.
Iar eu pornind, mă dusei prin palaturi
S-adun pe soții mei. Și-umblam strigînd
Cu blînd îndemn de-a rîndul pe la paturi:
«Tovarăș drag, destul îți e de cînd
Tu dormi, și-avuși și vreme să te saturi!
Plecăm acum! Haid, scoală-te curînd.»
Deci toți s-au adunat în sîrg băieții,
Strigînd voioși prin faptul dimineții.
Dar nici de-aici nu vrură să mă scoată
Seninii zei lipsit de plîns și chin,
Căci cel mai tînăr soț al meu din gloată,
Sărmanul Elpenor (om nu deplin,
Nici bun la luptă, nici cu mintea toată),
Fiind, cum văd, înfierbîntat de vin,
Și-n casă cald, cătînd răcoare dulce,
A mers pe-al casei pod ca să se culce,
Și-acum cînd auzi și voci pe-afară
Și tropote de soți și-alergături,
Uită de zăpăcit să dea pe scară,
Ci dete drept spre sunetul de guri.
Căzu de sus spre-a sa pierire-amară
Și-și frînse gîtul drept la-ncheieturi.
Deci sufletu-i s-a dus în noaptea morții
Și-acolo l-am lăsat în voia sorții.
Spre ceata celorlalți ce-acum plecară,
Le-am zis mergînd: «Voi credeți, dragi copii,
Că noi pornim spre dulcea noastră țară!
Dar Circe-alt drum ne cere! Nu la vii,
Ci-n Hades jos, în noaptea lui amară
Și-n tristul cuib al crudei lui soții.
Un duh de-aici vesti-ne-va norocul,
Bătrînul orb, Tiresias prorocul.»
Așa le-am zis. Iar inima dintr-înșii
S-a rupt în două și plîngeau amar,
Zmulgîndu-și părul și s-opriră plînșii
Acolo-n loc, dar totul fu-n zadar,
Că n-am voit nimic să știu de dînșii.
Și-n vreme ce mergeau cu vaiet dar,
Spre mal, la nava iute-alergătoare,
Vărsînd părîu de lacrimi lucitoare,
La navă Circe-n mal și ea se duse
Și-n navă ne-a legat, adus de ea,
Un negru țap și-o oaie ce-o aduse.
Ci-n mersul ei spre mal zburînd plutea
Și n-am știut, căci nimeni n-o văzuse.
Dar cine dintre oameni ar putea
Să vadă, cînd în taină face-un bine,
Pe-un zeu etern, cum merge și cum vine?