Odiseea/Cartea XI

 

Sosiți la nava noastră și la mare,
Am tras corabia-n apă deci și-apoi
Am pus catarg și pînză de zburare.
Suirăm în sfîrșit și-acele oi
Și foarte-amar plîngînd de-ngrijorare,
Mîhniți intram în navă-ne și noi.
Iar Circe, zîna cea cu mîndre plete,
Un vînt însoțitor pe drum ne dete,
Tovarăș bun, căci după ce el prinse
Să umfle pînza, nici nu mai vislam,
Ci spornic nava numai el ne-o-mpinse,
Și-i da cirmaciul dreptul mers, și stam.
Deci ziua-ntreagă fu cu pînze-ntinse,
Cît timp pe-al mării umed cîmp eram;
Cînd zarea prinse-al serii sur zăbranic,
Corabia-ntra pe-adîncul rîu oceanic.
Acolo-și au ținutul lor cimerii,
Pe care-apururi negurile reci
Îi țin în noaptea vecinic-a tăcerii,
Căci soarele cel sfînt nu-l văd în veci
Ieșind pe cer în zori, și-n faptul serii
Plecînd în lumea cea făr’de poteci.
O noapte nesfîrșită ca mormîntul
Se-ntinde trist acoperind pămîntul.
La țărm ne-am tras deci nava călătoare,
Scoțînd din ea și turma ce-am adus,
Iar noi, pe lîngă apa curgătoare
A marelui Ocean, pe mal ne-am dus
La locul spus de zîna vrăjitoare.
Acolo dară p-Evriloc l-am pus
Cu Perimed de-al jertfei curs să vadă;
Iar eu trăgîndu-mi ascuțita spadă,
Săpai curînd în maluri o-ncăpere
De-un cot în lung și-n lat, și tuturor
Acelor morți, ce-s numai o părere,
O jertfă-n ea făcui, cum morții-o vor,
Dintîi din lapte-amestecat cu miere,
Vin dulce-apoi turnai asupra lor,
Și-n urmă apă, iar pe jertfa plină,
Strat gros am presărat apoi făină.
Și mult rugai pe dușii morți, că dacă
Voi fi sosit acasă, voi tăia
Ca jertfă pentru toți o stearpă vacă,
Pe cea mai bună din cireada mea,
Și multe lucruri cîte pot să placă
Și cer cei morți, pe toate le-or avea,
Iar lui Tiresias, singur lui, pe urmă,
Un negru țap, pe cel mai bun din turmă.
Și foarte mult, cu multă rugăciune,
Rugai poporul morților; și oi
Tăiam dasupra gropii, spre-a le pune
Pe focul sfînt, și sîngele-n șiroi
Curgea, și-așa-ncepură să s-adune
Potop de morți de subt Ereb spre noi:
Flăcăi voinici, și mult pățiți cărunții;
Fecioare triste, moarte-n ziua nunții,
Și tinere neveste-ndurerate,
Bărbați uciși în groaznicul război,
Cu răni adînci de lănci însîngerate,
Din multe părți se-ngrămădeau spre noi,
Venind mereu mulțimi nenumărate,
Și-un vuiet pînă-n cer a fost apoi
De-atîtea voci ce-adîncul iad le scoase,
Și-o spaimă albă-mi tremura prin oase.
Deci soților le tot puneam aminte
Să ardă-ntr-una oile ce-avui
Tăiate-n mal, grămezi, de mai nainte,
Și mult pe Aides și soția lui
S-o roage-acum cu multe vorbe sfinte.
Iar eu, trăgîndu-mi spada mea, șezui,
Și nu lăsam pe morți s-atingă locul,
Că-ntîi de toate-aveam să-ntreb prorocul.
Întîi de toți veni deci întristatul
Cel mort al nostru, Elpenor, fărtat
Neplîns de noi și nengropat sub latul
Pămînt, cu drumuri largi, căci i-am lăsat,
Grăbiți de-alt zor mai mare, prin palatul
Cel larg al Circei, trupul nengropat.
Deci lacrimi mi-au venit în ochi, și gîndul
Îmi dete-n minți, astfel să-ntreb, văzîndu-l:
«Aci-n adîncul nopților pierdute,
Mai repede, pe jos, cum ai trecut,
Decît noi soții-n nava-ne cea iute?»
«Oh, fiu a lui Laerte! M-a pierdut
— Răspunse el cu vorbele gemute—
Un zeu dușman și multul vin băut!
Căci eu fiind culcat pe cas-afară,
Nu-mi dete-n gînd să merg să dau pe scară.
Ci detei drept spre sunetul de gură,
Și-așa, căzînd cu capu-n jos de sus,
Îmi rupsei gîtul cu o rea frîntură
Și-n negrul Hades sufletu-mi s-a dus!
Acum însă-n genunchi căzînd, te jură
Și rugă-ți face soțul tău răpus,
Pe toți cei dragi ai tăi de care-ți pasă:
Pe dulcea Penelope-a ta de-acasă,
Pe tatăl tău ce te crescuse-odată
Pe cînd erai copil, pe scumpul fiu
Rămas de mic copil fără de tată,
Pe ei te rog acum! Căci bine știu
Că ai să ieși din lumea-ntunecată
A morților, tu, cel ce-ntrat-ai viu!
Opri-vei nava-n marginea Eeii,
Acolo unde-s mort, deci facă zeii
Să nu mă lași neplîns cum se cuvine
Și nengropat, ca nu cumva să ia
Mînie-asupră-ti zeii pentru mine!
Deci arde-mi trupu-n armătura mea
Și nalt mormînt pe malul mării pline
De valuri fă-mi, ca toți cei ce-or vedea
Mormîntul meu, făcînd pe-acolo cale,
S-aud-al meu sfîrșit cel plin de jale.
Și vîsla ce-o purtam, cînd fui în viață,
Cu soții dragi, pe groapă să mi-o pui.»
Răspunsei eu la trista lui povață:
«Sărmane soț, așa va fi cum spui!»
Așa ne tînguiam, stînd față-n față,
El plin de-amarul meu, eu plin de-al lui,
Eu stînd dincoa, cu spada peste sînge.
Dincolo el și nencetînd de-a plînge.
Cînd, iat-o, trista umbr-a Anticleii,
Sărmana mama mea, pe care, vai,
Pe cînd plecam la Ilion aheii,
În casa ei, și vie mi-o lăsai!
Văzînd-o deci, am prins să plîng, că zeii
I-au tors așa; dar oricît mă-ntristai,
Să bea din sînge tot nu-i detei locul,
Că-ntîi de toți avea să bea prorocul.
Cu sceptru-n mîni sosi și el în urmă,
Și stînd, știu de-ndată cine sînt.
«Sărmanule-Odiseu, ce-amar te scurmă,
De lași lumina soarelui cel sfînt
Și vii să vezi a morții tristă turmă
Și noaptea cea de veci ce e-n mormînt?
Fă-mi loc să beau din sînge, și-ascuțita
Aramă s-o retragi, să-ți spui Ursita.»
Așa mi-a zis, și sabia retrasă
Mi-am pus-o-n teacă, și făcui deci loc.
Bău din sînge-atunci, și-apoi rămasă
In față-mi umbra marelui proroc:
«Tu-ți ceri — mi-a zis — întoarcerea-ți acasă,
Vestite-Ulis, și-al drumului noroc.
Ci grea-ți gătește-o soart-un zeu cărării,
Căci nu cred eu c-ar vrea stăpînul mării
Să scapi de-amarul cît îl vrea să-ți vie,
Din furia că-i orbiși pe dragu-i fiu.
Dar și așa, cu toat-a lui mînie
Și-al mării groaznic drum, deși tîrziu,
Voi totuși ați sosi, de-ar vrea să fie
Cuminți și soții tăi și tu. Căci știu
Că dînd, scăpat de marea cea grozavă,
Spre-ostrovul zis Trinacri-a ta navă,
Pe unde pasc cirezile iubite
A Soarelui din cer, că-s bunul său,
Deci dacă vei lăsa aceste vite
In pacea lor, văzînd de drumul tău,
Deși cu multe trude nesfîrșite,
Voi totuși veți sosi. Dar dac-un rău
Veți face-acestor boi, atunci grozavă
Prezic pierire pentru soți și navă!
Dar chiar scăpînd, tu foarte cu zăbavă,
Tîrziu te vei rentoarce, și-o să păți
Cumplit amar, și pe-o străină navă,
Pierzînd dintîi pe toți ai tăi fărtați.
Și-o stare-n casă vei găsi grozavă:
Mișei ce-ți prad-averile-ngîmfați,
Și-și bat de tine joc, căci peste-aceea,
Ei daruri dîndu-i, îți pețesc femeia.
Tu, negreșit, vei bate pețitorii.
Iar cînd vei fi ucis pe-acești mișei,
(Căci mult te-or ajuta nemuritorii
Pe față și pe-ascuns), atunci să iei
O vîslă-n mîni, cum au toți vîslitorii,
Și mergi cu ea pînă vei da de-acei
Ce nici din auzit nu știu de mare,
Și nici în pîne nu știu pune sare,
Nici n-au văzut in viața lor vîntrele,
Nici navele, ce sînt ai mării cai,
Nici vîslele, ce-s aripi pentru ele.
Deci spuneți-voi și semnul, ca să-l ai
Aminte-atunci, și-ascultă vorbei mele!
Cînd deci vei fi-ntîlnit de-un om pe plai
Și va-ntreba de-i vînturișcă lemnul
Ce-l porți în mîni — acesta fi-ți-va semnul
De-acolo deci nu merge mai nainte,
Ci-nfige vîsla ta-n pămînt, și-ți cer
Să dai jertfiri Stăpînului Părinte
Un țap și-un taur și-un puternic vier.
Te-ntoarce-acas-apoi și jertfe sfinte
Di zeilor cei mari din largul cer,
O sută, deci, de boi, ca dreaptă plată,
Nu unui singur, sau la toți deodată,
Ci fiecărui dintre ei, cu rîndul.
Iar moartea-ți va veni din mare-astfel
De dulce-apoi, că-nvins vei fi de blîndul
Sfîrșit al vieții stinse-ncetinel,
Pe-al tău popor ferice-n jur avîndu-l,
Vestite rege, și iubit de el.
Iar cîte-am spus, vor fi, că-ți fură scrise.»
Iar eu i-am zis așa: «Acum, firește,
Pe-acestea cei din ceruri mi le-au tors!
Dar iată, văd, tăcută cum privește
Sărmana mamă sîngele cel stors,
Și nu e numai că ea nu-mi vorbește,
Dar nici spre-a mă privi ea nu s-a-ntors.
Deci ce să fac ca să-și cunoască fiul,
Spre-a sta cea moartă de-a vorbi cu viul?»
Răspunse el: «Deci limpede-ți voi spune
Și-acest cuvînt, și-n minte fie-ți scris.
Pe-oricare-l vei lăsa, o rege bune,
Să bea din sînge, va vorbi deschis;
Ci-n iad se va rentoarce cui vei pune
Vro piedecă de-a bea.» Așa mi-a zis,
Spunînd ce zeii-au tors spre-a-mi fi norocul,
Și-n iad adînc pieri apoi prorocul.
Deci eu steteam pe loc, ținînd arama
Deoparte-acum, și stetei pînă cînd
Veni să bea din negrul sînge mama;
Atunci mă cunoscu și-a zis plîngînd:
«Copile drag al meu, acum iau sama
Că ești aici! Dar cum veniși și cînd,
Și pe-unde-n noapte ți-ai găsit tu vadul,
Căci greu e celor vii să vadă iadul,
Căci stau la mijloc ape curgătoare
Și rîuri mari, și nu e de pătruns
Oceanul larg cu umblet de picioare,
Ci numa-n nave iuți. Dar dă-mi răspuns
Și spune-mi drept: din Troia vii tu oare
Cu soții tăi și nu ești înc-ajuns
În Itaca-n ostrovul numai stîncă?
Și nici nu ți-ai văzut nevasta încă?»
Răspunsei eu: «Vai, mamă dragă,-n locul
Acest Cumplit sînt de nevoie-adus,
Să-ntreb pe-acel Tiresias, prorocul!
N-am pus picioru-n țara mea și nu-s
Măcar pe-aproape ei, ci tot în focul
Amarei rătăciri, de cînd sînt dus
Cu regele-Agamemnon și eroii
Plecați să ne luptăm sub zidul Troii,
Dar haide-acum și-mi spune ce cumplită
Pierire-a stins a dulcei tale vieți
Lumină, mamă? Poate-o rea ursită
Și-o lungă boal-a tristei bătrîneți,
Ori Artemis, fecioara cea slăvită,
Ce-aruncă-n lume mîndrele-i săgeți,
Șezînd în casa ta te-ucise, biata?
Și-mi spune-adevărat, ce face tata
Și fiul meu? Și multa bogăție
A casei mele-o au și-acum tot ei?
Ori alții-au încăput, străini, s-o ție,
Căci zic că eu sînt mort? Și spune-mi ce
Și ce-are-n gînd pețita mea soție?
A dus-o poate vrunul dintre-ahei
În casa lui? Ori stă păstrînd, în casă
Cu fiul meu, averea mea rămasă?»
Răspunse mama-n multa ei durere:
«Ba stă și-acum, ea stă-n palatul tău
Soția ta și rabd-așa-n tăcere
Și-i zi și noapte-n plîns, și-i merge rău!
Și-a ta-i și-acum rămasa ta avere
Și-o ține Telemac, acum flăcău,
În pace stăpînind-o cum îi place
Și jertfe sfinte dă și-ospețe face,
Precum oricui să dea i se cuvine
Gînd are-a fi și rege oarecînd
Și tot poporu-n multă cinste-l ține.
Iar tată-său la țară singur stînd,
Acum el prin oraș de loc nu vine
Și-n foarte rele haine-l vezi umblînd,
Și n-are-un așternut subt el mai moale,
Nici cergi, nici velinți, nici pe dînsul țoale.
Deci iarna-n casa cea de fum umplută
El doarme jos, cu slugii, lîngă foc;
Cînd vine-apoi și toamna cea plăcută,
Găsește-n vie-oriunde cîte-un loc
Să zacă-ntins pe frunza cea căzută.
Și plînge-oftînd, sărman făr’de noroc,
Dorind cu dor întoarcerea-ți acasă,
Și triste bătrînețe-acu-l apasă.
Și-așa pierii și eu, urmînd ursita,
Căci nu m-a doborît cu arcul său,
În casa mea țintind, neprihănita
Fecioară Artemis, nici alt vrun rău
Din cîte boale vin cu urgisita
Durere-amară, nu! Ci dorul tău
Și grija ta, tu suflete-al blîndeții,
Mă-mpinseră să-mi pui sfîrșit vieții!»
A zis, iar eu, al inimii durute,
Să strîng la piept pe biata mama vrui.
De trei ori deci cu brațe desfăcute
Voiam pe după gît să i le pui,
De trei ori îns-asemeni umbrei mute
Sau ca și-un vis din brațe-mi o pierdui!
Și-am zis, avînd durerea mea sporită:
«De ce nu vreai, vai, mama mea iubită,
Să lași să te cuprind, și-o mîngîiere
S-aflăm măcar așa, dacă ni-e scris
S-avem atît de tristă revedere!
Și-n brațe strînși așa, măcar ca-n vis,
Prin plîns ne-am stinge-a inimii durere!
Ori, poate, doamna morții mi-a trimis
În locul mamei mele-adevărate
Vro umbră de-a-nșelării cei ce minte,
Ca și mai mult să-mi plîngă ochii, bieții,
Și și mai mult să sufăr jalea mea?»
Așa i-am zis cuvinte-ale tristeții.
«Vai, fiul meu cel drag — răspunse ea —
Și cel mai neferice om al vieții!
Dar nicidecum nu crede c-ar putea
Persèfona să fie-o-nșelătoare,
Ci asta-i soarta orișicui cînd moare!
Căci n-are oase-acum, nici carne n-are
Al nostru trup, căci pe-astea le-a răpus
Pe rug puterea focului cel mare,
Cînd dulcea viaț-a oaselor s-a dus,
Iar sufletul ca visul stins dispare.
Deci vezi să ieși mai iute-n lume sus
Și bine [-n] minte toate ți le pune
Și și nevestei tale-apoi le spune.»
Așa schimbam deci vorbe-ndurerate;
Cînd, iată, s-au pornit femei spre noi,
De doamna morții din adînc mînate,
Neveste, zic, și fete de eroi,
Veneau mereu, veneau nenumărate
Să bea din sîngele cel curs șiroi.
Dar eu, dorind să știu pe cît mai multe,
Gîndeam în gînd ce-aș face să m-asculte
Și rînd pe rînd să-mi spuie cine este.
Gîndind, mă hotărîi să nu le las
Să bea deodată toate-ori făr’de veste.
Și stînd atunci cu fierul spăzii tras
Din teac,-opream poporul de neveste.
Deci numai cîte uneia dînd pas,
Băură multe, neamul lor spunîndu-l,
Tar eu pe toate le-ntrebam de-a rîndul.
Văzui de-ntîi pe cea din vrednic tată
Născută, cum aud, din Salmoneu,
Tiro, soție după lege dată
Băiatului lui Eol, lui Creteu.
Dar ea iubea de mult, încă de fată,
Pe cel mai mîndru rîu, pe Enipeu,
Din cîte-n iume-aduc spre mare valuri,
Deci foarte-adese sta la el pe maluri.
Dar iată că-ntr-o zi, luînd făptura
Acestui rîu, Poseidon a venit,
Culcîndu-se cu fata-n prund la gura
Acestui rîu, și-un mare val pornit
Din mare-atunci, cu față ca purpura,
Frumos încovăindu-se a-ngrădit
În jurul lor un foarte nalt părete,
Ferind pe zeu și trupul mîndrei fete.
Deci brîul de fecioară i-l descinse
Și-un dulce somn pe dulcii ochi i-a pus.
Iar cînd apoi dorința lui și-o stinse,
Îi strînse mîna-n mîni și-atari i-a spus:
«Fii veselă de cel ce te cuprinse
La pieptul său, căci zeii cei de sus
N-au sterpe-ale lor vreri! Deci nu te teme,
Vestiți copii vei naște-n data vreme.
Tu crește-i mari, cu vază și cu nume,
Și du-te acas-acum. Dar nimănui
Să nu-i vorbești nimic, nimic pe lume!
Poseidon sînt, dar nu cumva s-o spui!»
Așa i-a zis și-apoi pieri subt spume,
În valvîrtejul alb al mării lui.
Ea, grea fiind, născu la vreme gemeni,
Eroi la fel și și la chip asemeni,
Puternici servi ai Tatălui cel mare
Din cer: Pelèa-n mîndrul Ialcòs
Cel plin de turme-a stat un rege tare;
Și-n Pilos stete,-n locul nisipos,
Neleu ca domn. C-un zeu pe-aceștia-i are,
Ci-Amldaon, voinicul cel frumos,
Și Feres și Es6n, ce-i mai avuse,
Pe-aceștia cu Creteu Tirò-i născuse.
Văzui apoi pe-Antlopa, ea care,
O fiic-a lui Asop, printre femei
Iubită fu și ea de Zevs cel mare,
Și-avu pe-Amflon și pe Zetu, cei
Ce-au fost zidit, făcînd cetate tare
Din Teba cea cu șapte porți; căci ei,
Deși erau voinici, dar nu putură
Să stea-ntr-un loc lipsit de-ntăritură.
Văzui pe-a lui Amfitrion soție,
Pe-Alcmena cea care-a născut un zeu,
Căci Zevs a vrut în brațe-i să o ție,
Și-avu pe cel cu inima de leu,
Pe Hercule nenvinsu-n bărbăție.
Văzui și pe Megara-n jurul meu,
Pe fiica lui Creòn, nevastă dată
Acestui fiu cu inimă bărbată.
Venind văzui apoi pe Epicasta,
Pe mama lui Edip, cui i s-a scris
Că-n neștiință-i se făcu nevasta
Acestui fiu al său, care-a ucis
Pe tatăl său dinții. Dar fapta asta
Zvonindu-se-n curînd, i-au și trimis
Cumplite chinuri zeii mari îndată,
Pe cînd domnea-n cetatea blăstămată
A Tebei, peste cadmieni, prin vrere
Cu rea credinț-a zeilor de sus;
Iar ea apoi, nebună de durere,
Un laț de grinda caselor și-a pus
Și-așa-n locașul făr’de mîngăiere
A regelui din negru iad s-a dus,
Lăsîndu-i lui cumplit amar pe lume,
Cît las-oricînd blăstămul unei mume.
Văzui pe Clore, cea ce-n timpul vieții
Frumoasă fost-a foarte, și-o iubea
Neleu, ce-o vru din cauza frumuseții
Și mii de daruri i-a adus. Și-avea
Pe-Amfion tată, unul din băieții
Lui Iàsion, acel ce stăpînea
În Orhomenul mineian, dar plină
De haruri, Clore-n Pilos fu regină,
Și preavestiți copii deci îi născuse,
Pe Nestor, Cromiu și pe dragul lui
Periclemen, și pe Però ce fuse
Minune-a frumuseții, și destui
Viteji pețit-o-au, dar nici nu vruse
S-o dea Neleu decît acelui cui
Din Filaca i-ar fi adus la urmă
A marelui Ificlu-ascunsă turmă.
Greu drum! Și-un singur om vru să-ndrăznească:
Melamp prorocul. Însă lanțuri tari
Și sfînta vrere cea dumnezeiască
Opritu-l-au, și foarte buni văcari.
Dar cînd fu scris și-un an să se-mplinească.
Atunci, după ce-i spuse toate cari
I-au fost de zei ursite mai pe urmă,
I-a dat Ificlu-n pace marea turmă.
Văzui apoi pe Leda, care dete
Bărbatului său Tindareu pe doi
Copii vestiți, pe Castor cel ce stete
Vestit îmblînzitor de cai; și-apoi
Pe cel viteaz cu pumnul între cete,
Polidice. Și pe-ambii-acești eroi
Îi ține-n veci și-i va ținea pămîntul
Tot vii, căci lor le dete Zevs Preasfîntul
Zeiasca cinste și așa să fie
Că-i viu și mort pe rînd oricare fiu,
Deci azi e Castor mort, ci-n viață vie
Polidice, iar mîne-i Castor viu
Și-acesta mort, și-așa tot mor și-nvie,
Iar zeii-n cer, ca zei pe-aceștia-i știu!
Veni și-Ifimedia ca să beie,
Nevasta lui Aleu, acea femeie
Ce și ea se mîndrea c-avu pe sfîntul
Poseidon soț, născîndu-i gemeni, cari
Avură scurtă viața lor și-avîntul:
Pe Otu-asemani zeilor cei mari,
Și marele-Efialt, pe cari pămîntul
Ce crește oameni, mai frumoși și tari
(Afară de-Orion) decît pe nalții
Aceștia doi, el nu crescuse pe-alții.
Căci ei de nouă ani cînd se făcură,
Aveau de nouă coți un brîu de-ncins
Și nouă brațe-avea a lor statură.
Ei deci spre zeii cei din ceru-ntins
Atunci cu-amenințările-ncepură,
Că au să-i bată-n chiar a lor cuprins,
Mutînd de pe pămînt pe-Olimp războiul
Cel plin de vai și vuiet de tot soiul.
Ei Osa peste-Olimp voiau s-o puie,
Și Peliul peste ea, și-așa nălțînd
Un munte peste munți, la cer să suie.
Și poate-ar fi făcut ce-aveau de gînd
De nu s-ar fi grăbit ca să-i răpuie
Cu fulgerul său Zevs, încă pe cînd
N-aveau cu păr de barbă-ncinsă fața
Și-abia mijea pe buza lor mustața.
Pe Fedra, Procris și frumoasa fată
Adrian-a lui Minos o văzui,
Pe care-o aducea Tezeu odată
Din larga Creta-n sfînt-Atene-a lui,
Dar nu-i fu-ngăduit să-l facă tată:
Căci Bac mărturisi, iar vorba lui
Făcut-a pe-Artemis să dea pierzării
Pe fată-n Dia, cea din largul mării.
Pe Climene, pe Mera, pe cumplita
Erifila, ce-arginți străini primi
Spre-a-și vinde propriul soț, nenorocita!
Dar n-aș putea pe toate-a le numi,
Căci s-ar sfîrși-n curînd și nesfîrșita
De noapte, rege, și eu n-aș sfîrși.
Să dorm am timp destul și-aici și-n navă,
Iar voi și zeii-or da să n-am zăbavă.”
A zis, și muți cu toții-n jur tăcură
Cuprinși de-uimire, prin palatul plin
De-o vrajă care-adormitor te fură.
Arete-atunci, cea albă ca un crin:
„Ei, cum vă pare-aleasa lui statură
Și-adîncul duh ce-arat-acest străin?
Și-apoi e oaspe-al meu! Și-i cinste mare!
Dar parte-aveți la ea și voi oricare!
Să nu ne prea grăbim deci a-l trimite!
Și nici la dat de daruri nu fiți grei,
Că-i om al vieții foarte mult lipsite!
Și-averi, din vrerea vecinicilor zei,
Prin case-aveți destule-ngrămădite!”
Așa le-a zis. Și-așa-ncepu-ntre ei
Atunci Ehioneu,
Mai vechi decît oricare-alt vechi al țării:
„Cuminte-a spus regina vorbe-n lege
Și bunu-i sfat din suflet ni l-a smult!
Dar toate-aceste-atîrn-acum de rege
Și-aș vrea și-al său cuvînt să i-l ascult.”
A zis deci Alcinou: „Dar se-nțelege!
Precum sînt viu și rege-acestui mult
Popor feac, așa va fi, vezi bine!
Dar de-altă parte, te rugăm, străine,
Că orișicît de-ntors acum îți pasă
Și ceri să pleci, să mai aștepți măcar
O zi, și-așa deci pînă mîne lasă,
Să pot s-adun ce vrem să-ți dăm ca dar.
Iar pentru-ntorsul tău de-aici acasă
Purta-vom grijă toți feacii, dar
Eu cel dintîi, căci eu sînt rege-n țară!”
Răspunse Odiseu și zise dară:
„Mărite Alcinou, nu numai mîne,
Ci dacă-mi ceri și-un an aș rămînea,
De-aș ști c-atît pe cît mai mult rămîne
Un om la voi, mai multe daruri ia.
Mi-ar fi și mai plăcut așa, stăpîne,
S-ajung cu-averi mai mari în țara mea!
Că-ți dau și cinste toți, și-ți faci și nume
Cînd văd că te rentorci bogat din lume!”
A zis, iar regele-a răspuns cuvîntul:
„Să nu crezi că te-am crede-a fi de-acei
De cari hrănește-atît de mulți pămîntul
Și-i afli rătăcind pe-oriunde vrei,
Cari foarte lesne-ți fură crezămîntul
Minciunii lor, încît ești ars de ei,
De unde nici n-aștepți că pot să mință!
Dar tu și-n vorbe-ai dulce iscusință,
Și-n gînduri ai cîntaru-nțelepciunii,
Și ca și-un cîntăreț ne-ai povestit
De-al tău necaz și multu-amărăciunii
Și tot ce bieții-ahei au pătimit!
Dar spune-acum, dac-ai văzut pe vrunii
Din soții tăi, prin Iadu-acel cumplit,
De-acei ce-n cîmpul Troiei se luptară
Și-i dete morții-ursita lor amară!
Căci nesfîrșit-această noapte este,
Și nici nu-i timpul de culcat. Aș sta
Și nici n-aș prinde de-acest lucru veste,
Chiar pînă-n sfînta zi și-aș asculta,
De-ai vrea să spui din trista ta poveste,
Căci mare lucru e povestea ta!”
A zis. Iar Odiseu: „Stăpîne mare
Și neam ce-n lume-asemeni pe-altul n-are,
Își are vremea sa și povestirea,
Și somnul vremea șa. Dar dacă ceri,
Eu nu mă-mpotrivesc să-ți spui pierirea
Cea mult mai rea și plină de dureri
A soților, tîrziu pieriți și-airea
Prin gîndul rău al silnicei muieri.
Căci nu-n războiul plin de plîns al Troii,
Ci-n casa lor, trădați, s-au stins eroii…
Deci, gloata de femei apoi se duse,
Că doamna morții le-mprăștie grăbit.
Veni mîhnitul suflet care fuse
Atridele-Agamemnon cel vestit,
Și toate-acelea suflete răpuse
Cu el deodată, cîte-au fost pierit
În casa lui, prin jalnicele sfaturi,
Veneau cu el, urmîndu-l pe de laturi.
Deci el sosind, bău din negrul sînge,
Și stînd, mă cunoscu. Și-atunci acel
Puternic rege a-nceput a plînge
Și mînile-ntindea spre mine-astfel,
Crezînd, sărmanul, că mă poate strînge.
Dar nu putu, căci nu erau cu el
Puterile și focul tinereții,
Din sprintenul său trup, ca-n timpul vieții.
Iar eu plîngeam cu lacrimi năvălite,
Nici vorbe-avînd în inimă și nici
Putere-n glas. Tîrziu apoi: «Slăvite
Păstor de țări și floare-ntre voinici!
Ce rea ursit-a morții cei cumplite
Ce-așterne oamenii te-aduse-aici?
Poseidon poate-n mijlocul plutirii,
Furtuni stîrnind pe larg te-a dat pieririi?
Ori răi vrășmași te-uciseră-ntr-o țară,
Pe cînd răpeai cirezile de boi,
Iar ei sărind cu arme-și apărară
Nevestele și-orașul lor de voi?»
Răspunse el, oftînd oftare-amară:
«Vestite rege,-ntîiu-ntre eroi!
O, nu Poseidon mi-a gătit mormîntul,
Stîrnind cumplit pe largul mării vîntul,
Și nici nu m-au ucis în țări străine
Bărbați vrășmași! Ci-n casă m-a răpus
Nevasta mea, lipsita de rușine,
Și-Egist al ei! Căci oaspe m-au adus,
Și-n vremea-n care ne-nchinam de bine.
Cumplitul gînd în faptă și l-au pus.
Și cum pe-un bou la iesle l-ai ucide,
Așa și ei pe mine-atunci, pe-Atride.
Și deci murii de-o moarte-așa de cruntă,
Și-atît de jalnică pierire-avui!
În jur flăcăi, și-n vîrstă mai căruntă
Bărbați voinici și pe-alții, mi-i văzui
Junghiați, precum cînd face poate nuntă
Ori praznic și ospăț în casă lui
Și taie porci, voinici și mari, că-i are,
Un om bogat și cu putere mare.
Tu multe-n taberi ai văzut cumplite
Ucideri de bărbați, și știi și crezi
Ce-aduc prin lupte negrele ursite;
Dar însuți tu te-ai fi-ngrozit să vezi
Cum noi printre ulcioarele-azvîrlite
Și sparte-atunci zăceam pe jos grămezi
Și-a valma tot, și răsturnată masa
Și-un fum de sînge cald umpluse casa.
Casandra lîngă mine,-a morții pradă,
Gemea, și-n gîtul ei nevasta mea
Sucea cuțitul, stînd pe ea grămadă.
Și-atunci, murind, cercai doar aș putea
Să nalț o mînă ca s-o pui pe spadă.
Dar ea s-a dus, și nici nu se gîndea
Să-nchidă ochii mei, că plec din lume,
Și gura mea s-o curețe de spume.
Nu-i cîne, vai! și nu-i pe lume fiară
S-o poți asemăna unei femei
În care-a-ntrat cumplitul gînd să-i piară
Ucis bărbatul chiar de mîna ei!
Și-așa-mi făcu și ea-n cumplita seară!
Ziceam că voi sosi dorit de-ai mei,
Că-mi voi vedea și casa și pe-Oreste;
Ci-i dete-n gînd becisnicei neveste
Să fie-o pildă-n veci nerușinării,
Căci vecinică rușine ea zvîrli
Și-asupra ei, și-asupra orișicării
Femei, de-acum în veci, chiar dac-ar fi
Cuminte vruna-n toate-ale purtării!»
Cuprins de-amărăciune-așa vorbi.
Iar eu i-am spus mîhnitele cuvinte:
«Ah, cît de-adevărat e, Doamne sfinte,
Că Zevs bătut-a și-urgisit-au zeii
Tot neamul lui Atreu dintru-nceput,
Din cauza minții josnice-a femeii!
O, cîți pentru Elena n-au avut
Pierire-amară-n Ilion aheii!
Acum și-a ta nevastă ți-a făcut,
Pe cînd lipseai, un laț, și nebunește
Te-a prins așa de trist să pieri cînește.»
Deci iarăși zise el: «Și tu de-aceea
Să nu te-ncrezi femeii-ori prea s-o crezi,
Vro taină dacă ai, să nu-i dai cheia,
Ci spune-o parte și-alta s-o păstrezi,
Și nu lăsa nicicînd din ochi femeia!
Dar tu, al țău sfîrșit tu n-o să-l vezi,
Ca mine-al meu sfîrșit cel plin de jale,
Venind din mînile nevestei tale,
Căci ei de cinste și de zei îi pasă
Și bune lucruri învîrtește-n gînd,
Și-așa e cum a fost și-acum rămasă.
Căci iată-ntr-adevăr o știu de cînd
Plecam la Troia și-o lăsam acasă
C-un mic copil, nevastă de curînd.
Acum va fi flăcău, voinic și mare,
Și-l iau cu ei bărbații-n adunare!
Ferice fiu, ferice lui! Căci tata
Întors la el, în brațe-l va avea.
Dar mie nu-mi lăsă nerușinata
De maică-sa nici timp să-l pot vedea,
Să-mi satur ochii și-ndelung purtata
Dorință-n suflet să mi-l văd, căci ea
Mi-a pus cuțitu-n piept mai înainte.
Deci una am să-ți spui, și-ți fie-aminte:
Să faci s-ajungi pe-ascuns și nu pe față
În Itaca și-n casa ta, de vrei
Să nu plătești cu dulcea ta viață!
Căci nu-i de pus încredere-n femei…
Dar haide-acum și spune-mi și mă-nvață
De cel nemaivăzut de ochii mei,
De fiul meu cel drag, pe unde este?
Căci nu cred eu să-mi fi murit Oreste!
Îl știi prin Orhomen? Ori se socoate
Mai mult vegheat prin Pilos, bietu-mi fiu?
Îl ține Menelau prin Sparta, poate?»
Așa deci mă-ntreba de-i mort ori viu.
«De ce mă-ntrebi, Atride,-acestea toate
— Răspunsei eu — căci n-am cum să le știu.
De-i viu ori mort, nimic eu nu pot spune
Și-i rău să spui cuvinte-n vînt nebune.»
Astfel plîngînd noi doi cu plîns fierbinte
Și lucii lacrimi, ne vorbeam astfel;
Cînd iat-acum Ahile-mi sta-nainte,
Avîndu-și pe Patroclu lîngă el,
Pe bunul Antiloc, cel mult cuminte,
Și-Aiant Telamonid, bărbatu-acel
Ce-n chip și-n trup, în toate-acele zile,
Era-ntre greci al doilea dup-Ahile.
Deci bînd, mă cunoscu și-atari îmi zise
Cel sprinten de picior, Ahil, plîngînd:
«Din neam zeiesc, Laertiade-Ulise,
Ți-a dat să-ncerci nenorocitul gînd
Și truda cea mai grea din cîte-s scrise!
Dar ce-ndrăzneli te mînă-n Iad, cătînd
Pe morții cei lipsiți de viața minții,
Ce-s goale-acum păreri ale ființii?»
«O fiu a lui Peleu, tu cel mai mare
Viteaz între danai, Ahile-al meu!
Venii pentru Tiresias, de ia care
Cerui un sfat, cum pot s-ajung și eu
Acasă-n țară-mi, biet pribeag pe mare,
Căci n-am ajuns în țară-mi, ci mereu
Mă face-un zeu să-i rabd pe mări bătaia
Și nici măcar pe-aproape nu-s de-Ahaia.
Dar tu, și-ntîi, și-apoi ai fost bărbatul
Cel mai ferice-al lumii dintre greci!
Cît timp trăiai, ai fost tu nepătatul,
Cinstit de noi, ca zeii cei de veci,
Și-acum în Hades, mort, ești împăratul
Atîtor lumi de morți! Nu plînge deci
De moarte,-Ahil!» Așa i-am zis, dar foarte
Mîhnit mi-a zis: «Vai, nu-mi vorbi de moarte
Și nu căta să-mi dai vro mîngîiere
Cu vorbe,-o, rege-Ulis! Căci iată, viu,
Mai bine-aș vrea la om fără de-avere
Argat cu plată-n curtea lui să fiu,
Decît aci-mpărat fără putere
Pe morții-acei ce-s umbră și pustiu.
Dar haide-acum, de scumpul fiu tu-mi spune,
Și-mi spune despre tata, viu e oare,
Și e-ntre Mirmidoni și-acum stăpîn?
Ori au prin Phtia vorbe-ocărîtoare
Și-și bat de dînsul joc, căci e bătrîn?
Vai, dac-aș fi rămas sub sfîntul soare,
Cum nu mi-a fost ursita să rămîn,
Să-i fiu de-un ajutor! Sau dac-odată,
Acum, și-așa-n făptura mea bărbată,
Cum fui cînd ucideam înspăimîntatul
Popor al Troii și-ajutam pe-ahei,
Să merg, măcar pe-o zi, pe la palatul
Sărmanului meu tată, vai de ei!
Ce groaz-aș mai băga cu nenfrînatul
Și tarele meu braț în toți acei
Ce-acum ar vrea — că-i văd slăbia —
Gonindu-l de pe tron, să ia domnia!»
Răspunsei eu atunci: «De nepătatul
Peleu, acum nimic n-aș ști să spui.
Dar pot de fiul tău să-ți spui curatul
Și sfîntul adevăr, cum îl văzui,
Căci eu fui cel ce ți-am adus băiatul
Pe-o navă-n Troia din pămîntul lui.
Deci dară noi, acolo-n cîmpul Troii,
Oricînd spuneau păreri în sfat eroii,
El cel dintîi din toți era-n cuvinte,
Și nu greșea, chiar și-ntr-un sfat mai greu,
Și nimeni nu-i putea lua-nainte,
Ci numai Nestor cel slăvit și eu.
Iar cînd în jurul Troii celei sfinte
Ieșeam să ne luptăm, era mereu
În rîndu-ntîi, și nu-nglotit cu turma
Acelor ce tîrzii umblînd, bat urma.
Ci tot căta pe cine-ar mai răpune,
Și mulți bărbați ucise-al tău copil
Acolo-n toiul luptelor nebune!
Dar n-aș putea să spui, viteze-Ahil,
Pe toți ucișii lui, dar îți voi spune
Pe fiul lui Telef, Euripi!,
Cînd mulți în jur grămezi cădeau ceteii,
Din trista cauz-a darului femeii.
Iar cînd dintre fruntașii-ahei o seamă
Steteam în calul de Epeu făcut,
Și mie toate mi se dară-n seamă,
Să-nchid și să deschid mințitul scut,
Văzui pe toți cu tăinuită teamă
Ștergîndu-și ochii umezi, și-am văzut
Că frica le juca prin mădulare
Și-n tremur îl simții pe fiecare,
Dar niciodată nu-l văzui pe dînsul,
Nici fața-ngălbenindu-i, nici pe ea
Să-și șteargă el pe-ascuns vreodată plînsul!
Ci foarte mă ruga și-mi tot cerea
Să-l las din cal și să ieșim dintr-însul;
Deci, cînd pe lance mîna și-o punea
Și cînd pe sabie-n nesfîrșite rînduri,
Și-n suflet învîrtea cumplite gînduri!
Iar după ce-am prădat și-acea grămadă
De-averi ce-avu-n cetatea sa Priam,
Atunci, avînd și partea sa de pradă
Și-un mare dar ce-ai noștri-ahei îi dam,
Sui-n corăbii, neatins de spadă
Și-n toate sănătos, și ne miram
De-al său noroc
Așa i-am spus deci cîte-au fost cerute
De vrerea lui, și-apoi încetinel
Se duse umbra lui Ahil cel iute
Cu pașii mari pe cîmpul de-asfodel,
Voios de fiu și veștile plăcute,
Că-i tot atît de bun pe cum fu el.
Iar morții-apoi mereu veneau pe cale,
Spuind tot insul păsurile sale.
Dar unul sîngur nu veni, că-și puse
Mînia-n minți, Aiant, că-ntre eroi
În mal la nave l-am învins, cînd puse
Slăvită Tetis armele-ntre noi,
Pe care-Ahil, copilul său, le-avuse;
Și-am vrut să știm a cărui dintre doi
Vor fi, iar fiii Troilor și fata
Lui Zevs priveau spre-a rupe judecata.
Vai, cum nu vru să fac-atunci Preasfîntul
Să nu-l înving în lupta ce-o purtai!
Căci, iată, pentru ele-acum pămîntul
Cuprinse-un rege-atît de mare, vai!
Pe-Aiant ce-avea și chipul și cuvîntul
Al doilea dup-Ahile-ntre danai!
Și-aduse-o ceart-atît de grea osîndă!
Și-am zis, ca să-l împac, cu vorbă blîndă
«Aiant Telamonide,-o, nepătate!
Mînia ta s-o uiți nici mort nu vrei
Din cauza unor arme blăstămate.
Spre-a grecilor pierire marii zei
Le-au pus atunci, căci ai pierit tu, frate,
Atare-un turn, cum fost-ai printre ei!
Căci tu ești plîns și-acum și-a pururi zile
De toți aheii-n veci, vai tu și-Ahile
Dar singur Zevs această vin-o poartă,
Căci mult urî pe greci, și nu pe-ascuns,
Și-ți dete-astfel și ție-această soartă!
Dar fie-ți, rege mare,-acum de-ajuns
Și fă-ți mînia-n piept să tacă moartă,
S-asculți cuvîntul meu și dă-mi răspuns!»
Răspuns el însă nici atunci nu-mi dete,
Ci-ntrînd adînc, se mistui-ntre cete.
Văzui apoi pe Minos nepătatul,
Născut din Zevs, cum judecă pe morți;
În mîni cu sceptru de-aur, în palatul
Cel larg și vecinic cu deschise porți.
Iar ei, șezînd ori stînd, spuneau păcatul
Și dreptul lor, supuși eternei sorți.
Văzui apoi pe-Orion, uriașul
Cumplit și-aici, cutreierînd locașul
Și-n urma sa mari fiare pe livada
Cea de-asfodel tîra nepotolit,
Pe cîte le-ucisese cu grămada
Prin munții păduroși, cînd a trăit;
Și groaznică de-aramă-n mîni, dovada
Puterii,-o ghioag-o vîntura cumplit.
Văzui zăcînd pe Titiu dup-aceea,
Pe cel născut din preaslăvita Geea,
De nouă pletre-avînd sub dînsul locul;
Și-a stînga lui și-a dreapta două găi
Ficatu-i sfîșiau, rupînd cu ciocul
Și-adînc îi scormoneau prin măruntăi,
Iar el de-a le goni n-avea mijlocul!
Căci el, prin Panopeul multor văi,
Nevasta-ți, Zevs, cu vorbe-a pîngărit-o
Pe-a ta Latona-n drumul ei spre Pito.
Văzui și pe Tantal, cu mare-arsură
De-aprinsă sete, că-ntr-un loc stetea,
Iar apa-i ajungea mai pînă-n gură,
Și-amar de sete-n apă suferea,
Dar nu putea să prind-o picătură,
Căci orișicînd s-ar fi plecat să bea
Din apă, ea pierea din ochi, secată,
Și prund uscat vedea sub el deodată!
Și rodnici pomi, cu crengile lor pline,
Deasupra lui și-a jalnicei fîntîni,
Cu mere dulci, cu rodii și smochine,
De cap i s-atingeau, și peri bătrîni,
Și-umbroși copaci ai verzilor măsline.
Dar oricînd se-ntindea să prindă-n mîni
Vrun fruct, le ridica deodată vîntul
In sus, spre norii cei ce-umbres pămîntul.
Sisif apoi, în munci chinuitoare,
Sub mînile-amîndouă c-un pietroi,
Și-așa deci sprijinindu-se-n picioare
Și-n mîni, el îl urca pe-un deal, și-apoi
Aproape-n vîrf, dincolo să-l scoboare,
O mînă tare-l împingea-napoi
Și-așa vedea din cuilme-acum, sărmanul,
Căzînd pe cîmp cu vuiet bolovanul,
Iar el era silit din nou să ducă
De jos pe culme-acel pietroi, și-astfel
Pe el sudoarea-n veci nu se usucă
Și-un nor de praf stă-n veci pe lîngă el!
Văzui și pe Heracle-apoi (nălucă
A zeului, nu însuși zeu-acel
Ce-n dulce-ospăț petrece-n lumi senine
Și-n brațe-acum, ca soț, pe Hebe-o ține,
Pe mîndra zînă, cea cu pulpi frumoase).
Și-n juru-i țipete de morți, părînd
Srtigări de paseri, cînd cu spaima-n oase,
În mii de părți se-mprăștie zburînd;
Iar el, asemeni nopții-ntunecoase,
Cu arcu-ntins și fier pe coard-avînd,
Purta-mprejur priviri îngrozitoare,
Cătînd parcă mereu ce duh s-omoare.
Pe pieptu-i larg avea o foarte lată
Curea de aur, și-atîrnînd de ea
Grozava-i sabie cea nenspăimîntată,
Și urși și porci sălbateci pe curea,
Și lei cu ochi de foc, și-o minunată
Lucrare-a unui meșter se vedea:
Ucideri de bărbați și arme rupte
Și sîngiuri, pe curea, și oști și lupte,
Cum n-ar putea scobi așa ca ele
Mai mari lucrări alt meșter priceput
Decît acel al groaznicei curele.
Văzîndu-mă deci stînd, m-a cunoscut
Și-așa-ncepu, cu multe lacrimi grele:
«Vai, rău fu ceasu-n care te-ai născut,
Viteazule-Odiseu, dacă te poartă
Și-aici pe tine-amarnica ta soartă!
Cum rea a fost și-a mea, cum știi tu bine.
Căci fiu îi fui și eu lui Zevs de sus,
Și-amarul meu amar fără de fine!
Că-i mare-amarul să te vezi supus
De-un om mai rău în toate decît tine
La cît de grele munci de el fui pus,
Și-odată el, viteazule Ulise,
Și-n lumea ast-a morții mă trimise
Să-i scot pe Cerber, căci mai mare muncă
El nu credea c-ar fi, din cîte au
Seninii zei, cînd trude pe-om aruncă.
Pe Cerber deci l-am scos, ca să i-l dau
In mîni, așa precum mi-a dat poruncă,
Iar Hermes și cu-Atene m-ajutau.»
A zis, pierind adînc în lumea morții,
Iar eu rămasei, stînd în fața porții
Că doar aș mai vedea dintre eroii
Trecutei vremi, căci vream să văd eroi;
Dar prea se-ngrămădeau într-una roii
De mii de mii de morți, venind spre noi,
Cu vuiet mult, ca ropotele ploii,
Și-o albă groază m-a cuprins apoi,
Să nu-mi trimită cruda Persefone
Cumplitul cap al groaznicei Gorgone.
Deci repede lăsînd ăst loc de jale,
Am mers la navă-n mal, iar aîor mei
Le-am dat porunci să ne gătim de cale,
Și-odgoanele le-au tras, intrînd și ei
În nava cărei curs îi da la vale
Pe rîul Ocean, în drumul ei,
Dintîi puterea apei și-a vîslării,
Și-un vînt apoi, frumos, din largul mării.