Odiseea/Cartea XIII

←Cartea XII

Odiseea de Homer Cartea XIII

Cartea XIV→

Așa le-a zis. Și făr’de răsuflare
Tăceau cu toții-n jur, și-un farmec sfînt
Plutea-n umbrosul loc peste-adunare.
Iar regele-a rostit acest cuvînt:
„Tu cel ce ești ajuns, o rege mare,
La casa noastră, cred că nici un vînt
De-acum n-o să te-abată pîn-acasă,
Oricît amar și-oricîte griji te-apasă.
Deci vouă, dragi bătrâni, fruntași ai țării,
Cari stați în casa mea, bînd roșul vin,
La dulcele răsunet al cîntării,
Aș vrea să vă vorbesc cuvînt deplin.
Gătite-acum sînt toate-ale plecării;
Vestminte-n lăzi am pus pentru străin
Și aur mult cu scumpă lucrătură
Și tot ce-ai noștri dar îi mai făcură.
Deci haide-acum să-i dăm ce se mai poate,
De om cîte-o pirostrie și-un ceaun,
Iar noi de prin popor apoi vom scoate
Din cîte-am cheltuit, că-i drept s-o spun
Că-i greu să dea un om acestea toate!”
Așa le-a zis, și-aflară sfatul bun.
Trudiți de somn, pe-acas-apoi porniră.
Și-a doua zi, cînd zorile veniră,
Cu toții-și îndreptau spre navă pașii
Grăbiți, și-un dar tot insul aducea.
Primind deci cîte le-aduceau fruntașii,
Chiar regele-Alcinou le rînduia
Să nu stea-n drum să-mpiedece vîslașii;
Deci loc cătînd, sub laviți le punea.
Cu toții-apoi se-ntoarseră să facă
Ospăț, căci Alcinou jertfise-o vacă
Lui Zevs acel ce nori în zare-adună
Și-i domn a tot. Deci coapse-ardeau pe foc
Și veseli toți prînzeau aci-mpreună,
Și stînd, cînta-ntre dînșii Demodoc.
Dar bietul Odiseu dorea s-apună
Lumina mai curând și n-avea loc,
Dorind plecării clipa sositoare,
Și-adese capu-l întorcea spre soare.
Precum așteapt-un om tîrzia-cină,
Cînd sparse-un loc de mult înțelenit,
Muncind cu blînzii boi o zi deplină
Și vesel vede cerul amurgit
Cu tot mai multă lipsă de lumină,
Că-i tremură genunchii de trudit,
Așa se bucura și-Ulise bietul
Văzînd cum piere ziua-ncet cu-ncetul.
Vorbi atunci suflărilor feace,
Și-ntors stetea spre rege, mai vîrtos:
„Fruntași ai țării! După ce veți face
Și-aceste jertfe,-al zeilor prinos,
Bînd vinul sfînt, trimite-ți-mă-n pace!
Și-in pace-mi rămîneți! Eu plec voios,
Căci drumul mi-e vegheat, și duc și scule
Mai multe, cred, decît îmi sînt destule.
Deci zeii numai buni de-acum să-mi fie!
Pe-ai mei cei dragi să-i aflu-acasă vii,
Și-n cinstea casei ei pe-a mea soție.
Iar voi, să fiți izvor de bucurii
Nevestelor ce-aveți dintru fetie;
Ani mulți și lor și dragilor copii!
Iar zeii vă sporească-n țară sporul
Și nici un rău să n-aibă-n veci poporul!”
Și toți ziceau să-i facă deci pe voie,
Căci prea frumos vorbește-acest străin.
Deci regele-Alcinou: „Tu, Pontonoe,
— A zis spre crainic — toarnă-n cupe vin
Și-mparte-ni-l, și să-nchinăm lui Joe
Ca vrerea-n cer să-i fie pe deplin.
Să bem și pentru oaspete-așadară!
Cinstit de noi, să plece-apoi spre țară!”.
A zis și vin de cel cu gust de miere
Prin cupe-amestecîndu-l, el a dat
La fiecare cupa; și-n tăcere,
Tot insul bînd, lui Zevs i-a închinat
Din scaun toți, din locul de ședere.
Atunci și Odiseu s-a ridicat
Și cupa cea cu două torți o dete
Reginei și vorbind, în față-i stete:
„Tot veselă, crăiasă,-n vreri depline!
Și-o dulce viață, pînă cînd tîrzii
Veni-vor bătrînețele senine
Și moartea dată tutor celor vii!
Acum eu plec! Rămîi de-acum cu bine
Și bucură-te, doamnă, de copii,
Domnind în pace neamul și palatul
Și zeii-ți ție casa și bărbatul!”
Trecu al casei prag cu-aceste zise.
Un crainic deci i-a dat slăvitul crai
Să-l ducă-n malul mării cei deschise,
Și mulți petrecători să-i fac-alai.
Și două roabe doamna le trimise
Să-i ducă una o manta și-un strai
Pe braț, iar alta vin și de mîncare
Și-n mijloc amîndou-o ladă mare.
Ajunși la marea care-n veci murmură
Și-n mîndra navă legănată lin,
I-au pus deoparte-acei ce-l petrecură
Adusul coș cu pîne și cu vin,
Iar pentru Odiseu ei așternură
Un țol de lînă și velinți de in
Pe pod la pupă, unde nu se face
Mult glas de gură, ca să doarmă-în pace.
Vîslașii-apoi cu toții s-așezară
La locul lor pe bănci și dezlegînd
Din piatr-odgonul, repezi se plecară
Pe piept întîi, pe spate-apoi, bătînd
Cu vîsle repezi apa cea amară.
Pe ochii lui trudiți însă-n curînd
Căzu un somn adînc și dulce foarte
Și-n toate-asemeni cu eterna moarte.
Precum deci patru cai ce se frămîntă
Toți patru-n rînd să trag-același car,
Cînd biciul peste ei cu șuier cîntă,
Deodată toți se-ntraporă și sar
Și iuți sfîrșindu-și drumu-ajung la țîntă,
Așa s-a rădicat și pupa dar
Și-n urma ei săltînd vuia deodată
Un mare val pe marea despicată.
Și iute-acum vegheat zbura-nainte,
Încît învins și-un șoim ar fi rămas,
Acel ce-n zbor li-e tuturor părinte.
Și-așa zburînd, ducea grăbitul vas
Pe-acel bărbat ca zeii de cuminte
Și care-atît de mult amar a tras
Și-n lupte de bărbați, și-n mări cu notul,
Și-acum durmea, uitînd și mări și totul!
Pe cînd deci răsărea strălucitoare
A bolții-albastre cea mai mîndră stea
Și mai ales plăcuta vestitoare
A zorilor, zburînd s-apropia
De-ostrov corabia grabnic plutitoare,
De-al Itacei ostrov s-apropia.
Acolea două coaste-nchid în sînul
Ce-l fac, un port, al lui Forkin bătrînul,
Și-l apără de valuri, cînd stîrnite
De vînturi iuți, din largul mării vin;
Deci navele ce-n el au fost oprite,
Stau făr’de legături, așa-i de lin.
Un vechi măslin, cu ramuri răspîndite,
Stă sus în mal, și-aproape de măslin,
Spre port, o neagră văgăună cade,
Locaș sfințit al nimfelor naiade.
Și-amfore-n ea, de piatră, sînt, și-ulcioare,
Și-albine aici scot pui; dar mai ales
În stativi lungi vestminte lucitoare
De purpură naiadele-aici țes.
Și curg dintr-însa vecinice izvoare;
Și are două guri: deci oameni ies
Pe cea din jos, dar cea din sus e drumul
Umblat numai de zei și-o spune fumul.
Știindu-l mai de mult, grăbiți intrară
Feacii-n port. Și-n goană cum fugea,
Ieși mai toată nava-n prund afară,
Căci astfel de voinici erau pe ea!
Deci repezi scoborînd ei rădicară
Dintîi pe Odiseu, că el durmea
Și-așa pe cerga cea frumos tivită,
Și-avînd sub cap o pernă-mpodobită,
L-au pus pe prund și, nestricîndu-i linul
Și lungul somn, ei toate ce-au adus
Feacii cînd și-au dăruit străinul,
Le-au scos din navă-n mal și i le-au pus
La capul lui, alături cu măslinul,
Ascunse-așa ca nu vrun zeu de sus
S-aduc-un hoț, să fure-acea povară.
Și-ntrînd apoi în nava lor, plecară.
Poseidon însă nu și-a scos din minte
Mînia ce-o jură lui Odiseu;
Și deci vorbind cu-al lumilor părinte,
Cu vorbe-l ispitea: „Tu frate-al meu!
Eu ce-ți mai sînt ca zeu de-aci nainte
Și cum mă va cinsti oricare-alt zeu,
Cînd chiar și muritorii-mi fac în ciudă,
Feacii-acei ce-mi sînt de-altminteri rudă!
Că vrui să rabde-amaruri înainte
Ulise-acest. Dar să-l opresc de tot
S-ajung-acasă, mi-a ieșit din minte,
De cînd văzui că n-am puteri să pot,
Căci semne tu mi-ai dat că vrei, părinte!
Acu-l aduc durmind și văd că-l scot
Pe malul țării lui, și-d încărcară
De haine și de-argint și-aramă rară,
Încît chiar și-aducînd nevătămată
Din Troia prada-ntreagă Odiseu,
El tot n-ar fi adus mai încărcată
Corabia lui de-averi! Așa zic eu!”
Grăbit răspunse-atunci al lumii tată;
„Ce vorbe scoți din gură, frate-al meu?
Și cum te și gîndești să-ți fie teamă
Că zeii-ncep să nu te ție-n seamă?
Ar fi-ndrăzneală negrăit de mare
Să ia-n necinste vrunul dintre zei
Pe zeul cel mai vechi și cel mai tare!
Iar dacă e vrun om, și dintre-acei
Ce-ncredere-n puteri și-n minte-i are,
Tu poți să te răzbuni pe el cum vrei!
Dar nu-ți mai fie-așa pripit cuvîntul!
Răspunse-acel ce zguduie pămîntul:
„O frate-al meu, aș face-așa, că-mi pasă
Și foarte-aș vrea să pot să fac ce spui!
Dar teama ce ți-o port, ea nu mă lasă.
Aș vrea pe-adîncul mării să răpui
Corabia lor, la-ntorsul ei spre casă,
Și-un munte nalt pe-orașul lor să pui,
Să-nvețe minte-acești feaci, semeții,
De-a tot petrece-n țara lor drumeții!”
Răspunse-atunci stăpînul fulgerării:
„Așa cred eu că-i mai frumos să faci:
Cînd toți vor fi cu ochii-n largul zării,
Privind cum vine nava lor, s-o faci
O stîncă-n chip de navă-n malul mării.
Să vezi atunci pe-acești nebuni feaci
Mirați bătîndu-și palma peste frunte
Și poți să-nchizi și-orașul lor c-un munte!”
Poseidon auzind pe-ai lumii tată,
Se duse-n Scheria la feaci grăbit
Și, stînd, el aștepta. Iar nava, iată,
Venea spre mal cu zbor nepotolit.
Poseidon o lovi atunci deodată
Cu palma sa, și nava s-a-mpietrit.
Ea prinse rădăcini în mare-adîncă,
Iar el s-a dus, dar ea rămase stîncă.
Pe mal vorbeau cuvinte zburătoare
Feacii-acum, mirîndu-se-ntre ei:
„Vai mie, frate-al meu, dar cine oare
Opri corabia-n mersul iute-al ei,
Pe cînd venea, și-o-mpiedecă să zboare?
Căci însumi o văzui cu ochii mei!”
Așa vorbeau și nu știau ce fuse,
Dar regele-Alcinou oftînd le spuse:
„E foarte-adevărat-o prorocie,
Cum văd, a tatei! Că-mi spunea zicînd
Că poartă rea Neptun pe noi mînie,
Căci prea petrecem pe străini oricînd!
Zicea că va sfărma-n călătorie
Pe mare-o nav-a noastră, deci, pe cînd
Veni-ne-va-ndărăt, ca să-și răzbune,
Și-un munte peste-oraș el ne va pune!
Așa mi-a spus bătrînul meu părinte
$i iată-s toate-așa! Dar ascultați
Porunca mea, și-așa vă fie-aminte!
La nici un om pribeag să nu mai dați
Corăbii și-ajutor de-aci-nainte!
Și doisprăzece boi să-i închinați
Stăpînului, că doar-o să se-mpace
Și-un munte-aici el tot nu ne va face!”
A zis, și-n spaimă foarte-avură zorul
S-aducă mîndrii boi, al jertfei dar.
Ci-n vremea cînd fruntașii și poporul
Feacilor jertfeau aici pe-altar
Cu rugi spre-a se-mpăca zguduitorul
Pămîntului, Neptun; pe-atuncea, dar,
In țara sa, pe mal, unde durmise,
Din lungu-i somn s-a fost trezit Ulise.
Dar n-o mai cunoștea, căci vreme lungă
Trecu decînd lipsea; și-Atene-a pus
O ceață-n jur și făr’de nici o strungă
Spre-a-i spune însăși cîte-avea de spus;
Și-a ști nici Penelope să n-ajungă,
Nici prietinii că-ntorsu-s-a cel dus,
Nici alții, pînă cînd el n-o să bată
Pe-obraznicii de prinți cu-amară plată.
Deci toate-n jur i se păreau străine,
Prea nalte stînci și pomii prea cu flori,
Prea largi limanuri și cu ape line,
Și prea bătute căi de călători.
Sări-n picioare deci, privind mai bine
Și-n jur se-ntoarse mai de multe ori,
Și-n șolduri, trist, lovindu-se cu palma,
Plîngînd se tînguia, vorbind de-a valma:
Și cad la dragii tăi genunchi, să-mi spui,
Și-mi spune drept să știu, voinice, bine:
Ce țară este-aici? Ce mal, și-al cui?
E poate vrun ostrov cu șesuri pline
De-al muncii rod? Ori cot ce-ntinde-a lui
Cîmpie lung-adînc în sînul mării?”
Răspunse-atunci senina fiic-a Zării:
„În ce pămînt sînt iarăși și la cine?
Tîlhari mișei or fi, hoțind mereu?
Ori oameni buni cari știu să facă bine
Străinilor și cred în Dumnezeu?
Și-atîtea scule-acum, sărac de mine,
Eu unde-o să le-ascund și unde eu?
Aceste-averi, cu care n-am ce face,
Mai bine-ar fi rămas în mîni feace
Și-alt rege milostiv, cu gînduri bune,
Găsit-aș fi doar eu, care să-mi dea
Și hrană și-adăpost și să-mi adune
Vîslași spre-a mă trimite-n țara mea!
Acum nici nu știu unde mi le-aș pune,
Și nici aici în drum nu pot să-mi stea,
Căci hoți venind, din mîni mi le vor scoate!
Vai, nici feacii nu sînt drepți în toate!
Nu fac nici ei dreptățile-așadară,
Și nici așa de vrednici ei nu sînt,
Căci iată m-au adus într-altă țară!
În Itaca, le-am zis. Cu jurămînt
Ei Itaca ziceau. Și mă-nșelară!
Plătește-le din cer, tu tată sfînt,
Căci tu mîngîi pe tot îndureratul,
Iar binele-l ridici și bați păcatul!
Dar haid să număr lucrurile mele,
Să văd măcar ce lucruri mi-au furat,
Fugind pe iuțea nav-a lor cu ele!”
Vorbind așa, pe rînd și-a numărat
Tripezii săi și chiupurile grele
De alb argint și multul aur dat
Și mîndrele lui haine-n ladă puse,
Dar nu-i lipsea nimic din tot ce-avuse.
Dar țara și-o plîngea cu vai în gură,
Tîrîndu-se de-a lungul mării cei
Cu sterpul cîmp, și lacrimi îi căzură.
Veni însă Atene-n felul ei,
Schimbată-n chip, cu tînără făptură,
Cioban molîu, cum moi sînt deobicei
Copiii cei de domn, și-avea-ndoită
Pe umeri o manta frumos tivită
Și-o lungă lance-n mîni și-ncălțăminte
De om bogat. Văzînd deci pe flăcău,
El merse-n calea lui și-a zis cuvinte:
„Voinice drag, tu cel ce-n drumul tău
Întîi de toți îmi ieși aci-nainte
În țara asta, nu gîndi de rău
Asupra mea, și fă, dacă se poate,
Să scap și eu și scapă-mi astea toate!
Și ca la Dumnezeu mă rog la tine
„Copil ești tu, ori de-unde vii din lume,
Că și de-această țară-ntrebi tu ce-i?
Nu-i țară doar atît de făr’ de nume
Și foarte mulți prea bine-o știu, și-acei
Ce stau spre soare și spre zori, anume,
Și cîți au țara mai spre-apusul ei.
Acum, ce-i drept, e țară cam stîncoasă
Și cailor de loc nu-i priincioasă,
Dar nici nu-i rea să-i zici neroditoare,
Măcar avem puțin pămînt de plug.
Dar creștem vin destul și-arăm ogoare,
C-avem și ploi și rouă din belșug.
Și mari pășuni pe munți, cu fața-n soare,
Și capre noi ținem și boi de jug,
Și codri-avem destui, și iese apa
Oriunde-ai da-n pămîntul sur cu sapa!
Și-astfel de Itaca, străine tată,
Chiar pînă-n Troia ni s-a dus cuvînt,
Iar Troia asta-i foarte-ndepărtată,
Precum aud, de-al grecilor pămînt!”
Vorbind așa, l-a-nseninat deodată,
Căci bine el vedea că toate sînt
Așa cum le spusese-acum Atene.
Deci iarăși începu vorbiri viclene,
Cu foarte multă iscusinț-al cării
Isteț un meșter el era oricînd:
„Și-n Creta cea zvîrlită-n largul mării
Eu multe-am auzit pe mulți spunînd
De Itaca. Și-un pas al întîmplării
M-aduce cu-aste scule-acum, lăsînd
Și-acasă la copii pe-atîtea scule.
Iar eu fugii, c-avui pricini destule,
S-omor pe Orsiloc, pe nentrecutul
Acel viteaz ce-n fugă biruia
Pe cei mai iuți flăcăi din tot ținutul
întinsului ostrov ce-l locuia.
Acesta-și puse-n gînd să-mi prade-avutul
Ce-n Troia-mi adunai cu muncă grea,
Pe jos în lupte-nsîngerînd pămîntul
Și-n nave-n lupta apelor cu vîntul.
Căci vru pe-al Troiei cîmp stăpîn să-mi fie
Și cap să-l am pe tată-său, ci fui
Eu însumi cap, c-așa-mi plăcuse mie!
Pe-acesta deci cu lancea-l străbătui,
Pe cînd venea din cîmp, fără să știe
Că stau c-un soț la pîndă-n calea lui,
Și noaptea fu, și nici un om de față,
Și-așa i-am stins pe-ascunsul dulcea viață.
Apoi la malul mării cei deșarte
Fugii pe la fenici și i-am rugat
La Pilos să mă lase-ori mai departe
Prin Elis la epei, și le-am jurat
Din prada mea ca plat-a treia parte.
Furtuna însă-ntr-alte părți i-a dat
Spre-al lor năcaz și-un spor de trude grele,
Căci bine știu că n-au vrut să mă-nșele.
Și-aici ne-a-mpins asear-un vînt al mării.
Trudiți intrînd în port nici n-am gîndit,
Deși flămînzi, să stăm de-ale mîncării,
Ci-ndată ne-am culcat. Iar eu trudit
Dormeam adînc, cînd ei, zoriți plecării,
Mi-au scos din navă tot, și mi le-au pus
La cap unde durmeam; trăgînd odgonul
S-au dus apoi spre țara lor, Sidonul.”
Zîmbi Atene-atunci și-i sta-nainte
Schimbată-n chipul unei mari femei,
Frumoasă-n trup și naltă și cuminte.
L-a strîns de mînă-ntru zîmbirea ei,
Pe nume-apoi i-a spus și-a zis cuvinte:
„Viclean mi-ar fi chiar unul dintre zei,
Nu om de pe pămînt, dar zeu să fie,
Acel ce te-ar întrece-n viclenie.
Dar nici în țara ta nu te mai saturi
De poznele ce-atît de dragi îți sînt,
Să-nșeli cu vorbe spuse pe de laturi,
Scornind, sărmane om, așa din vînt?
Dar haide-acum și las-aceste-oftaturi
…………………………………………………………
…………………………………………………………
…………………………………………………………
Dar tot n-ai cunoscut acum pe fata
Lui Zevs, pe-Atene, cea care stătui
Păzindu-te mereu de nendurata
Pierire-oriunde-ai fost! Și te făcui
Iubit și de feaci! Și iată-s gata
Să-ți dau povețe unde poți să pui
Ce-ți deteră feacii la plecare
Prin însuși sfatul meu și-a mea-ndemnare.
Și vreau să-ți spui și ce amărăciune
Și cîte ai să-nduri în casa ta;
Acum tu deci nevoii te supune
Și nimănui tu nu te arăta.
De-a ta sosire deci nimic nu spune
La nici un om, ci tăinuit vei sta
Și multele-ți dureri le rabdă-n pace
Și-orice nedrept, și-oricine-orice ți-ar face.”
Răspunse el:. „Cu greu te pot din față
Cunoaște muritorii, chiar și-acei
Ce foarte-ades te-ar fi văzut în viață,
Căci poți să iai făptura care-o vrei.
Dar știu că-mi deteși foarte mult povață
În largul cîmp al Troii printre-ahei.
De după ce s-a-ntins pe Troia fumul
Și noi pe-al mării larg luarăm drumul,
Eu nu te-am mai văzut pe nicăivea
Și nici nu știu să fi venit să-mi faci
Vrun bine-n drum, s-abați nenorocirea.
Ci stînd răbdam gemînd, văzînd că taci.
Iar zeii-au vrut să-mi curme rătăcirea.
Atîta știu, că-n țară la feaci
Tu mă-ntăreai cu vorbe-mbărbătate
Și însăși tu mă duseși în cetate.
Acum te rog cu lacrimi, și-mi răspunde,
Căci tot nu cred că-n Itaca-s ajuns,
Ci-ntr-alt pămînt, mai știu și eu pe unde,
Și-ți bați de mine joc cu-acest răspuns,
Și-alt gînd acum în mintea ta s-ascunde!
Pe Zevs te rog și nu-mi ținea-n ascuns:
În Itaca sînt eu? Sosit-am dară
Și-ajuns-am în sfîrșit și-n dulcea țară?”
Răspunse ea: „Așa ești tu din fire,
Că-n toate-apururi totul bănuiești.
Cum crezi că te-aș lăsa-n nefericire,
Precaut, ager și-nțelept cum ești?
Dar care-n lume-alt om dup-o sosire
Din drum așa de lung, cum tu sosești,
N-ar merge-ntîi să-și vadă, multdurutul,
Nevasta sa și fiii săi și-avutul?
De-acestea ție însă nici nu-ți pasă
Să-ntrebi, ci vrei, ca omul înțelept,
Să-ncerci dintîi soția ta de-acasă
Ce-și plînge-amarul jalei ei din piept
Și-i zi și noapte-n plîns, că nu-l mai lasă
Eu nu m-am îndoit nicicînd, ce-i drept,
Și o și știu, că fără de tovarăși
Ți-e scris să te rentorci acasă iarăși,
Dar nu puteam eu să mă prind, vezi bine,
Cu unchiul meu Poseidon, că mă tem
De cîtă ură mai purta pe tine
De cînd orbiși pe scumpu-i Polifem.
Și n-avea saț mîniei s-o aline.
Dar haid, ca să te-ncrezi, și să vedem
Ostrovu-ntreg. Aici e portul țării
Cel sfînt, a lui Forkin, moșneagul mării.
Și-aici măslinul sfînt al umbrei groase,
Dincoace locul sfînt unde-ai jertfit
Prin largul gol al peșterii noptoase
Naiadelor; și iată-l și Nerit
Cum urcă-n ceruri piscuri păduroase!”
A zis și ceața-n laturi s-a ferit
Și-ostrovul s-arăta senin în zare,
Iar el acum plîngea cu hohot mare.
Căzu-n genunchi și sărută pămîntul
Iubitei țări, că-n urmă l-a văzut.
Nălțîndu-și deci și ochii și cuvîntul,
Așa el se ruga-n genunchi căzut:
„Voi, nimfelor, pe care Zevs preasfîntul
Născutu-v-a naiade! N-am crezut
Că am să vă mai văd pe lume-odată!
Primiți-mi numai ruga deocamdată.
Și-apoi, precum le-aveați odinioară,
Avea-veți iar al jertfelor prinos,
De-o vrea și-Atene, falnica fecioară,
Să fiu din toate-acestea rele scos
Și tot ce-avui să am, de-a doua oară,
Iar scumpul fiu să-mi crească sănătos!”
Atene însă i-a curmat vorbirea:
„Să lași aceste-acum, și ține-ți firea!
Și haid s-ascundem lucrurile tale,
Să-ți stea și-ntregi și toate cum au fost,
Apoi să punem amîndoi la cale
Cam ce-am putea să facem mai cu rost.”
A zis, și-apoi pornind pe-ntinsa cale,
Intră-n ponor să cate-un adăpost
Prin negre colțuri, locuri tăinuite.
Deci vesel Odiseu, cu mîni grăbite,
Căra-năuntru mult-aramă rară
Și aur greu și mîndre haine moi
Pe care-n dar feacii i le dară.
Iar după ce-au sfîrșit, c-un greu pietroi
În urma lor ponoru-l astupară.
Și jos lîngă măslin șezur-apoi
Și-așa vorbeau cei doi ai iscusinții,
Punînd la cale cum s-omoare prinții.
Și-așa-ncepu puternica stăpînă:
„De-ntîi, tu Odiseu, să te socoți
În care chip să faci să-ți cadă-n mînă
Acești nerușinați, ce-n chip de hoți
Spre-a ta pierire toate-acum le mînă,
Stăpîni pe casa ta, pe-argații toți.
Deci vezi acum, de-ntîi s-abați năpasta,
Căci stau în casă și-ți pețesc nevasta
Și-i tot făgăduiesc o zestre mare
Și foarte-o strîmtoreaz-acum, iar ea
Tot face nunții-o vecinic-amînare
Și-așteaptă să te-ntorci, și foarte-i ia
Cu mari făgăduieli pe fiecare
Și vești trimite-oricărui ins, că-l vrea,
Dar alte gînduri poartă-n cap ascunse.”
A zis, iar Odiseu oftînd răspunse:
„Vai, tristă moarte m-ar fi scos din viață
Și-aveam să fiu ca fiul lui Atreu,
De nu mi le-ai fi dat acum pe față,
Ucis cînește-n chiar palatul meu!
Dar cum să-i pedepsesc? O, dă-mi povață
Și-aproape stîndu-mi, dă-mi și-acum mereu
Puterea ce-o aveam cînd noi eroii
Sfărmam cununa cea de zid a Troii.
Căci mintea ta de-ar sta ca să m-ajute
Ca-n vremile de-atunci, eu m-aș lupta
Cu tine-alături, chiar de-ar fi trei sute!
De-ar fi numai cu mine mîna ta!
Răspunse-Atene-atunci: „Acum tu du-te,
Iar eu voi fi cu tine și-ți voi sta
Părtaș în orice rău, și te voi scoate
Cînd puse-or fi la cale-acestea toate.
Și cred că nu un singur prinț, nebunul.
Cu sînge roș și crieri va-ndulci
Pămîntul sur, ci toți ce-ți fură bunul
Și casa ta ți-au supt-o pîn-aci!
Dar ca să nu te poată ști nici unul
Că tu ești Odiseu, îți voi zbîrci
Frumoasa piele-a membrelor dibace
Și gol de plete capul ți-l voi face.
Și face-voi și mîndrii ochi să-ți cadă
Sub frunte-adînc, și-n zdrențe-o să te-mbrac,
încît să curgă-n urma ta pe stradă,
Și-un chip de groază lumii-o să te fac,
Ca neștiut și prinții să te vadă
Și-așa nevasta ta și Telemac.
Acum de-ntîi tu pe purcar ți-l cată,
Pe-acel ce-i tot purcar ca și-altădată,
Căci el și-acum ți-e slugă cu credință
Și-ți are pe copil așa de drag.
Sub steiul Corax cel cu prisosință
De ape dulci, afla-l-vei stînd pe prag,
Iar porcii rod și ghindă cu priință
Puterii lor și jirul cel de fag,
Bînd apa din umbritele izvoare
Cari dau grăsimii carne lucitoare.
Rămîi la el și-ntreabă-l și-l descoase;
Iar pîn-atunci o fugă am să dau
La Sparta cea cu fetele frumoase,
Pe dulcele copil al tău să-l iau,
Căci el pe-adîncul mării-ntunecoase
E dus de cîtva timp la Menelau,
Să-ntrebe de ești mort și unde-anume;
Iar viu de ești, pe unde-alergi prin lume?”
Răspuns-a Odiseu și-a zis cu jale:
„Vai, toate le știai și nu i-ai spus!
Ori vrei să-ndure-acum și el pe cale
Ca mine-amarul sterpei mări? E dus,
Și-i pierd mișeii-averea casei sale!”
Dar zis-a fata tatălui de sus:
„Nu-i duce grija! Eu l-am dus cu mine,
Să-și facă nume bun prin țări străine!
Și nici un fel de grijă nu-l apasă,
Ci-n casa lui Atrid petrece-acum,
Cinstit un oaspe la bogata-i masă!
Pîndesc, adevărat, vro cîțiva-n drum,
Că doară-l pot ucide pîn-acasă.
Dar n-au să izbutească nicidecum
Și mai întîi pămîntul îngropa-va
Pe-acei ce-ți stric-a verile și slava!”
A zis, și-n clipă ca un moș el stete
Cînd ea-l lovi domol cu varga ei.
Prostite-avea privirile șirete
Și gîrbov trupul cel cu
Dar mîndrul cap i se goli de plete,
Și-obrajii-aveau zbîrceala vechii piei.
Și-un strai îi dete plin de zoi și zgură,
Și-o rea tunică, numai cîrpitură.
Deasupra-i puse-o blană pleșuvită
De cerb, și-n mîni o ghioagă, iar de gît
O tristă traistă foarte rău cîrpită,
Cu baierul de sfori. Și-a fost urît!
Așa le-a fost deci taina chibzuită.
Atene-apoi plecă numaidecît
La Sparta-n țara cea dumnezeiască,
Pe dusul fiu spre țară să-l pornească.