Odiseea/Cartea XII

←Cartea XI

Odiseea de Homer Cartea XII

Cartea XIII→

Iar nava-ne luînd apoi cărare,
Ieși din Ocean, din rîul sfînt,
Și-ajunse iar pe-ntunecata mare,
Spre-ostrovul zis Eeia, unde sînt
Palatele-Aurorii și răsare
Și soarele, cînd suie pe pămînt.
Sosind aici, pe prund ne trasem vasul
Și-aici ne-a fost al cinei loc și masul.
Iar cînd veni și fiica dimineții,
Pe cîțiva inși la Circe i-am trimis
Să ia pe Elpenor, răpusul vieții,
Acel ce făr-a vrea s-a fost ucis.
Deci brazi și frasini au tăiat băieții,
Și-ndată pe-o movilă-n loc deschis
Făcîndu-i rug, l-am ars, și mult cu plînsul
Boceam cu toții-n jur pe lîngă dînsul.
În scrum apoi cînd focul sfînt schimbat-a
Pe mortul soț și lucrurile lui,
Mormînt îngrămădindu-i pe-ngropata
Cenușă-n mal, un mare stîlp bătui
Pe-acel mormînt și-n vîrful său lopata.
Pe-acestea deci întocmai le făcui.
Ci-n vremea asta Circe-afla că vasul
Sosind din Iad, făcea la mal popasul.
Deci însăși ea veni, frumos gătită,
Iar fetele-au adus, venind cu ea,
Fripturi și vin și pîne. Și grăbită
Întra-ntre noi și vesel ne vorbea:
«Voi cei ce-ați fost și-n negura cumplită,
Voi vii ați mers pe Hades a-l vedea,
De două ori v-a fost deci moartea dată,
Pe cea ce alții-o mor numai o dată!
Veniți și v-ospătați din ce vă place,
Din vin și carne pînă-n noapte-acum,
Și mîne-n zori plecați apoi în pace.
Iar eu o să v-arăt întregul drum,
Știut de-aici, din mal eu vi-l voi face
Și toate-am să v-arăt, și ce, și cum,
Ca nu dintr-o prostie oarecare
S-aveți de suferit pe-uscat ori mare.»
Așa deci ea ne-ntîmpina cu plinul,
Și-am stat în mal. Deci soarele-a fost sus,
Iar noi ne petreceam în chiot vinul,
Mîncînd fripturi și cîte ne-a adus,
Și-ntreaga zi așa ne-uitarăm chinul.
În urm-apoi, cînd soarele-a apus
Și noaptea curse-n jos din naltul zării,
Durmeau ai mei întinși pe malul mării.
Pe mine însă m-a luat de mînă
Deoparte zîna Circe, și-am șezut.
Deci toate mă-ntreba ca o stăpînă,
Să-i spui pe unde-am fost și ce-am văzut.
Vorbind apoi, mi-a zis grozava zînă:
«Pe-acestea, deci, cu bine le-ați trecut.
Ascult-acum și bunele-mi povețe,
Și-un zeu apoi mai multe-o să te-nvețe!
Dintîi pe la Sirene-o să te ducă
Ursitul drum, iar ele-n glas au dor
Și jale-așa că orișicine-apucă
S-asculte-o dată cîntul gurii lor,
Vrăjit s-oprește-n loc și se usucă!
Și vai de-acel vîslaș neștiutor,
Că-n veci nu-l mai revăd pe lumea asta
Copiii dragi de-acasă și nevasta,
Căci dulcile lor guri îl scot din minte
Și stau pe-un cîmp cu flori, dar pe grămezi
De putrezi oameni morți Și pe-oseminte
Zvîrlite peste piei. Tu însă vezi
Și treci cu nava repede nainte!
Iar pentru-ai tăi, tu bine să veghezi!
Deci taie părți din turta cea rotundă
Și ceară caldă prin urechi le-nfundă,
Ca nimeni să n-aud-a lor cîntare.
Tu poți s-auzi, de-ți place. Îns-atunci
De mîni și glezne să te lege tare
Cu funii soții-n dreptu-acelei lunci,
Cu fața spre catarg, și-așa pe mare
Trecînd s-asculți; iar dac-ai da porunci
Ori i-ai ruga să-ți deie drumul, rege,
Ei și mai strîns cu-alt nod să mi te lege.
Iar dacă vei scăpa de-aici cu pace,
Nu pot să-ți spui ce drum ai să urmezi,
Căci două sînt, să mergi pe care-ți place.
Dar de-amîndouă-ți spui, să cercetezi
În mintea ta de care-ai fi dibace.
Pe-un drum din două, stînci tu ai să vezi,
Cu groaznic vuiet nesfîrșit izbite
De-un mare val al mamei Amfitrite.
Acestor stînci le-au zis „rătăcitoare”
În limba lor cea sfîntă, marii zei.
Pe-aici nici paseri iuți nu pot să zboare,
Nici repezii porumbi din cer, acei
Ce-i duc lui Zevs mîncări nemuritoare,
Căci piere-a pururi unul dintre ei.
Deci pe-altu-n loc stăpînul Zevs îl pune.
Dar orice nave-ar trece s-ar răpune!
Și-acel vîrtej ce apa mării-o-mparte
De-a pururi poartă-n vînturi iuți de foc
Și morți și bîrne de corăbii sparte.
Un singur vas răzbi prin strîmtul loc,
Vestitul Argo-ntorsul de departe,
Și-abia și el cu Here-avu noroc
Să scape-ntreg de-a valului putere.
Căci foarte-a fost iubit Iason de Here.
Iar alte două stînci parcă s-anină
De cer. O stîncă-n drumul pe-unde treci
Pe culme-n veci de vineți nori e plină
Și nici de-a lungul toamnei celei reci,
Nici vara nimeni n-o văzu senină.
Un om chiar de-ar avea și douăzeci
De mîni, și tot pe-atîtea iuți picioare,
Tot n-ar putea s-o urce-ori s-o scoboare.
Că-i netedă ca linsa cioplitură
Și-n ea, la miljoc, rege,-o să vedeți
Spre-apus, a negrei văgăuni o gură
Ce duce spre Ereb. Pe-aici puteți
Și voi pluti, că-i loc de-alergătură,
Căci n-ar putea nici cei mai îndrăzneți
Arcași dibaci, cu arcul de pe navă
S-ajungă pînă-n peștera grozavă.
Și-ntr-însa Scila stă și groaznic muge
Și-atîta loc străbate glasul ei,
Cît plînsul unui pui de leu ce suge,
Ci-atare fiară e, încît și-n zei
Stîrnește spaimă, și cu groază fuge
Oricine-o vede, căci de patru-ori trei
La număr sînt spurcatele ei labe
Și șase gîturi lungi, cumplit de slabe,
Și-un cap pe-oricare gît și-n guri spurcate
Trei rînduri mari de dinți grozavi avînd,
Și deși, toți soli ai morții nendurate.
Cu trupu-i jumătate-ascunsă stînd,
În negrul ei culcuș, prin aer zbate
Cumplite-acele gîturi, căutînd
Pe-afară pradă, și mereu flămîndă,
Tot timpul pescuiește, stînd la pîndă.
Delfini și cîni de-ai mării și-alte fiare
Cu mult mai mari și cîte-și au locaș
Dihănii de-ngrozit în neagra mare.
Și nu-i născut pe lume vrun vîslaș
Să poată trece făr’ de vătămare
Prin fața ei, căci monstru-acest vrășmaș
Cînd șase guri le-ntinde așa cumplite,
Ia șase inși din navă și-i înghite.
Aproape stă și stîncă ceialaltă,
Așa că poți cu arcul să-i măsori
Puținul drum. Și nu-i așa de naltă.
Aici, sub un smochin cu crengi în flori,
Caribdis stă și-al mării fund îl saltă,
Sorbind pe zi-n adîncuri de trei ori
Și iar vărsînd din ea vărsări cumplite,
Și vai de ești pe-acolo cînd le-nghite!
Poseidon însuși nu mai este-n stare
Să-ți scape nava din vîrtej! Cît poți,
Tu dă spre Scila deci, și-n fuga mare
Să treci pe lîngă stînci. Să te socoți
Că tot mai bine este,-o rege mare,
Să pierzi pe șase-ortaci decît pe toți.»
Așa mi-a zis. Iar eu am ispitit-o:
«Să-mi spui deschis și drept, neprihănito,
N-ar fi nici un mijloc să-mi scap de moarte
Pe dragii soți de Scila asta rea?
Ferind Caribdea cea cumplită foarte,
Nu pot s-atac dihania și cu ea
Luptîndu-mă, s-abat amara soarte
Pe cînd spre-ai mei stă-ntinsă să mi-i ia?»
Răspunse ea cuvinte-atunci uimite:
«De ce gîndești mereu, nenorocite,
Tot lucruri triste-a luptei ce supune,
Și nici nemuritorilor nu-ți pleci
Pornirile din suflet? Dar, nebune,
Grozava asta Scila pe-unde treci,
Nu-i trup cu moarte ca s-o poți răpune,
Ci-un rău de-a pururi de nenvins în veci
Și n-o dobori cu sila sau cu ruga;
Deci tot ce poți să faci mai bun e fuga!
Căci pînă ce-ntîrzii să-mbraci arama,
Mă tem că ea ieșind îți va răpi
Pe-alți șase, și vei da-ndoită vama!
Deci fugi cît poți și nu te mai opri
Și strigă tare pe Crateis, mama
Acestui monstru ce-o născu spre-a fi
Sărmanei lumi nenorocire-amară!
Căci poate-o va opri să mai apară.
De-aci-n pămîntul vecinicului Soare.
Trinacria veți sosi. Pe-acel pămînt
Pasc șapte turme de-oi behăitoare
(Și tot de cinci ori zece-o turmă sînt
Acele oi) și șapte păscătoare
Cirezi de vaci a Soarelui cel sfînt.
Aceste vite însă nici nu fată
Și nici nu scad cu numărul vrodată.
Iar două nimfe dragi, cu lungi cosițe,
Lampeția și Faetusa deci
Sînt ăstor turme-acolo păstorițe.
Pe-acestea două Soarelui de veci
Neera nimfa le-a născut zeițe;
Și-aci-n acest ostrov cu largi poteci
Le-aduse tata lor, ca să păzească
Și oi și boi, avere părintească.
Pe-aceste vite-n pace tu le lasă
Și-ti vezi de drum, și-atunci poate-o să poți
Sosi cu-ai tăi, deși cu greu, acasă.
Dar rău de le vor face răii soți,
Blăstemul faptei rele-atunci te-apasă
Și veți pieri, și nava ta și toți.
Tu singur, chiar de vei scăpa de moarte,
Tîrziu sosi-vei și-n nevoie foarte!»
Așa mi-a zis. Iar faptul dimineții
Sosi-n curînd. Deci ea se duse-n sus,
Spre casă, Circe, zîna frumuseții.
Eu însă, scoborînd la mal, m-am dus
La navă-n prund, ca să-mi îndemn băieții
Să-ntindă pînze pe catargul pus.
Deci ei intrînd la locu-i fiecare,
Băteau cu vîsla-n tact. cărunta mare.
Iar zîna Circe, cea cu mîndre plete
Și glas dumnezeiesc, din mal acum
Un dulce vînt petrecător ne dete
Corăbii iuți pe-al mării umed drum.
Punînd la loc deci multe-mprăștiete
Pe pod grămezi de lucruri, noi șezum,
Iar cîrma ne ducea pe plac și vîntul,
Dar eu mîhnit, vorbind le-am zis cuvîntul:
«Nu unul sîngur trebuie să știe
Din ceata noastră, dragi fărtați, nici doi,
Ce-mi spuse Circe-n mal și numai mie!
De-aceea dar vă spun să știți și voi,
Ca bună paz-avînd de ce-o să fie
Să nu pierim de-ntîi ori mai apoi.
Mi-a spus să ne ferim întîi de glasul
Sirenelor, să nu ne-atragă vasul
Cu dulcele lor cîntec în pierzare,
Spre locu-acel al mult frumoasei lunci.
Eu singur pot s-ascult a lor cîntare.
Dar voi să mă legați cu funii-atunci,
Cu fata spre catarg, lipit și tare.
Iar dacă v-aș ruga și-aș da porunci
Strigînd să mă lăsați, venind voi unii,
Să-mi faceți nod cu mult mai strînse funii.»
Deci soții mei mergînd, au strîns grămadă
Vîntrelele pe pod, precum cerui,
Și-apoi numai de vîsle-avînd să vadă,
Albeau cu ele luciu-n largul lui.
Ci-n vremea asta cu-ascuțita spadă
Tăiam atîtea cîte-aveam să pui
Bucăți de ceară, din rotunda turtă.
Pe-acestea le-am muiat în vreme scurtă,
Muindu-se de-a mînei apăsare
Și și de-arșița soarelui de sus.
Mergînd am astupat la fiecare
Urechile; iar soții mi-au adus
Frînghii apoi și mă legară tare
Pe-al navei pod, așa precum le-am spus.
Stînd drept, aveam proptea din dos catargul,
Iar ei șezînd, băteau din vîsle largul.
Pe cînd eram, cu iute-alergătură,
Departe-acum de malul ce-l feream
Cît poți s-ajungi cu strigătul de gură,
Sirenele-au zărit că noi treceam
Și-un dulce cîntec astfel începură:
«Vestitule-Odiseu din mîndru neam,
Din toți tu cel cu slava cea mai multă,
Oprește-te la noi și stăi și-ascultă!
Căci nimeni n-a trecut pe-aci nainte
Să nu fi stat s-asculte-aici, și apoi
Să plece-avînd cu mult mai multă minte
De cit avea, căci toate le știm noi,
Și cîte-au suferit prin vreri preasfinte
La Ilion ai Troiei fii și voi,
Și totul știm, ce e pe-ntreg pămîntul.»
Așa le răsuna de-acolo cîntul
Și-aveau dumnezeiesc în gură glasul.
Și vrînd s-ascult mereu, gemeam în munci
Și semn făceam din ochi s-oprească vasul
Și dam mereu fărtaților porunci.
Dar ei vîslau, sporindu-i navei pasul,
Și doi dintr-înșii s-au sculat atunci
Și-au strîns deci funii mult mai strîns pe mine,
Iar cînd de-ajuns ne-am depărtat de ele
Și nu puteam s-aud pierdutul glas,
Și-au scos și soții dopurile-acele
De ceară din urechi
Deci cînd era departe-acum rămas
Acel ostrov, văzui un fum pe mare
Și-un mare val, urlînd cumplit de tare.
Atunci o spaim-atît de mare dete
Prin soții mei, că vîslele zburînd
Din mîna lor, căzură-mprăștiete,
Pocnind pe apă. Și deodată stînd
Pe loc și ei, ca-nfipt și vasul stete.
Iar eu umblam cu vorbele-ndemnînd
Prin navă pe la soți la toți de-a rîndul
Și-așa vorbeam și dam dojeni cu blîndul:
«Voi, dragii mei, deprinși cu-orice urgie
Și-oricare rău, de ce-ați rămas astfel?
Căci răul cel de-aici doar n-o să fie
Mai mare rău decît ciclopul cel
Ce-n peșteră ne-a-nchis să ne sfîșie.
Tot eu v-am mîntuit și-atunci de el
Cu-al meu curaj, cu mintea mea, cu sfatul;
Doar n-ați uitat ce crud fu, blăstematul!
Deci stați pe bănci, vîslind fără zăbavă,
Căci poate Zevs ne va scăpa și-acum
Prin grabnic curs de volbura grozavă.
Iar, tu, cîrmaci, să nu-mi adormi pe drum,
Adună-ți mintea-n cap și vezi de navă,
Să nu ne-o duci în volbură și-n fum!
Spre stînci să ții! Și-ai grijă să nu-ți scape,
Căci toți pierim aci-n vîrtej de ape!»
Le-am zis și s-au supus. De trista fiară
De-al cărei rău noi nu puteam scăpa,
De Scila deci, și cum aveau să piară,
Nimic nu le-am vorbit, ca nu cumva
Să-mi fugă toți spre-a nu-i ajunge-n ghiară,
Și-astfel să stăm pe loc făr-a vîsla.
Uitai însă de sfatul dat de zînă,
De tristul sfat, să nu iau arme-n mînă.
Ci-n zale-ncins, cu două lănci voinice,
Cătam grăbit pe proră să mă sui,
Crezînd că-ntîi pe-aici o să-și ridice
Cumplitul monstru capetele lui,
Să-mi ia din navă prada-i neferice
Și foarte-am tot vegheat, dar n-o văzui,
Iar ochii mă dureau, cătînd într-una
Prin cîte-avea mari ganguri văgăuna.
Luarăm deci oftînd prin scoc cărarea.
De-o parte Scila sta-n cumplitul scoc,
Caribdis de-alta, și cu vuiet marea,
Atunci cînd o vărsa zvîcnită-n loc,
Urla bolborosind ca și căldarea
Cînd apa fierbe-n clocote la foc.
Și pînă-n cer zvîrlea și stropi și spume
Și nu se mai zărea nici cer, nici lume,
Iar cînd sorbea a mării saramură,
Ea-n clocot se făcea gîtlej rotund
Și pînă-n fund vedeai adînca-i gură
Și-n fundul mării galbenul ei prund,
Iar stînca-n jur vuia-n zguduitură.
Și-n soții mei, privind acel afund,
O albă spaimă le-nghețase glasul.
Și-n timp ce, dar, trecea pe-alături vasul.
Se-ntinse Scila și-mi răpi, grozavă,
Pe șase soți, pe cei mai buni din rînd.
Deci cînd mă-ntoarsei să mă uit la navă
Și ce-mi fac soții, îi văzui zbătînd
Din mîni și din picioare,-urcați în slavă,
Și jalnic mă strigau acum gemînd
Pe nume, vai, de cea din urmă oară!
Și-așa deci îi priveam mîhniți cum zboară,
Precum cînd un pescar, pe-un mal mai mare
Vînează pești de cei mai mici, și-ntins
În mîni avîndu-și lungul băț în care
O cursă-n ac prin nadă el le-a-ntins,
Azvîrle cornul cel de bou în mare,
Și-ndată ce vrun pește-n ac s-a prins,
Îl scoate-afară-n timp ce el se zbate,
Așa-i vedeam, în șase guri spurcate.
Zburînd pe sus spre stîncă, unde Scila
În gura negrei văgăuni, rozînd,
Cu dinții-i sfișia, mai mare mila!
Iar ei țipau și mînile-ntinzînd
Cereau să-nlătur moartea lor și sila!
Din cîte rele-am suferit văzînd
Al mării drum,
Fu cel mai trist care-l văzuit vreodată.
Pe cînd acum Caribdea și cumplitul
Ponor al Scilei ne era-napoi,
Ajunsem în curînd la-nveselitul
Ostrov al Soarelui, în care noi,
Din larg departe, auzeam mugitul
Cirezilor din cîmp, de vaci și boi,
Și glas de oi ce s-adunau domoale,
Zbierînd pe lîngă staule și-ocoale.
Atunci mi-a fulgerat ce-a spus prorocul
Tiresias, tebanul orb din Iad,
Și nimfa Circc, ca să fug de locul
Cel mîndru-n marea cea fără de vad,
Al Soarelui de sus, căci nenorocul
Cel mai cumplit în care-i scris să cad
De-aici îmi va veni și făr’de fine!
Chemai deci soții cerc pe lîngă mine
Și-am zis: «Tovarăși, ascultați cuvîntul
Pe care-n Iad Tiresias mi l-a spus,
Și Circe-n mal: să nu călcăm pămîntul
Cel plin de turme-al Soarelui de sus,
Că-n el ne pregătește Zevs Preasfîntul
Amarul cel mai crud, și ne-am răpus!
Dați navei drumul înainte, dară,
Și haideți s-ocolim această țară!»
Am zis, iar ei gemeau pe lîngă mine
De mult amar. Dar grabnic Evriloc
Sărind mi-a zis: «Ce suflet ai în tine,
De-ți faci din noi bătaia ta de joc?
Cumplit mai ești! Dar poți să fii, vezi bine,
Ai trup de fier și nu te simți de loc!
De-aceea nici nu vrea de noi s-audă,
De noi, fărtați ai mei, cei rupți de trudă,
Și nu ne lasă cîteva clipite
Să stăm pe mal și-o cină să gustăm!
Dar unde-acum ne poruncești, cumplite,
Prin noapte rătăcind să ne-nfundăm
În largul mării-n neguri învălite?
Ce-atît de mare lucru-ar fi să stăm?
Din noapte ies suflări ce iuți s-adună
Și vînturi nasc, ce-n drum se fac furtună,
Și unde-am mai găsi atunci scăpare
De moarte-n largul cel făr’de poteci,
Cînd prinși deodat-am fi d-un vifor care
Chiar contra vrerii zeilor din veci
A spart corăbii-n neguroasa mare!
Noi negrei nopți să ne supunem deci,
Făcînd pe mal o noapte-aci popasul;
Iar mîne-om da din zori pe mare vasul.»
Așa vorbi, și toți au zis că-i bine.
Atunci eu pricepui că e de sus
De-un zeu gătit-o cursă pentru mine.
Deci foarte supărat așa le-am spus:
«E lesne, Evriloc, mai mulți, vezi bine,
Pe-un singur om să-l fac-a fi supus!
Și iată, mă supui și-mi las cuvîntul.
Dar voi dintîi jurați-mi jurămîntul,
Că dac-or fi cirezi și-aici și-altinde
Pe-acest ostrov, nici unul dintre voi
Să nu-ndrăznească nicidecum a prinde
Din rea pornirea sa nici vaci, nici oi!
Ci fiecare stînd de-a sa merinde,
Pe care-a pus-o Circe pentru noi,
Șăzînd la navă s-o mănînce-n pace.»
Și toți jurar-atunci c-așa vor face.
Iar după ce-au jurat, la mal ei dară
Corabia-ntr-un liman, la un izvor
Cu ape dulci, și-un loc își căutară
Și-aici gătir-agale cina lor.
Iar după ce voioși acum cinară,
Aminte și-au adus și-au plîns cu dor
Pe morții soți, de Scila sfîșiații,
Și-așa plîngînd îmi adurmeau fărtații.
Trei părți din noapte vor fi fost trecute
Și stelele cădeau, cînd Tatăl sfînt
Porni cumplit și c-o suflare iute
Să bată-n larg dumnezeiesc un vînt,
Deci toate-n nori se frămîntau zbătute,
Și-adînc-o noapte curse pe pămînt.
Deci cînd sosi și ziua cu lumină,
Am tras corabia-n peștera vecină
Și-apoi chemînd pe soți la adunare,
Le-am zis așa: «Acum, iubiții mei,
Fiindc-avem și vin și-avem mîncare,
De-ajuns în navă, eu vă rog, pe zei,
Să nici să nu s-atingă vr-oarecare
De turme-aici, că bine știți voi ce-i!
Hiperion li-e domn, și nu se poate
Să nu ne vadă cel ce vede toate
Am zis și s-au jurat. Și robi cu totul
O lună-ntreag-am stat, căci Notul plin
Bătea mereu, și neschimbat tot Notul.
Deci cîtă vreme-aveam și grîu și vin,
Ei nici nu s-au atins măcar cu cotul
De nici un bou.
Atunci umblau cutrierînd tot locul,
Vînînd ori pești, ori paseri pe-unde aflau,
Căci foamea-n măruntăi le-ardea ca focul.
Deci însumi, amărît de ce răbdau,
Rugam pe zei, că doar mi-ar da mijlocul
Să plec odată și să nu mai stau!
Și-așa plecînd departe de la navă,
Umblam gîndind la starea-ne grozavă.
Deci mult și singur rătăceam prin țară,
Și-apoi trudit, oprindu-mă-ntr-un loc,
Spălîndu-mă pe mîni cu foc
Și-un dulce somn pe ochi ei îmi turnară,
Ci-n ăst răstimp, la navă Evriloc
Strîngea la mijloc soții de pe laturi
Și stînd le da cumplite-aceste sfaturi:
«Tovarăși dragi ai mei, și voi drumeții
Cei rău bătuți de cîte-amaruri sînt!
Vai, multe-s morți cumplite pentru bieții
Și slabii muritori de pe pămînt!
Să mori însă de foame-n vîrsta vieții,
Spre-a fi o prad-a negrului mormînt,
Aceasta-mi pare-n multa ei cumplire
Că-i cea mai vrednică de plîns pierire!
Deci haideți, voi, de foame pieritorii,
Fărtați sărmani, să prindem boi și vaci
Și jertfe dînd la toți nemuritorii,
Ei poate ne-or ierta, c-am fost săraci.
Iar Soarelui, acel ce-albește norii,
Cînd fi-vom iar pe-acasă-ntre itaci,
Un templu-i vom zidi și-n el vom pune
Și daruri mari și multe lucruri bune!
Și chiar și de-l va prinde supărarea
De-atîtea vite ce-am trecut sub fier,
Și navei noastre i-ar găti pierzarea
Și parte i-ar ținea toți cei din cer,
Eu vreau mai bine să mă-nghită marea,
Să casc o dată gura și să pier,
Decît să mă sfîrșesc de foame, bietul,
Murind aci-n ostrov pustiu cu-ncetul!»
Așa le-a zis, și toți i-au dat dreptate.
Deci multe vite frumoase-au prins apoi
Căci nu pășteau de mal îndepărtate.
Ei deci, încunjurînd cirezi de boi,
Cătau pe cei cu frunțile mai late.
Rugînd pe zei, făcur-un pat de foi
De nalt stejar, culese din dumbravă,
Căci nici un fir de orz n-aveau pe navă.
Și după ce le-au jupuit de piele,
Făcură jertfă zeilor deplin,
Cu arse coapse-mbrobodite-n grele
De-osînză pături și deasupra sclin.
Nici vin n-aveau să toarne peste ele,
Și-așa-nchinau cu apă-n loc de vin.
Atunci din somn m-am deșteptat deodată;
Plecai în jos spre malul sterpei mări.
Cînd fui deci și-unde nava sta legată,
Simții miros de carne din frigări,
Și stînd, strigai cu mintea-nfiorată:
«Vai, tată Zevs, stăpînu-ntregii zări!
Anume mi-ați trimis, voi zei cu toții,
Cumplitul somn, ca să-mplinească soții
A lor această grea nelegiuire,
Căci mare lucru-n gîndul lor și-au pus
Și toate numai pentru-a mea pierire!»
Așa strigam. Dar vai, a și fost dus
Lampeția Soarelui din ceruri știe
Că soții mei din vite i-au răpus.
Iar el, cuprins de-o furie-nfricoșată:
«Voi zei nemuritori, tu sfinte tată,
— Așa-ncepu strigînd — pe voi cu toții
Vă chem acum și la genunchi vă cad,
Și cer să-mi pedepsiți curînd pe soții
Acestui Odiseu Laertiad,
Căci ei, nerușinați și răi ca hoții,
Trecînd pe marea cea fără de vad,
Mi-au dat cirezile de boi tăierii,
Cari dragi mi-au fost și farmec al vederii.
Și mult mă bucuram și-n fapt de seară
Privind cirezile de boi și vaci,
Și-n zori de zi urcînd pe boltă iară
Spre-a merge-n cer! Și-acum acești ortaci
Ai regelui pribeag mi le tăiară!
Deci dacă, Tată Zevs, nu vrei să faci
Să-mi dea răsplata dreaptă și deplină,
Scobor la morți și fac în Iad lumină!»
A zis. Și-așa-i răspunse Zevs Preasfîntul
«Stăi, Soare,-n cer să luminezi mereu
Și-Olimpul sus la zei, și jos pămîntul!
Iar lor, în largul mării sterpe, eu
Îndat-acum le voi găti mormîntul,
Trăsnind corabia lor cu focul meu.»
(Tîrziu pe-acestea nimfa mi le spuse,
Iar ei din cer Hermias i le-aduse.)
Deci stînd pe mal, mustrai pe fiecare
Și-aici, și colo și pe toți ai mei,
Dar n-a mai fost de-acum nici o scăpare,
Căci și-ncepură semne de la zei
Spre foarte mult-a noastră-nspăimîntare:
De sineși se tîrau tăiate pici,
Iar carnea începu minuni să facă,
Mugind de prin frigări cu glas de vacă.
Deci șase zile soții petrecură
Tăind mereu la boi, tot cei mai mari.
Dar cînd apoi a șaptea zi tăcură
Pe largul mării vînturile tari,
Iar Zevs ne-a dat răstimp de-alergătură,
Am pus pe bănci voinicii lopătari,
Și dînd vîntrele-am ridicat catargul
Și iar ne-avea drumeți pe sineși largul.
Deci cînd acum pe larg aveam cărarea
Și nu se mai vedea nici un pămînt,
Ci numai cerul sus și-alături marea,
Atunci în urmă Zevs din cerul sfînt
A pus deasupra navei noastre-n zarea
Văzduhului un nor adus de vînt,
Iar norul se făcu cumplit la față
Și marea de sub el s-umplu de ceață.
Nu mult am mers, și-n zarea-nfiorată
Veni Zefirul șuierînd, cu ploi,
Și-n urma lui o noapte-nfricoșată.
Iar vîntu-a rupt antenele, și-apoi
Căzu catargul îndărăt deodată.
Și-atunci ce lucruri mai aveam și noi
Pe pod, s-au dus cu huruiri grozave
De-a valma toate-n fundul negrei nave.
Catargul însă-n iuțea lui cădere
Spre pupa navei, a cuprins supt el,
Izbind de sus cu groaznică putere,
Cîrmaciu-n cap și i-a strivit astfel
Al țestei os și-așa cum vezi că piere
Și cum s-afundă-n ape-un pescărel,
Căzu pe pod, de sus, de-unde șezuse,
Și-al vieții dulce duh din el se duse!
Deodată Zevs, cu mînă furioasă
Trăsni-n corabia ce-n izbire grea
Juca pe loc, din cumpăna ei scoasă,
Gemînd din cîte-ncheieturi avea,
Și-umplut-a fost de fum și de pucioasă.
Toți soții mei căzur-atunci din ea
Și-n jurul ei, prin undele-nspumate,
Umblau părînd că-s ciori de vînt purtate.
Deci zeii-aici sfîrșit le-au pus vieții.
Iar eu umblam prin navă, pînă cînd
Furtuna dezlipi de fund păreții
Și-a rupt de jos catargul, și-n curînd
Pierdeam catargu-n neagra noapte-a ceții.
O funie-atunci, de bou, pe pod văzînd,
Cu ea-l legai de fund, și stînd călare
Umblam pe el de-a valma-n larga mare.
Zefiru-apoi se potoli, ci-ndată
Veni alt vînt din sud, și m-am mîhnit,
Căci iată mă-ntoarse, să mai văd o dată
Caribdele și-al Scilei loc cumplit!
Și-o noapte-umblai pe apa cea sărată
Și-a doua zi, pe soare răsărit,
Ajunsei la Caribde, și cumplită,
Ea tocmai clocotea, voind să-nghită.
Dar eu sărind, am apucat copacul
De-un mare crac, dar neputînd să-mi pui
Piciorul nicăiri și nici pe cracul
Din mîni nemaiputînd să mă mai sui,
Steteam în vînt, așa ca liliacul.
Era departe-n sus tulpina lui,
Iar crengile-i plecate-o boltă-ncheagă,
Și lungi și mari umbrind vîltoarea-ntreagă.
Și-am stat așa s-aștept să-mi verse-afară
Și-al navei pod și bradul scufundat.
Dar foarte mult avui s-aștept! Deci dară,
Pe timp cînd iese-un judice din sfat,
Cînd tineri mulți și-aprinși se judecară,
Și merge-acasă seara la cinat,
Pe-atunci ieși din volbură catargul,
Și iar s-umplu egal de ape largul.
Văzînd sub mine deci a navei cladă,
Lăsînd din mîni atunci stufosul ram,
Căzui pe pod, bufnind pe el, grămadă.
Și-așa șezînd, cu mînile vîslam.
Pe Scila îns-apoi să mă mai vadă
Pe cînd prin dreptul dînsei mă purtam,
Nu vru s-o lase Zevs, stăpînul sorții,
Căci n-aș mai fi scăpat din gura morții.
Și nouă nopți pe-a navei rămășiță
Umblai pe mări, și-au vrut seninii zei
A zecea zi s-ajung unde-o zeiță
Ședea, grozavă-n larg ostrovul ei,
Calipso, cea cu galbenă cosiță,
Dar ce să-ți mai înșir acum aceste
Povești din nou? Căci numai ieri am spus
Pe larg întreaga ei și-a mea poveste,
Și ție,-o, rege, cel în scaun pus,
Și-n casa ei preavrednicei neveste
Ce dată-ți e de zeii cei de sus,
Și-apoi să povestesc mi-e groază, tată,
Un lucru lămurit și spus o dată.”