Odiseea/Cartea XV

 

Atene-n Sparta se dusese dară
Spre-a da lui Telemac îndemn și sfat
Să plece-acum spre-a taților săi țară.
Găsi pe-acesta deci cu Pisistrat
Dormind în cerdăcel sub prisp-afară,
Acolo-n largul regelui palat.
Pe cel născut din Nestor, deci, Atene
Gâsitu-l-a cu-adîncul somn pe gene.
Dar nu așa pe Telemac, căci gîndul
Și grijile ce-avea de Odiseu
Goniră somnu-i dulce, deșteptîndu-l
În sfînta noapte și veghea mereu.
Veni atunci Atene și-ndemnîndu-l
Așa-i vorbi la cap: „Copile-al meu,
Nu-i bun-acum de loc zăbava căii,
Lăsînd să-ți stăpînească-n casă răii,
Ca nu cumva cît timp tu umbli-agale,
Mișeii-aceia ce petrec mîncînd
Să nu-ți împartă toate ale tale,
Precum firește-o vor și-o au de gînd,
Și-așa să-ți fie-o moarte-această cale!
Deci roagă-l tu pe rege, și-n curînd
Să pleci, spuindu-i cît de mult îți pasă
Să poți să-ți afli dulcea mamă-n casă.
Ea nu va sta mult timp nemăritată;
Iar tată-său și frații-ndemn îi fac
— Căci foarte dă o zestre ridicată..
Și-i și-ntre prinți întîiul, Evrimac —
Să-l ia pe el și să sfîrșeasc-odată.
Și nu cumva, ce nu ți-ar fi pe plac,
Să-ți ia din casă lucruri de sub cheie!
Căci știi cum este inima-n femeie!
Ea vrea să-mbogățească noua casă
A noului ei soț, oricine-i el;
De-ai săi copii dintîi nimic nu-i pasă,
Și nici de soțul ei dintîi de fel
Și ca pe-un mort de veci uitat îl lasă.
Deci du-te-acolo și-ți încrede-astfel
Aceste lucruri unei roabe, toate,
Pe care-o crezi mai bună și că poate
Să poarte grija lor pînă ce zeii
Cinstita ta nevastă ți-o vor da.
Dar altceva să-ți spui acum! Aheii,
Fruntașii dintre pețitori, vor sta
Pîndindu-te-ntre Itaca, mișeii,
Și Sama cel stîncos, și vor căta
Pe cînd pe-acolo tu vei fi pe cale
Să-ți stingă duhul dulce-al vieții tale.
Dar nu va fi! Ci mai întîi mînca-va
Pămîntul negru pe-acești prinți mișei
Ce-ți strică ție-averile și slava!
Departe deci de-ostroave și de ei,
Tot noaptea numai să plutești cu nava;
Și-n urma ta, acela dintre zei
Ce-ți este scut și-i tot pe lingă tine
Trimite-ți-va vînt bun s-ajungi cu bine.
Iar cînd vei fi la-ntîiul mal din țară,
Trimite-ți nava cu-ai tăi soți flăcăi
S-o ducă singuri în liman. Deci dară
La cel mai cu credință dintre-ai tăi
Păstori tu du-te, la purcar, afară
Și-acolo să și dormi la el, și dă-i
Porunci să ducă veste mamei tale
Că-n pace te-ăi întors din lunga cale.”
A zis. Și-apoi zbură, cum zboară gîndul,
Pe-Olimpul ei. Dar el a deșteptat,
Cu vîrfu-ntinsului picior mișcîndu-l,
Pe soțul său și-i zise-așa din pat:
„Ei haide-acum, și somnul drag lăsîndu-l,
Înhamă caii, dulce Pisistrat,
Și-ndată să pornim, acum, iubite!”
Dar zise-acesta vorbe-așa vorbite:
„Oricîtă grabă-ți este, Teleniace,
Prin neagra noapte n-ai cum să pornești:
Dar nici nu-i mult și ziuă se va face.
Apoi mai ai și daruri să primești,
Și-Atridul vrea să ne petreacă-n pace
Cu vorbe dragi și sfaturi prietinești.
Căci darul face pe-oaspe să-nțeleagă
Să-și ție-aminte gazda viața-ntreagă.”
A zis și s-a crăpat de ziuă-ndată.
Veni deci Menelau prin cerdăcel,
Sculat din patu-n care-a fost culcată
Frumoasa-n trup Elenă lîngă el.
Deci cînd simți că Menelau s-arată,
Sărind, s-a și-mbrăcat cu straiul cel
Frumos cusut; cu spada-ncinse straiul
Și-așa se-ntîmpina la prag cu craiul.
„Acu-n sfîrșit, mărite-Atrid, mă lasă
— Așa-ncepu — să plec, te rog, și eu,
Căci foarte-acum m-a prins un dor de-acasă.”
Răspunse Menelau: „Voinice-al meu!
De vrei să pleci și-atît de mult îți pasă,
Eu nu te pot opri și nici nu vreu.
Căci foarte mult urăsc pe-o gazdă care
Ori prea e strîns, ori prea cu libov mare.
Că-n toate i rău ce peste cumpăt trece,
Și-i tot așa de rău să faci să stea
Un om la tine, cînd el vrea să plece,
Pe cît de rău e să-l alungi cînd vrea
S-amîie drumul, vrînd a-și mai petrece!
Cît timp îi place deci în casa mea,
Cu drag opresc pe oaspe să rămîie,
Dar nu-l amîi, cînd nu mai vrea s-amîie.
Dar stai acum puțin, s-aduc, iubite,
Acelea daruri deci, ca să le pui
Cu grijă-n car și bine rînduite.
Și negreșit, femeilor să spui
Să fac-un prinz din cîte-avem gătite,
Că-i și mai bine să plecați sătui
Pe-atîta drum; și care gazdă lasă
Să-i plece-un oaspe-așa, flămînd din casă?
De vrei să vezi apoi Helada, poate,
Și mîndrul Argos, am să prind la car
Îndată caii și mu duc, nepoate,
Și eu cu tine! Și vom merge dar
Prin multe case de fruntași și-n toate
Cu drag cinsti-te-vor cu cîte-un dar.
Pirostrii-ori cupe de-aur și ceaunuri.
Catîri de jug ori alte-asemeni bunuri “
Răspunse Telemac: „De bună seamă
C-aș vrea să mai rămîi, dar este greu,
Mărite-Atrid, căci trebile mă cheamă!
Și n-am lăsat pe nime-n locul meu
Să-mi caute de-averi, și mi-e și teamă
Ca nu cumva, cătînd pe Odiseu,
Să pier chiar eu, sau din averi să-mi piară
Vrun lucru ce-ar fi greu să-l aflu iară “
Se-ntoarse-Atridul cel cu blonde plete
Și-apoi după nevastă-i a strigat,
Iar ea porunci femeilor le dete
Să fac-un prînz și vesel și bogat.
Veni și-Eteoneu a lui Boete,
Căci nu ședea departe de palat;
Lui deci îi porunci și foc s-aprindă,
Și dulcea carne prin frigări s-o-ntindă.
Iar el porni cu inima voioasă.
Ci-n vremea asta merse Menelau
În pivnița cea foarte prietinoasă;
Nu însă numai el, căci îl urmau
Și fiul său și-Elena cea frumoasă.
Deci cînd au fost ajunși unde erau
Scumpeturi multe-alăturea cu zidul,
Un ol cu două torți alese-Atridul.
Iar fiul său lua dintre ulcioare
Un ol de-argint pe care-a spus să-l ia,
Elena însă-n lăzi încăpătoare,
În cari nespus de mîndre haine-avea
Și cîte-s fală mînii țesătoare
Pe care-n casă le-a lucrat chiar ea,
Cătă-ntre pepluri unul din grămadă,
Pe cel mai dedesupt, pe-un fund de ladă,
Și cel mai lung și-asemeni unei stele
Lucind întru podoaba lui. Ei deci
Se-ntoarseră la Telemac cu ele,
Și-i zise Menelau: „Acum, că pleci,
Drum bun să-ți dea, tu oaspe-al casei mele,
Stăpînul Zevs și zeii cei din veci!
Iar eu acum, din partea mea, din cîte
Le țin și-mi sînt ca daruri hotărîte,
Îți dau deci de amintire-un dar pe care
De cel mai drag și mîndru-l prețuim,
Un ol frumos și-ntreg de-argint și are
De aur gardinea, și-i ol ce-l știm
Făcut de meșterul Hefest cel mare.
Ni-l dete-n Sidon regele Fidim
Pe cînd prin țara lui m-aduse-ocolul;
Și iată-ți-l aici, voinice, olul!”
Așa i-a zis și-n mîni apoi îi puse
Frumosul ol cu două torți. I-a pus
În față Megapente-apoi ce-aduse,
Ulciorul scump de-argint. Și-n mînă sus
Ținînd un peplu, cînd pe nume-i spuse
Elena cea frumoasă de nespus,
Așa-i zicea și-așa-i dorea nevasta:
„Iar eu îți dau, copile, haina asta,
Un peplu scump să-ți fie de-amintite
De mînile Elenei, și să-l iei
Să-l poarte-n ziua nunții cei dorite
Nevasta ce-o să-ți dea seninii zei;
Iar pîn-atunci păstreze-ți-l, iubite,
Cinstita-ți maică prin cămara ei.
Iar tu s-ajungi și vesel și cu bine
In casa ta cu darul de la mine
A zis, și l-a primit cu voie bună,
Precum cu voie bună-i fuse dat.
Apoi în car, cu altele-mpreună,
Îl puse-acum eroul Pisistrat,
Și-oricare dar ce i se da să-l pună
In car, el stînd îl judeca mirat.
Poftindu-i deci, se-ntoarseră-n odaie
Cu-Atridul crai al pletelor bălaie,
Și toți pe bănci și-n jelțuri s-așezară.
O roabă fată-n pripă le-a adus
Deci apă pentru mîni, iar ei turnară
Cu scump ibric de aur într-un sus
Lighean de-argint cu flori și se spălară.
O mîndră masă-n faț-apoi le-a pus,
Pe care-a-ntins găzdoaia pîni dospite
Și multe-apoi mîncări ce-avea gătite.
Iar cărnuri le tăia-mpărțind tainul
Bătrînul Boetid, și din ulcior
Turna prin cupe Megapente vinul.
Și-așa mîncau ce-aveau în fața lor.
Iar cînd apoi sfîrșiră cu deplinul
Și lungul prînz, preavrednicul fecior
Născut din Nestor prinse caii-n clipă
Și-n car s-urcar-apoi flăcăii-n pripă.
Mînînd încet prin curtea cea bătrînă,
Ieșeau prin poarta cea cu mîndru pus
Fruntar al ei, și-urmînd trăsura pînă
Ce-ajunse-n drum, tot după ei s-a dus
Atridul Menelau, ținînd în mînă
Un oh, în dreapta ridicată sus,
Cu vin dumnezeiesc și vechi și rece,
Să-nchine-ntîi și-n drum și-apoi să plece.
Ținînd cu stînga frînele-apucate.
El sta naintea cailor în drum
Și-urînd vorbea cuvinte-ntraripate:
„Să-mi mergeți sănătoși, copii, de-acum
Și spuneți-i și multă sănătate
Lui Nestor cel slăvit, căci nicidecum
Nu-l uit că mie unu-mi fu părinte
Pe-al Troiei cîmp sub zidurile sfinte.”
Răspunse Telemac: „Vom spune dară
îndată ce-om sosi, și-așa cum spui!
Vai, dare-ar Zevs, la-ntorsul meu în țară
Să-l aflu pe-Odiseu în casa lui,
Că nesfîrșit de bine-o să-i mai pară
Că viu de pe la tine și c-avui
Primire-așa de binevoitoare
Și-aduc ca dar atît de scumpe-odoare!”
A zis, și-atunci la dreapta lor văzură
Un vultur mare-n gheara sa ducînd
O gîscă albă, și strigări de gură
De mulți bărbați și de femei urmînd,
Iar el trecînd aproape de trăsură,
Prin fața cailor, pieri-n curînd.
Deci foarte mult s-au bucurat văzîndu-l
Și-ndat-avură toți mai vesel gîndul.
Și zise-atuncea Pisistrat feciorul:
„Acum, Atride-ntîiu-ntre eroi,
Să-mi spui: ăst semn, trimis de-adunătorul
De nori, e pentru tine-ori pentru noi?”
Și foarte sta pe gînduri luptătorul
Atride-acum cu sufletu-n nevoi
Și nu putea găsi degrabă-n minte,
Ce-ar fi de spus acoalea mai cuminte.
Elena îns-atunci cu sprintenie:
„Ia stați și m-ascultați, că mi-a venit
Un gînd în cap, să spui o prorocie,
Precum și-un zeu din cer m-a sfătuit,
Și-așa cum cred și eu că va să fie!
Precum acest vultur, din munți pornit,
De unde-și are el copii șl casă,
Venind, răpit-a gîsca asta grasă.
Așa și Odiseu, ca prin minune
Scăpat de pribegie și de-amar,
Acasă va veni și-o să-și răzbune,
Sau poate-i și sosit acasă chiar
Și-al prinților sfîrșit la cale-l pune!”
A zis, iar Telemac vorbi din car:
„Vai, dare-ar asta cei ce țin Olimpul,
Și ca pe-un zeu eu te-aș cinsti tot timpul!”
A zis, plesnind din bici, și iuți zburară
Frumoșii cai ieșind; și-apoi mereu
întreaga zi zburau pe cîmp, pe-afară.
Și-Amurg veni și-umbrea-ntunerec greu
Cînd ei în Fere la Diocle-ntrară,
Acel ce-a fost nepot a lui Alfeu,
Iar tat-avea pe Orsiloc bătrînul.
Și-aici mînînd, i-a ospătat stăpînul.
În zori au pus iar caii la trăsură,
Iar ei s-urcară-n mîndrul car al lor
Și-ncet prin larga curte ei trecură
Și-apoi prin fața largului pridvor;
Și-au dat cu biciu-n caii ce-ncepură
S-alerge-apoi cu drag ca șoimii-n zbor.
Iar cînd au fost la Pilos deci, îi zise,
Rugînd pe-amic, născutul din Ulise:
„Iubite Pisistrat, ai tu tăria
Să faci ce-ți spui? Că foarte eu mă tem!
De mult prieteni dragi prin prietinia
Părinților, noi și mai mult sîntem
De-acum amici, căci și călătoria
Ne-uni-ntr-un gînd, și-aceiași ani ce-avem.
Deci dă-mi făgăduiala ta de frate:
Să nu mă duci în Pilos, Pisistrate.
Ci-n mal mă du și lasă-mă la navă:
Căci bine știu că, peste voia mea,
Iubitul tat-al tău cel plin de slavă,
Dorind să m-ospăteze, mult va vrea
Să fac și-acum în casa lui zăbavă,
Dar foarte mă grăbesc și n-aș putea!”
I-a zis, și-acesta n-a răspuns cuvinte,
Ci-n suflet se zbătea, gîndind prin minte,
De-i bine-ori nu s-ascults-aici rugării.
Gîndind deci îi păru mai drept astfel:
Întoarse iutii cai spre malul mării,
Mergînd întins la nava lui cu el.
Scotînd deci cîte-n dragul ospătării
Îi dete Menelau, și peplul cel
Frumos lucrat și foartea scumpă cupă,
I-a zis, pe cînd i le-așeza la pupă:
„Deci suie-te-n curînd și pleacă-ndată
Ca nu cumva mai repede-ajungînd
Acasă eu, să aflde-al nostru tată,
Căci bine-l știu ce suflet are-n gînd
Și nu te va lăsa, căci foarte cată
Pe oaspeți dragi și însuși alergînd
Aici, îți va opri călătoria.
Dar orice-ar fi, de-acum îi văd mînia!”
A zis, și-apoi spre bine ridicatul
Oraș al lor întoarse caii săi,
Și-n scurtă vreme-l mistui palatul.
De teama îns-a-ntîrzietei căi,
În grabă Telemac zorea cu sfatul:
„Suiți-vă cu toții, dragi flăcăi,
Să-ncepem drumul!” Și-ascultară soții
Și-ntrînd lucrau pe-ntrecere cu toții.
Pe cînd lucrau aceștia așadară,
Iar el jertfea Atenei, stînd pe pod,
Veni un om proroc dintr-altă tară,
De neam un strănepot lui Melampod,
Fugit din Argos, unde-o moarte-amară
Voia să-i dea mulțimea de norod,
Fiindcă însuși el făcuse moarte.
Trăise-n casa-i cea bogată foarte,
În Pilos, cel bogat în oi, odată
Prorocul Melampod, dar fu silit
La fug-apoi în țară-ndepărtată,
De frica lui Neleu, cel mai slăvit
Din lume om, care-i ținu-nglobată
Un an întreg averea, și robit
Într-ăst răstimp de-un an în lanțuri grele,
Cumplite-amaruri suferind în ele.
Zăcea-n palatul lui Filac, prorocul,
Din cauza fetei lui Neleu, căci el
Greși, bătîndu-și de Ificle jocul
(Și-Erinis cruda l-a-ndemnat astfel).
Dar cînd apoi l-a ajutat norocul
Și-aduse din Filaca stolu-acel
De boi ai regelui Filac, el dat-a
Amare zile lui Ne’.eu, iar fata
Acestui rege-o dete unui frate
De-al său soție, și lăsînd apoi
Și țara sa și-averile-adunate,
S-a dus de-aici, spre-a nu veni-napoi.
În Argos, cel cu herghelii bogate,
Căci poate-acolo, printre oameni noi,
Lui scris îi fu și tron și bogăție.
În Argos deci, cu noua sa soție.
În nou ziditul său palat avuse
Doi fii, pe Mantie-ntîi, și mai tîrziu
Pe-Antifate, din care se născuse
Oicle-apoi, și-Oicle-avu de fiu
Pe marele-Amflarau, acel ce fuse
La Teba-n șesuri înghițit de viu,
Deși-l iubea și-Apolo mult, și Joe,
Și foarte mult îi și făceau pe voie.
Dar tot n-ajunse vîrsta bătrâneții,
Căci răul dar al lacomei femei
I-a pus la Teba-n cîmp sfîrșit vieții.
Alcmèon și-Amfilòc au fost acei
Ce lui i s-au născut. Apoi băieții
Lui Mantie, tot numai doi și ei,
Au fost Pollfide și Clit, pe care
Fiind frumos și făr’ de-asemănare.
Îl duse Aurora-n cer, făcîndu-l
Un zeu ceresc. Murind Amfiarau,
Polifide-a ajuns întîi în rîndul
Prorocilor, din cîți atunci erau,
Căci ager foarte-i dete-Apolo gîndul.
Dar el și Mantie-ntr-una se certau,
Și-așa se duse-n Hiperesia-n fine
Și-acolo prorocea la orișicine.
Un fiu al ăstuia era străinul
Venit la Telemac pe cînd jertfea
La navă-n mal, turnînd Atenei vinul;
Iar nume el Teoclimen avea.
Văzîndu-l deci că i-a ieșit cu plinul,
I-a stat prorocu-n față și zicea:
„Fiindcă te găsesc aici, iubite,
Dînd jertfa ta zeiței cei slăvite,
Te rog, pe jertfă și pe zeu, răspunde,
Și rogu-te pe viața ce-o iubești,
Și-a ta și-a soților, și nu-mi ascunde:
Din ce părinți ești tu și cine ești?
Și cum se cheam-orașul tău și unde?”
Răspuns-a el cu vorbe prietinești:
„Eu deci din Itaca-s de neam, iar tată
Mi-e regele-Odiseu, de-mi fu vrodată.
Și-acum pieri și-o soarte-avu grozavă,
De-aceea și plecai, zorind să ieu
Și soții-aceștia și boltita navă,
Să-ntreb pe-aici de dusul tat-al meu.”
Și-a zis Teoclimen, cel plin de slavă:
„Dar tot așa, voinice drag, și eu
Fugii din țară-mi, căci o moarte crudă
Gătii unui aheu ce-mi fuse rudă
Și frați el are foarte cu putere
Domnind prin Argosul cel plin de cai.
Și-așa fugii de-ursita ce mă cere
Prin mîna lor, căci scris am poate-un trai
Pribeag și-amara rătăcirii fiere.
Acum c-ajung aici, te rog să-mi dai
Pe navă-ți adăpost, să nu mă prindă,
Căci știu că vin și urma mi-o colindă!”
Răspunse Telemac atunci: „Firește,
De vrei așa, eu nu te voi goni
Din nava mea. Deci haide, te-odihnește
Și-n nava mea tu ospătat vei fi
Cu tot ce-avem, și cît e și-omenește!”
A zis așa, și lancea i-o primi
Și-o-ntinse jos pe-al navei pod afară.
Și-n nava ce pleca grăbiți intrară
Și-aici, la pupă, unul lîngă altul
Ședeau ei doi. Deci soții-au dezlegat
Odgoanele și-au ridicat înaltul
Catarg de brad, cu funii tari legat
Și-nfipt vîrtos, iar vîntu-și dete-asaltul
În pînze-apoi de-ndată ce-au băgat
Prin ele tari și lungi de bou curele
Și-au tras în sus frumoasele vîntrele.
Și-Atene-apoi, senina zîn-a zării,
Trimise-un vînt frumos șuierător
Și-umplînd cu el tot largu-ndepărtării,
Să poată-n mers străbate nava lor
In scurt răstimp săratul cîmp al mării.
Și-așa prin fața Crunilor în zbor
Trecură deci, și și-a Calcidei, care
Atît de mîndre rîuri scurge-n mare.
Iar soarele-a apus și-umbriră zeii
Pămîntu-ntreg, iar mult grăbitul vas
De vîntul bun, trecu prin fața Feii
Și-așa zburînd în urmă i-a rămas
Și Elis, țara ce-o domnesc epeii.
Spre-ostroavele-ascutite-apoi l-a tras,
Tot una socotind-o-n fundul mintii,
Că ori va trece-ori au să-l prindă părinții.
Iar de-altă parte Odiseu în stînă,
Cinînd cu Eumeu și-alți slugi, stetea.
Deci după ce-au mîncat acum și pînă
S-aștearnă țoale, el îi ispitea,
Căci nu știa de-o fi să mai rămînă
Și mîne-aici, ori drumul o să-i dea:
„Iubite-al meu purcar și voi tovarăși,
C-un nou cuvînt o să vă supăr iarăși!
Eu mîne-aș vrea să plec să-mi văd de hrană
Pe-acolo prin oraș cerșind; căci voi
Destul acum făcutu-v-ati pomană
Și n-aș mai vrea să vă mai fac nevoi.
Putea-voi doar și traista mea golană
S-o umplu, cred, și-ntinde-mi-vor apoi
Un strop de vin și-un codruleț de pîne.
Deci tu să-mi dai o călăuză mîne
Și poate m-ar primi și prin palatul
Acestui Odiseu, că pot să-i spui
Și doamnei veste că-i văzui bărbatul;
Iar prinții au destul să dea oricui
Din prînzul lor, și nu-s nesăturatul
Să văd cu jind mîncarea nimănui.
Și pot să și slujesc, dacă m-ar pune
La ce-ar voi, căci multe știu eu bune.
Și sînt, cu voia zeului Hermie
Ce dă oricărui lucru omenesc
Și multă cinste și drăgălășie,
La orice slujb-ar fi să făptuiesc
Mai bun decît alt om, oricine fie!
Și vin să torn și cărnuri să-mpărțesc,
Să crap ori lemne-ori foc s-aprind în fugă
Și tot ce face-n casă de-om o slugă!”
Dar tare-oftînd a zis atunci purcarul:
„Ce vorbe mari scăpat-ai dintre dinți?
Ai vrea tu să te-amesteci în viesparul
Acel de-obraznici și de sîlnici prinți
Cari pînă-n cerul cel de fier au darul
Să-și ducă vestea foarte relei minți?
Tu crezi că slugii lor ar fi ca tine?
Dar toți sînt tineri și frumoși, străine,
Avînd tunici bogate și mantale
Și-obrajii lor curați și părul lins,
Iar mesele sclipesc de-argint prin sale,
Și-au cupe de-aur fiecare ins
Și-au tot fripturi, iar vinul curge vale!
Rămîi aici! Ce dor de drum te-a prins?
Că nu ne faci nici rău, nici ne-ndămînă
Nici mie și nicicui că stai la stînă.
Iar cînd mi se va-ntoarce-apoi în pace
Iubitul Telemac, stăpînul meu,
C-un rînd de haine bune-o să te-mbrace,
Și-apoi te va lăsa cu Dumnezeu
Să pleci și să te duci oriunde-ți place.”
Răspunse-atunci cumintele-Odiseu:
„Iubi-te-ar Zevs din cer și mult și bine,
Cum tu, purcare, mă iubești pe mine!
Că-mi dai sprijin și cinste bătrîneții
Și scapi un om de-a pribegi-n zădar,
Căci multe-au oamenii amaruri, bieții,
Și-a fi pribeag e cel mai mare-amar,
Că foamea-n lume-i pacostea vieții
Și cîte-s lipsuri, tot din ea răsar!
Și vai de cei pribegi, flămînzi pe cale!
Acum, cu mila-ngăduinții tale,
Voi sta s-aștept, să-ți văd și eu stăpînul!
Dar de-alta vream să-ntreb ce-n gînd avui:
De dulcea mamă ce-a crescut la sînul
Cel drag al ei pe Odiseu să-mi spui,
De bietu-i tată, de Laert bătrînul,
Lăsat de-acela la plecarea lui.
Sînt vii și acum sub sfîntul cer? Sau morții
De mult urmînd, intrară-n noaptea morții?”
Oftînd din nou, răspuns-ai tu purcare:
„Acum, străine, multe-ar fi de spus.
Laert e încă viu, bătrîn azi tare,
Și roagă-ntr-una zeii cei de sus
Să-i stoarcă bietul duh din mădulare,
Căci foarte-și plînge și pe fiul dus
Și și de-ursita ce i-a smuls nevasta,
Căci foarte-amar ea l-a strivit cu asta,
Pustii făcîndu-i anii bătrînetii.
Căci ea de-amar de mortu-i Odiseu,
În jalnic chip și-a pus sfîrșit vieții,
Și-așa de crud, cum nu dea Dumnezeu
Să moară vrunul dintre oameni, bieții,
Cari dragi îmi sînt și drag le sînt și eu!
Deci pînă ce trăia, și-așa-ntristată,
Cu drag mergeam la curte cîteodată,
Să stau cu ea și să schimbăm cuvinte,
Căci ea, de mic copil, m-a fost crescut
Cu fiica ei Ctimene cea cuminte
Și cel din urmă-i fiu ce l-a născut.
Cu aceasta mă crescu, ca și-un părinte,
Încît mai-mai că nici n-ai fi putut
Să știi de-i ea ori eu al ei anume
Și cine-i fu mai drag din doi pe lume.
În mult dorita vieții primăvară,
Pe ea, luînd la nuntă daruri mari,
În Sama peste ap-o măritară.
Pe mine-apoi, c-un rînd de haine rari,
Nespus de mîndre, m-au trimis la țară,
Să fiu aici stăpîn peste purcari;
Și foarte m-au iubit mereu bunica.
Acum din toate-acestea n-am nimica!
Dar zeii-mi tot sporesc și-mi tot adună,
Căci eu de muncă bărbătește-am stat,
Și-acum din ea, cu slugile-mpreună,
Mănînc și beu și la săraci am dat.
Din partea doamnei îns-o vorbă bună
Eu nu mai pot s-aud, și nici un sfat;
Și nici măcar pe-aproape-i nu mă lasă,
De cînd căzu cumplitul rău în casă,
Obraznici oameni ce ne pun pe fugă!
Iar slugile-au nevoie doar de ea,
Să-ntrebe-aici și-aici, s-asculte-o rugă,
S-audă-ndemnuri ori vrun dar să ia,
Căci daru-nmoaie inima-ntr-o slugă!”
Iar lui, Ulise-atari îi răspundea:
„De cît de mic ai fost al suferinții,
Pierzîndu-ti, vai, și țara și părinții!
Dar spune-acum și cum a fost: prădară
Dușmanii-orașu-n care-ati stat și voi,
Părinții tăi cu tine, așadară?
Sau singur tu fiind pe lîngă oi
Și vaci în cîmp, vrășmașii te luară
Pe nava lor și te-au vîndut apoi
Acestui om, stăpîn acestor case,
Căci bun un preț pe tine-acesta dase?”
Deci vorbe-a zis Evmeu oftat vorbite:
„Ce-ntrebi acum, eu n-am să țin ascuns!
Deci stăi și taci și-n pace bea, iubite,
Și-ascultă-mă că multe-s de răspuns,
Și-i timp destul să stăm de povestite
Și și de somn e timp apoi de-ajuns.
Dar nici nu-i vreme de culcat, firește,
Și-apoi și-un somn prea lung te plictisește.
Iar slugii pot s-asculte de-au plăcere,
Sau culce-se de vreu. Noi însă doi
Să stăm vorbind cum sufletul ne cere,
Bînd dulce vin să ne-amintim nevoi,
Căci omul află farmec și-n durere
Cînd multe-a suferit, pribeag ca noi.
Deci bune oaspe-al meu și frate bune,
Ascult-acum tăcînd ce-ncep a-ți spune:
E-n mare-ostrov, și Siros se numește,
Din sus de-Ostryge, de-auziși de el,
Pe partea-n care soarele-asfințește.
Nu mult popor avînd, dar bunicel
Pămînt destul de pășunat, și crește
Și grîu destul, și multe vii, și-astfel
Nici foamete-n popor nu dă vrodată
Și nici vro molimă cum des s-arată
Prin lumea asta, secerînd pe bieții
Și slabii muritori; ci-n el ajung
Cu toții-n pace vîrsta bătrâneții,
Iar cînd au împlinit destul de lung
Al sorții drum, atunci cu-ale săgeții
Domol izbite vîrfuri îi străpung
Apolo și-Artemis din sfînta zare.
Și-orașe-ostrovul numai două are,
Iar Ctesius Ormenide-al meu părinte
Domnea peste-amîndouă. Deci aici
Venir-odată, după cum țin minte,
Vestiți vîslași ai mărilor, fenici,
Din neamul cel ce foarte-obraznic minte,
Cu mii de mărfuri și tot lucruri mici.
În casa tatei dar, aveam voinică
O fată roabă, ca și ei, fenică,
Frumoasă-n trup înzestrată.
Pe-aceasta deci o amăgir-acei
Fenici vicleni, și-așa că-ntîiași dată,
Pe cînd spăla, pe mal, un ins din ei
O duse-n pat, cu daruri încîntată,
Plăceri nebune-a bietelor femei,
Chiar și-ale celor ce-s de-altfel cu minte!
Iar el de-aici o ispiti-nainte,
De unde e și-a cui? Și-atunci muierii
Un dor de țara ei i s-a stîrnit:
«Eu sînt din Sidon, din orașu-averii,
Și-s fat-a lui Stribantie cel vestit.
Pe cînd veneam din cîmp, corăbierii
Din Tafos, hoți ai mării, m-au răpit
Și-acolo m-au vîndut acestei case,
Căci preț pe mine bun ăst om le dase!»
Deci zise-acel ce-o-mpinse p-astă cale:
«Dar vrere-ai tu să vii acum cu noi,
Să vezi iar mîndra cas-a mamei tale
Și-a tatălui tău drag, căci amîndoi
Sînt vii, și tot bogați, și plîng cu jale?»
Răspunse ea atunci: «Ba vreu! Dar voi
Jurați de-ntîi că mă veți duce-n pace
Și nici un rău pe drum voi nu-mi veți face!»
Le-a zis, iar ei făcură jurămîntul,
Și-așa de-atunci ei o avură-n mîni.
«Tăceți acum! Și-adînc țineți cuvîntul,
Să nu-mi vorbiți cumva, pe la fîntîni,
Pe drum, pe-oriunde-ar fi! Ferească sfîntul
Să prindă-n casă veste-ai mei stăpîni,
C-avînd prepus m-ar pune-n lanț pe mine
Și nu v-ar merge, cred, nici vouă bine.
Dar vorba ce-am jurat să ni să știe!
Deci voi să strîngeți mărfuri în curînd
Și cînd corabia plin-o să vă fie,
Veniți și-mi dați de veste, că mi-e-n gînd
S-aduc atunci la voi și-argintărie
Și tot ce voi putea să fur plecînd.
Dar pot să vă mai dau, chiar nerugată,
Și-altce drept preț al drumului ca plată.
În cas-aici eu cresc pe drăgălașul
Copil al ăstui om, pe care-l ieu,
Că-i mare-acum, s-alerge prin orașul
Acestei țări și-l duc ori pe-unde vreu.
Eu pot, de vreți, s-aduc pe copilașul
Acesta deci, căci ați putea, cred eu,
Un foarte mare preț pe dînsul prinde,
La neamuri de-alte limbi dacă-l veți vinde.»
Așa le-a zis și-apoi se-ntoarse-acasă.
Iar ei un an întreg negustorind,
Umpleau de mărfuri nava lor rămasă
Tot timpu-n mal. Iar cînd apoi fiind
Gătită de plecat și-n luciu trasă,
Veni atunci un om de-ai lor, știind
În casa tatei toate, căci adese
Văzutu-l-am cum intră și cum iese.
Aduse-acesta deci cu mari podoabe
O scumpă salbă de-aur care-avea
De ambră dulce nestimate boabe.
Pe-aceasta dar în mîni o cîntărea
Prin casă maica și-alte fete roabe
Cu dornici ochi, că foarte le plăcea,
Și-un preț îi dară și-așteptau răspunsul,
El fetei deci un semn i-a dat pe-ascunsul
Și-așa făcîndu-i semnul său, purcese
La nava lor. Deci fata-ncetinel,
Cînd n-o văzură ceialalți că iese,
M-a scos de mînă-n drum. Ci-n cerdăcel
Găsi mari cupe pe-așternute mese,
Căci tată-meu dusese-n sfat cu el
Pe-ai țării lui fruntași, iar masa plină
Pe-aceștia-i aștepta, chemați la cină.
Deci ea luînd trei cupe-atunci, le puse
Pe-ascuns în sîn, și-apoi mă scoase-n drum.
Eu, prost copil, urmam. Și-n urm-apuse
Și sfînta zi și-umbrise-al serii fum,
Cînd noi — căci ea cu repezi pași mă duse
Sosirăm în limanul unde-acum
Gătiți deplini fenicii de plecare,
Au și plecat, pornind pe larga mare.
Deci noi eram cu ei, căci ne suiră.
Iar navei Zevs vînt spornic i-a trimis
Și șase zile-n pace ei plutiră,
Și nopți și zile-n șir. Dar cînd fu scris
Să vie-a șaptea zi, atunci loviră
Săgețile fecioarei Artemis
Pe roaba asta și căzu pierzării,
Bufnind pe-al navei fund ca rața mării.
Zvîrliră-n mare deci pe moarta fată,
Să-ngrașe pești și foce; iar eu fui
Rămas stingher cu inimă-ntristată.
Al apei curs și vîntu-n calea lui
Ne-mpinse-apoi spre Itaca, și-ndată
Laert m-a cumpărat, și-așa văzui
Copil străin și mic această țară.”
A zis, iar Odiseu răspunse dară:
„Vai, cît mă-nduioșezi cu-a ta poveste
De cît amar răbdat-ai tu, și vai.
Dar ție, orișicum, ursit îți este
Și-un bine-acum pe lîng-un rău ce-l ai.
Căci după ce-ai răbdat atunci aceste,
Acum ai pacea ta și-n tihnă stai
C-un bun stăpîn ce-ți dă și vin și pîne
Și n-ai să te-ngrijești de tristul mîne!
Dar eu, prin ce nevoi ale vieții
Trecui pînă s-ajung aici, flămînd!”
Așa-ntre ei vorbeau aceștia, bieții,
Și-apoi durmiră, dar puțin avînd
Răgaz de somn, căci faptul dimineții
În tronu-i de-aur se ivi-n curînd.
Ci-n vremea asta Telemac cu soții
Ajunseră la mal, și-acum cu toții
Lucrau să tragă pînze-ori să scoboare
Catargul gros; încet apoi și-au dus
Corabia-n mal, cu vîslele-albitoare;
Ancòre-au aruncat și-odgoane-au pus,
Și-apoi, ieșind pe malul plin de soare,
Mîncare de pe navă și-au adus,
Gătind un prînz cu vin cît mai avură.
Deci cînd, sătui, puțin ei mai șezură,
Le zise Telemac: „încovoiata
Corabie-n port veți duce-o numai voi.
Eu plec la stînă-n deal. De voi fi gata
Cu trebile-n curînd, voi fi-napoi
Deseară la palat. Iar mîne plata
Acestui drum am să vi-o dau apoi,
Ospăț cu vin și voi tăia și vite.”
„Dar eu apoi, copile-al meu iubite,
— I-a zis Teoclimen atunci — eu dară
La cine să mă duc și-n casa cui
Din cîți sînt tari și mari aici în țară
La maică-ta să merg, ori poate nu-i
Acolo loc? Să dorm aici afară?
Răspunse Telemac la vorba lui:
„Eu unul și la mine te-aș trimite,
Căci ai de tot ce-ți trebuie, iubite,
Dar nimănui de tine n-o să-i pese,
Căci eu lipsesc; iar mama-n felul el,
Ea nu te va vedea, căci foarte-adese
Stă zile-ntregi cu roabele femei
În rîndul cel de sus și-ntr-una țese.
Dar pot să-ți spui un om, și dacă vrei
Te duc la fiul lui Polib, străine,
Căci omul ăsta, Evrimac, se ține
Și este poate-n Itaca bărbatul
Fruntaș între fruntași și ca la zeu
Se uită toți la el, și vrea și patul
Și mîndra cas-a tatei Odiseu,
Căci stăruie de mama cu-nsuratul.
Dar știe singur Zevs, că-i domn mereu,
De-o fi așa, ori poate-n loc de nuntă
Pe toți să-i afle-o zi cu moarte cruntă!”
A zis. Și-n dreapta lui deodat-un mare
Și iute șoim, trimisul lui Apoi,
Zbura țiind o porumbiță-n gheare,
Zmulgîndu-i fulgii pe pămîntul gol,
Aci-ntre Telemac și nava care
Sta-n negrul prund. Și deci chema din stol
Deoparte-acum pe Telemac, din locul
De unde sta, Teoclimen prorocul:
„Voinice-al meu, nu fără sfîntă vrere
Zburat-a-n dreapta-ți șoimul vestitor!
E semn din cer spre-a voastră mîngăiere,
Căci n-are-alt neam al Itacei popor,
Decît pe-al vostru bun și cu putere
Și-a pururi fi-va tot stăpînitor!”
Așa-i vesti ce-n vremi erau ascunse.
Iar de-altă parte Telemac răspunse:
„Vai, dare-ar Zevs să fie-așa, străine,
Și-atunci tu mi-ai cunoaște-ntreaga mea
Iubire! -Atunci și daruri de la mine
Ți-aș da, încît oricine te-ar vedea
Să zică-n gînd: fericele de tine!”
Și-ntors cătră Pireu apoi vorbea:
„Pireu Clitide, fă-mi-o de se poate,
Căci tu și-altfel m-asculți mai mult la toate
Decît iubiții-acești ce m-ajutară
Să merg la Pilos; ia pe-acest străin
Și pînă să mă-ntorc, primește-l dară
În casa ta, cinstindu-l pe deplin.”
„Chiar dac-ai zăbăvi mult timp pe-afară,
— Răspunse-atunci Cliteu — nu timp puțin,
Eu tot îl iau, și-n bună găzduire
Și nu mi se va plînge de primire!”
A zis Pireu, flăcăul de ispravă,
Și foarte-și îndemna pe soți, întrînd
Să trag-odgonul. Deci intrau în navă
Flăcăii toți, pe mîndre bănci, la rînd.
Deci nefăcînd nici Telemac zăbavă,
Și-a pus sub tălpi opincile, luînd
Voinica lance cea cu-aramă prinsă
La vîrf, ce-i sta pe-a navei pod întinsă
Iar ei au dat corabia-n luciul mării
Și-așa mînau, iar nava lor plutea
Cum spuse Telemac, spre-orașul țării.
Acesta însă foarte-n sîrg suia
Pe dealul nalt spre stîna-n curtea cării
El mii de porci avînd, îi îngrijea
Evmeu, care durmea-năuntrul stînii,
Slujind cinstit, cu bune vreri, stăpînii.