Odiseea/Cartea XVI

←Cartea XV

Odiseea de Homer Cartea XVI

Cartea XVII→

La foc aprins în faptul dimineții,
Purcarul și-Odiseu găteau a lor
Mîncare-acum; și-au fost plecat băieții
Pe deal să pasc-al porcilor popor.
Veni deci Telemac, iar îndrăzneții
Dulăi umblau cu pas gudurător
În jurul lui, ieșind pe drumul stînii.
Văzu deci Odiseu din tîrlă cînii
Că sar voioși, și-un om la el îi cheamă,
Și-i zise lui Evmeu: „Acum să-ți spui:
Ori vine-un soț de-al tău, cum bag de seamă,
Ori om știut. Străin el însă nu-i.
Căci nici nu-l latră, nici nu-i este teamă.
Și iat-acum aud și pașii lui.”
Dar n-a rostit deplin atari cuvinte,
Cînd și sosi la prag și-i sta nainte
Iubitul Telemac al său, feciorul.
Sări atunci Evmeu, de spaimă plin,
Și-n graba sa scăpă din mîni ulciorul
În care-amesteca slăvitul vin.
Ieși deci să-și întîmpine odorul,
Și mult îl săruta, și cu suspin,
Pe dulcii ochi, pe cap, pe mîni, iar plînsul
Îi dase-n ochi, și sta lipit de dînsul.
Precum de jale inima se frînge
În tata iubitor, cînd și-a văzut
Întors copilul drag, și-n brațe-l strînge,
Căci dus fu cel întru dureri crescut,
De zece ani printre străini, și plînge
Că-i singurul a lui, tîrziu născut —
Așa-l strîngea, și-ntreg, acum în brață
Evmeu pe Telemac, cu plînsă față,
Ca și pe-un om scăpat de moarte-amară,
Și-așa zicea plîngînd: „Venit-ai deci,
Lumină dulce-a mea? Venit-ai dară!
Eu unul te credeam pierdut de veci,
Cînd, dulce-al meu copil, mi te-ndemnară
Să-ți lași tu casa și pe mări să pleci!
Haid intr-acum, să mi te văd mai bine,
Întors, copile, de prin țări străine!
Căci și așa la noi tu vii ararul
Și stai tot prin oraș, că poate vrei
Și-ți place-acolo să privești viesparul
Acelor prinți obraznici și mișei!”
Așa i-a zis atunci oftînd purcarul,
Și-oftînd răspunse Telemac: „Cu ei
Eu n-am nimic, că nici nu-s cumsecade;
Dar vin anume-aici la tine, bade,
S-aud din gura ta, de stă-n palatul
Cel mare-al nostru mama, ori luînd
Pe-un alt bărbat acum, și-urmînd bărbatul
E dusă-n noua cas-a ei, lăsînd
Iatacul tatei Odiseu și patul
Pustiu, încît el gol acuma stînd,
Păianjeni răi țes pînza peste dînsul.”
Evmeu răspunse-atunci, ținîndu-și plînsul:
„Ba stă-n palat și-acum iubita-ți mamă
Cu suflet trist și rabdă de nespus
Și lacrimi dă singurătății vamă,
Că-și plînge zi și noapte soțul dus.”
A zis, primindu-i sulița de-aramă,
Și-apoi intrînd trecură pragul sus.
Iar tată-său, cînd el a-ntrat în casă,
Sculîndu-se, făcu loc gol la masă.
Dar zise Telemac c-un semn din mînă:
„Șezi, șezi, străine! Că ești slab, și-apoi
Găsim noi loc și-altundeva prin stînă,
Căci este om cine-ngriji de noi.”
Și-așa-l sili la locu-i să rămînă.
Evmeu aduse ramuri verzi cu foi
Și jos i le-așternu și puse-o piele,
Și-aici șezu deci Telemac pe ele.
Apoi în fața lor Evmeu le puse
Fripturi pe disc, din cele ce-au rămas
Din prînzul lor de ieri, apoi le-aduse
În coșuri pîne, iar din largul vas
Prin cupe vin de cel slăvit le puse.
În urm-apoi și el un disc și-a tras
În fața sa, și-așa-ntinzîndu-și brațul,
Mîncau toți trei cît timp cerut-a sațul.
Și-așa-nceput-a Telemac în fine
Și-așa vorbi, cînd toți au fost sătui:
„Acest străin, Evmeu, de unde vine?
Pe ce corăbii ți-a venit, căci nu-i
Pe jos venit în Itaca, vezi bine!”
Răspunse Eumeu: „Acum să-ți spui.
Din Creta el mi-a spus c-ar fi anume
Și foarte mult a pribegit prin lume
De cînd un zeu din cer i-a tors grozavă
Ursita lui. Și-acum, scăpînd de hoți,
Veni la mine-acoalea, de pe-o navă,
Cum spune el, de călători tesproți.
Acum ți-l dau în mîni. Tu fă-i zăbavă
Pe-aici, de vrei, ori vînt, ori cum socoți,
Dar el ca oaspe-ți săruta pămîntul.”
A zis, iar lui i s-a răspuns cuvîntul:
„Ce-ai spus acum așa de trist mă lasă,
Iubite-al meu, de bietu-acest străin,
Căci n-am putința să-l primesc în casă!
Nu pot să-l apăr de vrun om hain
Ce-ar vrea să-i facă rău, oricît îmi pasă,
Nu pot, că-s slab și nu-s al meu deplin!
Iar mintea mamei e-mpărțită-n două,
Că-n vrerea-i veche intr-o vrere nouă:
Ori, stînd pe loc, să vadă de palatul
Și-averea mea, ca și de cinstea ei,
Păstrîndu-i soțului de-a pururi patul,
Spre-a fi cu nume bun între femei,
Ținînd în seamă, negreșit, și sfatul
Poporului; sau pe-unul dintre-ahei
Să-l ia bărbat, fruntaș ce dă și-avere
Ca zestre deci, și foarte-o vrea și-o cere.
Dar negreșit acum străinul, dacă
Veni la noi flămînd și gol, va sta.
Deci dă-i un rînd de haine și-l îmbracă,
Și-opinci îi dă, tunică și manta,
Și-o sabie bună o să-i dau să-i placă.
Și-n pace-o să-l trimit în țara sa
Ori unde inima și gîndu-l mînă.
De-altfel, de vrei, oprește-ți-l la stînă,
Căci hran-aici și straie-i voi trimite,
Spre-a nu-ți fi ție-ori soților tăi greu.
Acasă, printre prinți, tu vezi, iubite,
Că nu-l pot duce-acum și nici nu vreu,
Căci ei au inimi foarte-obrăznicite
Și numai rele făptuiesc mereu,
Și nu cumva din dînsul joc să-și facă,
Și-amar mi-ar fi și foarte n-o să-mi placă.
Căci singur unu-oricît de tare fie,
Nu poate sta cu mulți să ție piept,
Și-a celor mulți e orișice tărie!”
Vorbi deci și-Odiseu cel înțelept,
Și-a zis așa: „Ai vrea să-mi dai și mie,
Iubite-al meu, tu care-atît de drept
Vorbiși acum, ai vrea să-mi dai cuvinte,
Să-ți spui și eu ce gînduri zbat prin minte?
Căci foarte m-a cuprins nespusă jale,
De cîte spui, că oameni de nimic
Ca prinții-aceia-s domni averii tale,
Și-obraznici stau și fără nici un pic
De milă-n inimi, și te iau la va!e
Pe tine-astfel, o floare de voinic!
Atare-un lucru cum n-ar fi durere!
Dar spune-mi: te supui cu bună-vrere?
Ori poate te-a urît acum poporul
Și mulți pe tine-n țară-s supărați,
Și-un zeu acum le e răzbunătorul?
Ori poate-acum te plîngi pe proprii frați
La cari te-ncrezi să capeți ajutorul
În ceasul triștei, chiar de-ați fi certați?
Ah, dare-ar zeii cei din veci și-ar pune
În mine iar o inimă de june,
Ori fiu să fiu născut din nepătatul
Acest de Odiseu, sau însuși el —
Ei, uite-atunci, să fiu eu blăstămatul
Și frîngă-mi capul cel dintîi mișel
De n-aș intra chiar astăzi în palatul
Cel plin de hoți și-n cel mai jalnic fel
Pe toți i-aș da la cîni într-o mînie!
Și chiar și de-ar sări pe mine-o mie,
Mai bine-aș vrea să pier la mine-n casă
Decît să văd mereu nelegiuiri,
Cum făr’ de-ocări nici pe străini nu-i lasă.
Cum duc în pat scîrboasei siluiri
Pe slujnici prin palat, și nu le pasă
Că fac și-n vin și-n pîne risipiri,
Cum fără țel și fără de măsură
Și fără de sfîrșit hoțește fură!”
Răspunse-atuneea Telemac feciorul:
„Nici nu-s pe mine oameni supărați,
Spre-a fi vrun zeu ce-ar răzbuna poporul,
Și nici nu poart-o vină proprii frați,
La care-aș fi să caut ajutorul
In vremea triștei, chiar de-am fi certați,
Căci vrut-a Zevs pe-a noastră săminție
Tot numai printr-un singur om s-o ție,
Căci cel ce-al nostru neam ni-l începuse,
Arcesios, lăsă pe-un singur fiu
În urma sa, Laerte, care-avuse
Pe-acel de care-acum, de-i mort ori viu,
Nimic noi nu mai știm de cînd se duse!
Și-al lui sînt singur eu; și-atîta știu,
Că nu și-a bucurat cu mine anii.
De-aceea-n casă nor îmi sînt dușmanii
Și n-am cum să-i alung de lîngă mine!
Cîți sînt fruntași prin Dulichiu și au
Putere prin ostroavele străine,
Prin Sama și Zachint, cu toții stau
Cu cei din Itaca de-aici, vezi bine,
Și cer pe biată mamă-mea, și-mi dau
Prin casă jaf pe plac și-mi prad-averea,
Iar mama stă și n-are-n ea puterea
Să rup-așa sau altfel blăstămata
Pețire-a ei, că nici nu ia bărbat,
Nici nu-i alungă! Iar ce strînse tata,
Ei pradă tot, și fac acum și sfat
Și viața mea s-o dea, mișeii, gata.
Firește-aceste-or fi cum zeii-au dat!
Dar tu acum, tot lucrul, bade,-l lasă
Și mergi, te rog, la maică-mea acasă,
Să-i spui că zeii cei cu gînduri bune
Mă-ntoarseră din Pilos sănătos;
Dar singură s-audă ce-i vei spune,
Și nu și-alt om și prinții mai vîrtos,
Căci mulți îmi sînt dușmani și m-ar răpune!”
Răspunse Eumeu, sărind de jos:
„Mă duc și-i spui pe-ascuns și-ascuns rămîne,
Căci bine-ți știu necazul, drag stăpîne!
Dar spune-mi rupt să știu ce am solie,
Să merg ori nu și la Laert să-i spui?
Că el pînă-ntr-un timp lucra prin vie,
Deși pentru-Odiseu jălea-ntr-un hui,
Și-oricînd poftea să-și fac-o veselie,
Mînca și bea-n bordei cu slugii lui.
Acum, de cînd te-ai dus la Pil pe mare,
El nici nu vrea s-audă de mîncare,
Nici vin n-a mai băut de-atuncea, bietul,
Nici nu-i mai pasă de lucrări nimic,
Ci-și plînge-așa nepotul și băietul
Și-n vai și-n plîns o duce-al tău bunic,
Iar carnea-i scade de pe trup cu-ncetul!”
Răspunse-atunci cumintele voinic:
„E jalnic lucru, dar cu toată jalea,
Să-l lași pe el, și nu mai face calea!
Să poat-un om alege-orice dorește
Și singur el, noi ne-am alege-acum
A tatei zi de-ntors. Ea-ntîi, firește.
Deci nu-ți mai face peste-ogoare drum
La moșu-meu, ci du-te și vestește
Pe maică-mea și-i spune ce și cum;
Ea poate-apoi pe-o slujnică s-o puie
S-alerge-n taină la bătrîn să-i spuie!”
Deci n-a mai așteptat să-l mai ațîțe
Cu vorbele, și-opinci apoi și-a pus
Cu sfori pe tălpi, legîndu-le-n nojițe.
Deci după ce Evmeu acum s-a dus,
Nici nu-i scăpă puternicei zeițe
Atene-aceasta, ci veni de sus
In chip de fat-a multor nuri părută
Că-n multe-ar fi nespus de pricepută.
Și-n ușa casei se ivi deodată
Și-o și văzu Ulise-n fața lui,
Dar nici văzut-a Telemac pe fată
Și nici nu o simți de este-ori nu-i,
Căci zeii cei de-a pururi nu s-arată
În chip văzut pe față orișicui.
Deci numai el și cînii o văzură,
De-aceea nici n-au scos vro lătrătură,
Ci toți schelălăiau cuprinși de teamă,
Într-altă parte-a stînii lor fugind.
Deci ea-i făcu din ochi un semn că-l cheamă,
Iar el a priceput, și-nțelegînd
Că este-Atene cu de-a bună seamă,
Ieși din casă-n curte și mergînd
La zidul ce-ngrădea departe stîna,
A stat în fața ei, și-i zise zîna:
„Acum tu deci băiatului tău spune,
Vestitule-Odiseu, și să-i arăți;
Iar după ce la cale voi veți pune
Sfîrșitul ăstei triste răutăți
De prinți, apoi te ducă să te-adune
Cu prinții-n casă. Și ca și-alte dăți,
Nu mult voi sta de tine-ndepărtată,
Căci ard de dor să mă mai lupt o dată!”
Așa i-a zis Atene și-l atinse
Cu varga ei de aur, și pe el
Tunic-a pus și-o mare mantie-o-ntinse
Și-un trup i-a dat voinic și tinerel
Și-obrajii oacheși și cu pieliți linse,
Iar sura barbă i-o făcu la fel
Cu negrele-acum plete răvărsate,
Și-așa-n făptura membrelor schimbate
Lăsîndu-l ea, s-a dus. El însă iară
Intră-n bordei, și-așa-mbrăcat în nuri
Iubitu-i fiu, uimit de dînsul dară,
Speriat întoarse ochii lui aiuri,
Temîndu-se că-i zeu, sosit de-afară.
Și-a zis cuvinte-ale-nspăimatei guri:
„Altfel îmi pari, nu cum ai fost, străine,
Și alte haine văd acum pe tine!
Și alta-ți este-ntreaga ta făptură
Și negreșit din ceruri ești, un zeu!
Deci cruță-ne, stăpîne, și te-ndură
Și dați-vom jertfele ce-ți p’.ac mereu
Și aur mult cu mîndră lucrătură!”
Răspunse-atunci deodată Odiseu:
„Nu-s zeu! Nici lor la fel, și nu teme:
Sînt tatăl tău cel plîns de-atîta vreme,
Din cauza căruia tu rabzi cumplite
Nevoi și silnicii și cîte-mi spui!”
Și multe lacrimi, pîn-acum oprite
Cu sila-n ochi, vărsa pe-obrajii lui,
Și mult îl săruta, dar cu uimite
Priviri, flăcăul își zicea că nu-i
Și nu-l credea, și-a izbucnit deodată:
„Tu nu ești Odiseu, și nu-mi ești tată!
Ci zeu ești tu, și-mi faci vro amăgire
Ca și mai plin de-amar eu să rămîn!
Căci lucru-acesta este peste fire
Să-l fac-un om, ci numai un stăpîn
Din largul cer, căci are-orice-nlesnire
Să facă-n clipă tînăr din bătrîn!
Tu moș erai, în zdrențe-ale rușinii,
Și-acum ești zeu din inima luminii!”
Răspunse Odiseu: „Să nu-ți mai fie
Mirare-acum, căci tatăl tău sînt eu,
Căci n-are-n veci alt Odiseu să-ți vie,
Căci numai eu sînt singur Odiseu!
Așa cum sînt! Și stors de pribegie
Și multe suferind pe mări mereu
În douăzeci de ani, cei vecinici lasă
Din mila lor s-ajung acum acasă!
Aceasta mi-o făcu Atene, zîna
Învingerii, schimbîndu-mă de tot,
Și-așa că numai m-a atins cu mîna.
Căci poate face-un vrednic din netot
Și tînăr din bătrîn, cînd vrea, stăpîna,
Cum toți acei din cer prea lesne pot
Pe regi să-i schimbe-n goi flămînzi prin lume
Și bieți golani să-i facă regi cu nume.”
A zis, și Telemac îl prinse-n brață
Și-așa plîngea, încît de jalea lui
Plîngea și Odiseu șiroi pe față,
Și-atîta jale i-a cuprins, că nu-i
Mai mare-o jale cînd de stînci s-agață
Vulturii-ori șoimii și răpiții pui
Și-i plîng, pe cari i-au smuls din cuib țăranii,
Pe cînd sînt încă golășei, sărmanii.
Și poate-i apuca și-apus și seară
Plîngînd așa, pe-atîta plîns s-au pus,
De nu l-ar fi-ntrebat flăcăul iară:
„Dar, tată drag, ce navă te-a adus
În Itaca? Era de-aici din țară?
Și ce vîslași erau pe ea? Ți-au spus?”
Iar de-altă parte, Odiseu răspunse:
„Aceste toate nu-ți vor fi ascunse.
M-aduseră feaci, poporul care
Petrece-orice străini cînd e rugat.
Durmeam cînd m-au trecut pe-adînca mare
Și-n mal m-au scos durmind. Iar ei mi-au dat
Și aur mult și-argint cu-mbelșugare
Și haine-n lăzi, și toate le-am lăsat
Ascunse-ntr-un ponor de sfînta zînă,
Și tot de ea trimis venii la stînă
Să pui cu voi la cale-aici pierirea
Dușmanilor de prinți. Deci sînt vro doi,
Ori mulți aceștia, și sînt tari cu firea?
Deci spune-mi numărul și tot, și-apoi
În suflet eu voi rupe chibzuirea
De-i lesne lucru numai singuri noi
Să-i batem deci, stîrpindu-i scurt și iute,
Ori e nevoie și-alții să ne-ajute!”
Răspunse el, avînd puțin zăbavă:
„Vai, tată drag! Am auzit mereu
Vorbindu-se de nesfîrșita-ți slavă,
Că zeu tu ești la sfat și-n luptă leu,
Dar vorba ce-ai vorbit a fost grozavă!
Și-uimit mi-e sufletul și gîndul meu!
Dar cum se pot lupta doi oameni, tată,
Cu foarte mulți, și vrednici totodată?
Căci nu-s ei numai zece pețitorii,
Nici douăzeci, ce-ar fi ușor de-nvins!
Cînd ai să știi, te vor lua fiorii!
Deci sînt din Dulichiul cel întins
Cincizeci și doi, și-aleși, iar servitorii
Sînt șase, care-i are-oricare ins.
Iar alții-apoi, care pețesc pe mama,
Sînt douăzeci și patru, toți din Sama,
Iar douăzeci sînt din Zachint. De-acasă
Din Itaca sînt doisprăzece-apoi;
Și nici pe crainicul Medon nu-l lasă
Și nici pe Femiu d-îngă ei, cu doi
Isteți împărțitori de vin la masă.
Deci dac-am sta-mpotrivă sînguri noi,
Mă tem, cum sînt și mulți și răi cu firea,
Că rău tu ți-ai plăti și-amar sosirea!
Deci caută și mai găsește-n minte
Și pe-alți fărtați și-ajutători ahei,
Să stea cu noi, cu drag și tari, părinte!”
Răspunse Odiseu: „Deci fă să iei
Acestea-n cap vro cîteva cuvinte!
Ce crezi, ne-ar fi de-ajuns cu brațul ei,
Atene deci, și Zevs fulgerătorul?
Sau vrei să cer și altor ajutorul?”
Răspunse Telemac apoi îndată:
„Aceștia doi sînt buni ajutători
Și tari, căci șed pe nori, iubite tată,
Domnind pe veci și oameni muritori
Și și pe-alți zei cu fire neschimbată!”
Deci zise Odiseu: „Și-s luptători,
Și nu-ndelungă vreme-o să ne fie
Departe stînd în marea bătălie,
Atunci cînd între noi și banda-ntreagă
De prinți, acolo-n marele palat,
Cumplitul braț al morții-o să aleagă!
Tu mîne-n zori te du neapărat
Acasă deci, șl printre prinți te bagă
Și stai cu ei, căci însumi îmbrăcat
Ca moș sărac și cerșetor al căii,
Veni-voi cu Evmeu să văd flăcăii.
Deci orișice batjocură mi-ar face
Prin marele palat acești flăcăi,
Tu rabdă toate suferind în pace;
Și chiar de m-ar și trage prin odăi
De păr și de picioare, cît le place,
Și pumni mi-ar da și m-ar stîlci-n bătăi,
Tu vezi și taci! Dar poți cu dulci cuvinte
Să-ndemni să-și curme fapta făr’de minte!
Firește, vorba nu-ți va fi primită,
Și face-și-vor de cap, căci trista zi
A morții lor s-apropie cumplită!
Deci prinde-n cap ce-acum vei auzi
Din gura mea! Cînd zîna cea iubită
De cei cuminți, Atene, va urzi
Pierirea lor, punînd în mine-ndemnul,
Cu papu-atunci voi face-un semn, iar semnul
Îndată ce-o să-l vezi, tu orice scule
Și orice arm-a tristului război
Din larga sală ia-le-atunci și du-le
În pod, în colțul cel mai dinapoi.
Iar ei, știind că-n sal-au fost destule
Și nu-s acum, vor întreba apoi.
Deci tu să spui mințindu-le, și-adică
Le-au dus, să zici, c-al salei fum le strică
Și nu-s nici lucii-acum, nici tăietoare,
Precum le-a fost lăsat cînd mi s-a dus
La Troia tata-n nave plutitoare,
Ci-n sal-aici funingene s-a pus,
Și aburi răi le-a stins a lor coloare.
Dar și mai mare lucru am de spus,
Pe care Zevs, și chiar acum mi-l dete:
Ei nu cumva prin sală să se-mbete
Și-apoi să vă certați prin larga casă,
Rănindu-vă-ntre voi, făcînd astfel
De rîs și nunta lor și-această masă,
Căci fierul trage, chiar și singur el
Pe om la sînge. Insă vezi și lasă
Un scut și-un coif și-o lance-n cerdăcel,
Pe seama mea și-a ta, și cu năvală
Să-ntrăm la ei și să-i snopim în sală.
Va face-apoi și-nvălmășiri nebune
Atene printre ei, și Zevs. Dar eu
Vreu alta să-ți mai spui, și-n minte-o pune!
Că dacă-ntr-adevăr tu ești al meu
Și sînge-al nostru, nimenui nu spune
C-ar fi sosit acasă Odiseu,
Să n-aibă de-asta nici Laert hăbarul,
Nici nimeni dintre slugi, nici chiar purcarul,
Nici maică-ta, ci numai eu cu tine,
Și-așa să ispitim ce gînduri au
Femeile-n palat, de rău ori bine;
Și și pe slujitori să-i văd de stau
Și-acum plecați cu inima spre mine,
Ori nici un fel de cinste nu ne dau
Și-și bat de tine joc și-acum pe-acasă,
Și pasă-le de noi ori nu le pasă.”
Răspunse Telemac atunci cuvinte:
„Tu inima-mi și-n urm-o să mi-o vezi,
Că nu-s pripit și nici ușor de minte.
Dar cred, să te gîndești că-i rău ce crezi,
Și nu ne-ar fi nici de-un folos, părinte,
Să umbli pe la toți să-i cercetezi,
Pierzînd și vreme-n timp ce prinții-n casă
Stau făr’ de griji și făr’ de-a veri ne lasă
Și n-au măsură-n jaf și nici hodină.
Dar poti să-ncerci ce minte e-n femei
Și cari îți fac ocări, ori nu-s de vină.
Deci zic pentru bărbați, să-i lași pe ei,
Să nu-i cercăm la stini, c-avem deplină
Și-n urmă vreme să cunoaștem ce-i,
Afară numai dacă știi că-ți dete
Vrun semn ce vrut-a Zevs să ți-l arete!”
Așa-și clădeau ei planul răzbunării,
Iar nava-n care Telemac cu-ai săi
Sosi din Pil, intra-n limanul țării.
La prund deci dară sprintenii flăcăi
Corabia lor, din largul gol al mării,
Spre-a n-o lovi cu-a valului bătăi.
Iar sculele ce-avea, din nava trasă,
Le-au dus flăcăii-apoi la Clitie-acasă.
Un sol apoi, trimis, a mers și spuse
Stăpînei Penelope la palat
Că fiul ei sosi și că se duse
La cîmp la stînă și porunc-a dat
Să stea corabia-n port și că stătuse,
Și-așa deci doamna n-aibă-nspăimîntat
Nici sufletul de-a fiului său viață,
Nici plîns duios pe-adînc mîhnita față.
Soseau deci să vestească pe regină
Deodată și Evmeu și-acest trimis.
Intrînd deci solul, el în sala plină
De roabe și femei: „Crăiasă!-a zis —
Sosit-a fiul tău!” Ci-n vorbă lină
Și stînd de doamn-aproape, și-a deschis
Evmeu cuvintele și-i spuse vestea,
Nevrînd să știe toți din jur acestea.
Spunîndu-i deci, pornit-a nepătatul
Păstor de porci și n-a mai stat pe loc.
Dar vestea asta răscoli palatul,
Iar prinții-au stat uimiți și ca pe foc.
Deci toți ieșiră și făcură sfatul
Departe-n curte, unde-aveau ei joc
Și-așa sub poartă ei ședeau cu toții.
Și-ntîi deci Evrimac vorbi cu soții:
„Ăst drum făcut de Telemac ni-e mare
Și jalnic lucru, soți de-același gînd!
Și nu-l credeam nici unul că e-n stare
Să-l facă-n viață! Și-l făcu-n curînd!
Acum deci s-aruncăm pe larga mare
O navă iute, ca, de-acum plecînd,
Să ducă celorlalți la Sama veste
Că toată pînda lor degeaba este!”
A zis. Dar capul și l-a-ntors deodată
Spre mare Amfinom, întîi de toți.
Și iată, nava lor în port intrată!
Vîslași trăgînd catargul, și piloți,
Și pînza de pe-antene jos luată!
Deci foarte-a rîs și zise cătră soți:
„Lăsați-o naibei veste, Evrimace,
Că uite nava-n port, ajunsă-n pace!
Ori Zevs făcut-a gîndul să și-l mute,
Ori ei văzură nava-n fuga ei
Și n-au ajuns-o, căci fugea mai iute!”
A zis, și-n grabă mîndrii prinți ahei
Au mers pe malul mării cei zbătute.
Deci dară nava cătră prund acei
Ce-au fost sosiți, și-apoi, din nava trasă,
Ce scule-aveau le-au dus slujbașii-acasă.
Iar ei s-au adunat cu toții-n piață,
Dar numai singuri ei, căci au gonit
Pe-oricare om s-ar fi-ntîmplat de față,
Bătrîn ori prunc, și pe-orișice venit.
Și-așa-ncepu cu sfat și cu povață
Trufașul Antinou a lui Evpit:
„Firește-acum o să se mire-aheii
Cum vrură pe-acest om să-l scape zeii!
Aveam pîndari întreaga zi, să poată
Vedea departe, stînd pe culmi pe sus,
Schimbînd pe cei trudiți cu-alți inși din gloată
Și niciodată seara dup-apus
Noi nu durmeam pe-uscat, ci noaptea toată
Pluteam pe larga mare-n jos și-n sus,
Și-n larg ne-afla deci faptul dimineții,
Dorind acestui om sfîrșitul vieții.
Așa pe Telemac pîndindu-l dară,
În ăst răstimp a vrut cu el un zeu
Și nevăzut se-ntoarse viu în țară.
Acum deci să-i gătim, așa zic eu,
Aci-n palat pierirea lui amară.
De ce l-am și răbda de-acum mereu,
Cînd nu se poate, pînă-i el în viață,
Să-i dăm acestei stări dorita față?
Căci e-nțelept și poartă minte bună,
Și-azi nu-i cu noi poporu-ntreg, azi nu-i!
Deci haideți, tineri, pînă nu-și adună
La sfat pe-ahei, că știu că-n furia lui
El nu va-ntîrzia, și-o să le spună,
Vorbind la mijloc în popor, că vrui
Să-i dau pierirea și c-a vieții sale
Scăpare-a fost că nu-l găsii pe cale.
Aceste rele fapte-apoi, vezi bine,
Ei nu le-or lăuda! Vor fi cu noi
Și silnici, cred, să m-ascultați pe mine!
Și chiar din țara taților apoi
Ei poate ne-or goni prin țări străine!
Deci noi să-l omorîm la cîmp, la oi,
Pe-un drum la țară și pe-ascuns, firește.
Și-așa-ntre noi să-i împărțim frățește
Și-averi și vite, și să dăm palatul
Să-l aibă mamă-sa și-acel un fiu
Al neamului ce are-a-i fi bărbatul!
Dar dacă vreți ca el, lăsîndu-l viu,
Să-și ție-averea și-mi răspingeți sfatul,
Atunci eu unul, soți, eu nu mai știu
De ce ne-am aduna noi toți grămadă
Spre-a face-averii lui atîta pradă?
De ce n-ar sta la casa lui tot insul,
Și-așa de-acasă s-o pețim? Ar da
Oricare daruri numai din cuprinsul
Averii lui, iar ea s-ar mărita
Cu-acel pe care-l vrea cu dinadinsul
Și cea mai mare zestre-ar căpăta.”
Așa vorbi acest mînat de ură,
Dar ei cu toții, nevorbind, tăcură.
Deci cel născut din Nis Aretiade
Răspunse, Amfinom, un vrednic fiu
Născut din tată foarte cumsecade,
Flăcău venit din largul Dulichiu
Și-al tuturor acestora un bade,
Pe care-l și avea — fiind mai viu
La vorbe dulci, și-un suflet ca lumina —
Mai drag decît pe-oricare-alt prinț regina.
Acesta deci cu inima scîrbită
Vorbi acestea-n sfatul lor obștesc:
„Eu unul parcă n-aș cădea-n ispită
S-ucidem pe flăcău, și vă vestesc,
Căci fapta-mi pare prea de tot cumplită:
S-omori un om din neam împărătesc!
Și-așa pe-ascuns, pe-un drum, și ca mișeii!
Deci noi să căutăm ce gînd au zeii.
Și dacă-n sfîntu-i sfat ar vrea Preasfîntul,
Eu însumi am să vi-l ucid, fărtați,
Și-oricui i-aș da și-ndemnul deci și-avîntul.
Dar zeii de ne-opresc, vă-ndemn să stați!”
Așa le-a zis și le-a plăcut cuvîntul.
Deci toți acum, din locul lor sculați,
Intrară la palat în rînduri dese,
Și-ntrînd ședeau pe bănci și pe la mese.
Deci doamnei Penelope zeii-i dară
Din nou îndemn dorinții ei fierbinți
Să vrea pe-o clipă să s-arate iară
Acestor răi și foarte-obraznici prinți,
Căci crainicul Medon, pîndind pe-afară,
Știu ce-au pus în relele lor minți
Și cum să dea lui Telemac pierire;
Deci foarte-n grab-a dus reginei știre.
Iar ea grăbită scoborî-ntre strînșii
Fruntași, în sală, și rămase stînd
Pe pragul salei largi, privind la dînșii,
Iar albu-i văl din creștet rîurînd
Cădea din două părți, umbrindu-i plînșii
Obraji frumoși, și-avea cu dînsa-n rînd
De-o parte și-alta două roabe fete,
Și-oftînd, lui Antinou un semn îi dete:
„Ah, răule-Antinou, tu-ncepătorul
Acestor fărdelegi ce le-ocrotești!
Te laudă prin Itaca poporul
C-ai fi-ntre cei de-o vîrstă-n trebi obștești
Și-n sfat și-n minte-atotstrălucitorul!
Dar nici n-ai fost așa și nici nu ești!
Și ce-ți făcu, să câți a mi-l răpune,
Băiatul meu, și ce-ai cu el, nebune?
S-omori orfan, cu tată mort pe-airea!
Orfanii-au tată-n cer pe Zevs, iar el
Oprește pe-oameni a dori pierirea
De-aproapelui! Ori n-auziși de fel
De tată-tău și nici de mîntuirea
Ce-n casă ne-o găsi cînd fu mișel
Și-ntreg poporul vrut-a să-l omoare?
Căci foarte-n furie-aduse pe popoare
Cînd el se-ncărdăși pentru răpite,
Plecînd în larg cu tafienii hoți
Și mult el păgubi tesproții-n vite,
Deși aceștia-n toate ne-au fost soți.
Deci vrur-a-l da unei pieriri cumplite,
Smulgîndu-i inima din el, și toți
Porneau spre jaf la mîndrele-i palaturi
Și mari nevoi l-au strîns din mii de laturi,
Și singur Odiseu le-opri puterea
Și stinse furia-n cei clocotitori.
Și-acum în schimb tu-i risipești averea,
Femeia i-o pețești și vrei s-omori
Pe singuru-i copil, și-mi faci durerea
Să-ndemni la rău pe-atîția pețitori!
Dar cer acum să mi te lași de rele
Și-urmînd o să se lase toți de ele!”
Răspunse Evrimac și-a zis cuvinte:
„Slăvită Penelope-a lui Icar,
Fă-ți inimă și-alung-acum din minte
Aceste gînduri de nespus amar.
Nici nu-i născut și nici de-aci nainte
Nu cred că se va naște-acel tîlhar
Ce-ar pune mîna să-ți ucidă fiul
Cît timp eu văd pămînt și sînt eu, viul!
Căci asta eu ți-o spui și va să fie:
Îndat-ar înroși tot fierul meu
Spurcatu-i sînge multa mea mînie!
Căci și pe mine marele-Odiseu
Adese mă lua-n copilărie
Pe-ai săi genunchi, pupîndu-mă mereu,
Și-n mîni el îmi punea rîzînd friptură
Și cupa mi-o ținea să beu, la gură.
De-aceea mi-e și drag copilu-ți foarte;
Mi-e cel mai drag din lume, și ți-o spui,
Că nici o teamă n-are el să poarte
Din partea prinților și-a orișicui!
Dar cînd vreau zeii să trimită moarte,
Nu poți opri pierirea nimănui!”
Așa zicea, spunîndu-i ca să spuie,
Căci însuși el lucra ca să-l răpuie!
Deci ea-n iatacul său de sus se duse,
Plîngînd pe cel de-atîtea ori jălit,
Pe dulcele-Odiseu, pînă ce-i puse
Pe ochi Atene-un somn nepotolit.
Ci-n vremea asta soarele apuse
Și-Evmeu sosise-n deal, unde-a găsit
Frigînd purcel d-un an, cu jertfă dată,
Pe tînăru-i stăpîn și bunu-i tată.
Pe-acesta însă, pe-Odiseu slăvitul,
Venind Atene-aproape, l-a atins
Cu varga sa, făcîndu-l iar zbîrcitul
Și slabul moș, în multe zdrențe-ncins,
Spre-a nu-l cunoaște-acum nepregătitul
Purcar Evmeu, și-așa de spaimă prins,
Să nu păstreze-n inima sa plină,
Ci vestea-n sîrg s-o ducă la regină.
Și-a zis flăcăul vorbe-ntraripate:
„Veniși, iubite-al nostru Eumeu?
Ce e-n oraș vro bună noutate?
La pîndă-n largul mării stau mereu
Și-acum aheii-ori toți sînt în cetate?”
Răspunse-acesta deci: „De-aceasta eu
Nici grijă n-am avut s-alerg pe-afară,
Să-ntreb de lume ce e nou prin țară.
Ci grija-mi fu să nu fiu om agale,
Să spui și-ndată să mă-ntorc. Dar fui
De-un om de-al tău întîmpinat pe cale,
Trimis de-alți soți, și pînă ce să spui,
Spusese-ntîi acesta maicii tale.
Iar alta ce mai știu, căci o văzui,
E asta, că din deal, de unde bine
Vedeam întreg orașul de sub mine,
Cînd fui la piatra lui Hermias, iată,
Văzui o navă cum grăbit venea
Și-apoi s-opri pe loc, în port intrată,
Și foarte mulți bărbați erau pe ea
Și mult era de scuturi încărcată
Și de-alte-ale lor arme. Și părea
Că ei ar fi, dar n-aș jura acestea.”
A zis, iar Telemac zîmbi de vestea
Purcarului, și-n zarea de lumină
Privit-a-n ochii tată-său pe-ascuns.
Deci după ce-și gătir-acum de cină,
Mîncau, și așa-ntr-al vorbelor răspuns
Ei veseli petreceau și-n voie plină.
Iar cînd au fost mîncat apoi de-ajuns,
Toți trei își așternură să se culce
Și-un somn i-a prins în mreaja lui cea dulce.