Odiseea/Cartea XX

 

El deci durmea-n pridvor acum afară
Pe cruda piele-a unui bou, și piei
Și-a pus pe el, de oi ce le tăiară
Spre-a face-ospețe prinții-acești ahei.
Evrinoma mai scoase din camară
Și-asupra-i puse și-un cojoc de-al ei.
Aici deci s-a culcat, și-n fundul minții
Veghind clocea-n ce fel s-omoare prinții.
Iar fetele cari și mai înainte
Durmeau cu prinții, tot ieșeau și-ntrau
Pe uși, rîzînd cu glume și cuvinte.
Deci lui prin suflet multe-i alergau
Și foarte-ntărîtat gîndea prin minte
Că ori sărind să le sugrume, sau
Să lase azi pe prinți și pe nebune
De cel din urmă rînd să se-mpreune.
Dar inima-i lătra. Precum cînd vede
Cățeaua pe-un străin pe lîngă pui,
Ea umblă-n jur lătrînd și se repede
Și foarte-ar vrea să sară-n fața lui
Și-n furia ei cumplit de mult se-ncrede,
Așa-i lătra de furie-acum cu hui
Și inima de-atîta destrămare.
Deci inimii-i făcea vorbind mustrare:
„Ah, rabdă, inimă! Că și-altă dată
Răbdat-ai tu și mai cîinesc un vai,
Pe cînd ciclopu-n peștera-nfundată
Mînca pe soții tăi, iar tu răbdai!
Te-a scos și-atunci din rău povața dată
De mintea mea, pe cînd tu tremurai
Crezînd că mori și te topeai cu plînsul!”
Așa vorbea cu inima dintr-însul,
Iar inima, supusă-n piept ca robul,
Tăcea răbdînd și sta pe loc, dar el
N-avea-n culcuș răgaz de-alin cît bobul.
Precum deci face-un om purtînd la fol
Un coș de capră ce-l umplu cu drobul
De sînge și ficați pe focul cel
Ce-l frige-ncet, mereu îi schimbă locul,
Dorind să-l frigă cît mai iute focul,
Așa el se-nvîrtea, arsurii pradă,
Pe-o parte și-alta, frămlntat în gînd,
Căci nu putea de loc mijloc să vadă
Cum singur el să prindă, și-n curînd,
Pe-atîția prinți, și mulți și tot grămadă.
Dar iat-atunci Atene, scoborînd
Din cer, venit-a-n chipul unei fete
Și-a zis, și-aproape lîngă cap îi stete:
„De ce acum tu, cel mai neferice
Din lume om, veghezi așa tîrziu?
Dar iată-ți casa ta, și iat-aice
Nevasta-n casă și iubitu-ți fiu,
Cum nu-i alt fiu mai bun să se ridice!”
Răspunse el gemînd: „Zeițo, știu!
Și-s drepte toate cele cuvîntate,
Dar sufletul din inimă-mi se zbate
Și-acestea le frămînt, zeițo bună:
Cum poate fi putință ca să prind
În mîni pe-acești mișei, cari împreună
Țin toți, eu unul singurul fiind,
Că-s totdeauna toți, oricînd s-adună!
Dar și mai mare lucru stau gîndind,
Că dac-aș și putea s-ucid mișeii,
În rînd cu mine stînd și tu și zeii,
Eu unde-atunci fugind să cat scăpare?
Aceasta deci te rog s-o cercetezi!
Răspunse cea cu ochi de-albastră zare:
„Fricosule! Cînd ai un soț și-l vezi,
Deși e slab și muritor și n-are
Nici minte multă,-ntr-însul tu te-ncrezi,
Și-n mine nu, că-s zeu, străin al morții
Și pot s-abat orice primejdie-a sorții!
Ascultă deci! De-ar fi să ne-nconjoare
Chiar și cincizeci de-oștiri pe noi, pe doi,
De varvari răi ce-ar vrea să ne omoare,
Tu tot le-ai smulge turmele de boi
Și singur tu le-ai stinge-al vieții soare,
Și-amar bătuți ei ți-ar fugi-napoi.
Deci dormi! Ce stai de veghe noaptea toată?
Căci zeii-au azi din rele să te scoată!”
A zis și i-a turnat un somn pe gene,
Un somn ce-n suflet dulce-alin i-a pus
Și trupu-i se topi-n adîncă lene.
Și-n cerul ei pe-Olimp apoi s-a dus.
Pe cînd durmea deci somnul dat de-Atene,
Un zeu voi-n iatacul ei de sus
Din somn pe Penelope-acum s-o scoale,
Și stînd, plîngea pe patul ei cel moale.
Cînd fu apoi de vaiet săturată,
Așa se blăstăma cu-amar cuvînt:
„Vai, dare-ar Artemis, zeița fată,
S-arunce-n pieptul meu din ceru-i sfînt
Săgeata ei, să mor aici îndată!
Și-apoi răpească-m-un vîrtej de vînt
Și ducă-mă pe-a mării căi cu spume
Și-arunce-mă-n Ocean, în fund de lume!
Precum deci viforul cu-a sa putere
Răpi pe fetele lui Pandareu, pe cînd
Pierir-ai lor părinți prin sfîntă vrere
Și-orfane-astfel în casă rămînînd,
Crescutu-le-a cu lapte și cu miere
Frumoasa Chipris cea cu chipul blînd,
Și minte mai presus de-orice femeie,
Și nuri vru Hera vecinici să le deie,
Iar Artemis plăcută sănătate
Și-Atene Palas însăși le-a deprins
Să știe țese lucruri minunate.
Pe-acestea deci Harpiile le-au prins
Pe cînd se duse Chipria să cate
Pe tatăl Zevs, pe-Olimpul cel întins,
Spre-a cere pentru-aceste-orfane fiice
În scurtă vreme-un măritiș ferice.
Căci Zevs acel ce nori prin aer poartă
Cunoaște-orice noroc ai să-l petreci,
Ori bun ori rău, și știe-oricare soartă
Și-a ta și-a tuturor, din veci în veci.
Și-așa pe fete, la palat din poartă
Le-au dus atunci Harpiile și deci
Le-au dat ca slujnici relelor Erinii —
Așa din larg Olimp acum seninii
Să-mi stingă ca nefost tot rostul vieții
Și facă-mă să intru sub pămînt
În noaptea lui, cu rănile săgeții,
Slăvita Artemis din cerul sfînt,
Păstrîndu-mi pe-Odiseu din timpul vieții
Icoană-n suflet, vecinică,-n mormînt,
Și nu-mi dea trai s-ajung să-i fac plăcere
Vrun altui om mai rău care m-ar cere!
Dar răul care-l rabdă tot mai poate
Să-l rabde-un om, oricît e de-ntristat
Și plînge ziua și suspinuri scoate,
Iar noaptea-și are somnul său în pat,
Căci somnul face pe-om să-și uite toate
Și bun și rău, de-ndată ce-a-nnoptat
Pe ochii lui și-ncet îi moare rana —
Dar eu acum nici noapte n-am, sărmana!
Și chiar și visuri rele nu știu cine
Din zei îmi dă, și-așa și-acum visam
Că doarme-Ulis în pat pe lîngă mine,
În toate-asemeni lui, cum îl știam
Pe cînd porni-n război. Și-atît de bine,
Sărmana, ce-mi părea, că nu ziceam
Că-i numai vis, ci stare-adevărată.”
A zis, și-apoi veni și ziua-ndată.
Dar plînsul ei cel jalnic ascultîndu-l
Mîhnitul Odiseu, că-l auzea,
El foarte-acum speriat era cu gîndul,
Că-n mintea lui i se păru că ea
Îi stă la cap și plînge, cunoscîndu-l.
Strîngînd deci pieile pe cari durmea,
Le-a dus și le-așeza pe bănci frumoase,
Iar pielea cea de bou în curte-o scoase.
Și-așa-ncepu cu mînile nălțate
Spre tatăl Zevs: „Părinte Zevs de sus,
De-ai vrut, după dureri nenumărate,
Pe-al mării umed drum. să fiu adus
În țara mea, dă-mi semne-adevărate
Aci năuntru, prin cuvîntul spus
De-un om din cei ce-ncep să se trezească,
Și-afar-un semn, prin vrerea ta cerească!”
Așa vorbea rugîndu-se. Iar tata
Îndată-l asculta, și din senin
Din nalt Olimp un tunet el tunat-a.
Deci foarte mult se bucura că-i vin
Dorite semne-așa-n curînd a gata,
Căci și-altă prevestire-avu deplin
Și-o spuse-alături una dintre roabe
Ce-acolo măcinau în rîjniți boabe.
Deci unsprăzece fete-aici și-o babă
Rîjneau și orz și grîu în rîjnitori.
Deci toate-acum durmeau, căci mai degrabă
Sfîrșiră orzul dat de pețitori.
Aceasta numai una, cea mai slabă,
Și-acum rîjnea mereu, tîrziu spre zori.
Deci stînd puțin de-a-mpinge greaua roată,
Vorbi privind spre cer și-n lacrimi toată:
„Vai, tată Zevs ce stăpînești pămîntul
Și cerul tău! Nici strop de nour nu-l
Și tare-ai mai tunat! Ai dat preasfîntul
Și marele tău semn deci oarecui.
Ascultă-mi tu și mie-acum cuvîntul
Și fă sărmanei roabe-așa cum spui:
Mănînce prinții-aceștia, dulce tată.
Mîncarea lor de cea din urmă dată!
Căci nu mai am nici nopțile hodină
Și-mi tremură genunchii-acum și mor
Rîjnind, sărmana, prinților făină!
Mănînce-o asta cea din urm-a lor!”
Deci buna veste-acum avînd deplină,
Fu vesel Odiseu, că tunător
Și Zevs i-a dat și baba semn dorinții,
Și-așa zicea că tot va bate prinții!
Iar celelalte slujnici prin palatul
Cel larg, deștepte, focul l-au aprins.
Apoi și Telemac, lăsîndu-și patul,
Cu haine se-mbrăcă și-apoi și-a-ncins
Din umeri spada peste piept de-a latul
Și-opinci frumoase el sub tălpi și-a prins
Și-n mîni luat-a lancea lucitoare,
Cea foarte lungă umbră dînd la soare.
Și-așa pornind, din prag se-ntoarse iară
Și-i zise Evricliei întrebînd:
„Cinstit-ați voi pe-acel străin de-aseară
Cu vin și pat, ori s-a culcat flămînd?
Din partea mamei el putea să piară,
Că toate-acum i s-au schimbat în gînd!
Cu bunii cei ce tac ea stă ca muții,
Cinstind mereu tot răii și limbuții!”
Răspunse-atunci bătrîna: „Telemace!
Să nu-mi dai vină pentru-acel străin,
Că nu-i de vină și-un nedrept i-ai face!
A stat cît vru și i-a cerut și vin;
Mîncare-ar fi avut oricîtă-i place,
Dar n-a vrut el, că l-a întrebat de vrea,
Iar cînd el începu de somn să spuie,
Ea roabele-a trimis un pat să-i puie.
Dar el ca un deprins cu-amara trudă
Și-așa golan, n-a vrut să doarmă-n pat
Și nici de cergi nimic n-a vrut s-audă.
Ci-n sală jos pe lespezi s-a culcat
Subt piei de oi, pe-o piele încă crudă
De bou, iar eu și-o țoală i-am mai dat.”
A zis, iar el ieși cu lancea-n mînă,
Urmat de doi frumoși dulăi de stînă.
A zis, și-apoi el își văzu de cale,
Mergînd în piață la bărbații-ahei.
Ci-n casă doica-n graba muncii sale
Striga, Euriclia,-ntre femei:
„Stropiți curînd și măturați prin sale,
Pe bănci covoare-mi așezați și piei;
La mese-apoi leșie și burete,
Spălați și cupe și ulcioare, fete!
Și apă din cișmea cărați curată,
Și nu-mi stați mult pe-acolo tăndălind,
Căci uite, prinții-o să ne pice-ndată
Și pînă-n ziuă ne-or veni, mă prind,
Căci azi și sărbătoare-avem legată!”
Așa zicea bătrîna poruncind,
Iar ele s-au supus în graba mare,
Plecînd la lucru-n drumu-i fiecare.
Deci douăzeci porniră la fîntîna
Cu recea apă; altele, lucrînd,
Puneau ici-colo prin palaturi mîna.
Apoi și slugii prinților întrînd,
Pe-aceștia-n curte i-a trimis bătrîna
Să taie lemne. Și-au venit curînd
Cu apă fetele,-a venit în urmă
Purcarul, aducînd trei vieri din turmă.
Pe-aceștia i-a lăsat să pască dară
Prin larga curte-a marelui palat,
Iar el vorbea cu Odiseu pe-afară,
Și-așa vorbindu-i, multe l-a-ntrebat:
„Își fac și-acum batjocură și-ocară
Din tine pețitorii-ori te-au lăsat,
Străine-al meu, și nu-s ca mai nainte?”
Iar lui îi zise Odiseu cuvinte:
Și-aduse niște capre lucitoare
Și fruntea turmei pentru prînzul cel
Bogat de azi al gloatei pețitoare
Deci doi ciobani care-au venit cu el
Legatu-le-au sub bolta sunătoare,
Iar el cîrtit-a pe-Odiseu astfel:
„Și-acum întuneci locu-aici cu tine
Și superi oamenii cerșind, străine?
Și n-ai odată să te cari? Îmi pare
Că cearta dintre noi nici n-o să ia
Sfîrșit, decît cînd vei gusta, tîlhare,
Amare lovituri din mîna mea!
Nu-s și-alți ahei destui să-ți dea mîncare?”
A zis, iar Odiseu tăcut clătea
Din cap, gîndind adînc în el ascunse,
Cumplite gînduri, însă nu răspunse.
Spre dînșii-ntoarse-apoi al treilea pașii,
Filete deci, iar el era la boi.
O vacă stearpă i-au cerut fruntașii
Și capre grase-aduse din zăvoi.
Pe-acestea deci le-au fost trecut luntrașii
Cari trec și-ncolo oameni și-napoi.
Lega și el aceste vite-aduse
Și-apoi veni lîngă purcar și-i spuse:
Așa i-a zis, ieșindu-i înainte.
Cu dreapta-ntinsă el îi dete deci
Binețe-apoi, și-așa vorbi cuvinte:
„Noroc, străine taică! Să petreci
Măcar de-acum voios, că, Doamne sfinte,
Destul vei fi bătut și tu poteci,
Plîngînd la mulți! Dar, Zevs, deși ești tată,
Nu-i zeu mai crud ca tine să ne bată,
Căci după ce tu naști pe oameni, bieții.
N-ai mil-apoi de ei și-i bați de sus
Cu mari dureri și cazne ale vieții.
Un junghi, cînd te zării, prin piept mi-ai pus,
Și-un plîns umplutu-mi-a tot cîmpul feții,
C-aminte de-Odiseu tu mi-ai adus,
C-o fi pribeag și-n zdrențe curgătoare.
Cerșind sărac, de-i viu și vede soare!
Iar dacă-i mort și sub pămînt se duse.
Vai mie de-Odiseu, și vai și-amar!
Căci el încă de mic copil mă puse
În țara chefalonilor văcar.
Vaci am, ce-i drept, că-mi tot sporesc nespuse.
Cum n-o mai fi avut norocul rar
Alt om să-și vad-astfel sporind prăsila!
Dar prinții-aceștia mi le iau cu sila!
Și cată să le dau, că nu mă lasă.
Căci foarte sînt și-obraznici și mișei
Și chiar de Telemac puțin le pasă
Și nici n-au teama vecinicilor zei!
Și-acum, că-i Odiseu lipsit de-acasă,
Fac sfat să-i ia averea pentru ei!
Și-un gînd în suflet îl tot port prin minte
Și-l am, că l-am avut și mai nainte,
Și tot socot că rău ar fi, firește.
Să plec cu boii-ntr-alte părți, să-i mîn
Pe loc străin, cît timp încă trăiește
Iubitul fiu al bietului stăpîn!
Dar iarăși, de-altă parte, mă-ngrozește
Să sufăr un nedrept și să rămîn
Aici, să-nghit amarul mult în mine,
Păzind pentru străini averi străine!
Și crede-mă că eu de-a multa oară
De mult aș fi fugit și m-aș fi dus
La alt vrun crai pe-aci-n vro țărișoară,
Căci cîte rabd aici n-am grai de spus!
Dar tot aștept și stau că doară-doară
Sosi-ne-va-ntr-o zi de unde-i dus
Stăpînul meu, sărmanul, și-o să poată
Să-mprăștie din palat mișeaua gloată!”
Răspunse Odiseu și-a zis cuvinte:
„Văcarule Filete,-acum să-ți spui
Că nici nu pari un om fără de minte,
Nici rău să fii, și-ndată te văzui
Că drept ții ochii numai înainte.
Deci iată ce-ți vorbesc, iar tu să pui
La inimă, și-ți fac și jurămîntul:
S-audă Zevs, întîiul zeu, preasfîntul
Și vatra jertfei sfinte din palatul
Acestui rege-al cărui oaspe sînt,
S-audă deci: sosi-va nepătatul
Stăpîn al tău! Și-ți spui și-acest cuvînt:
De față fi-vei și-o să vezi bărbatul
Cu ochii tăi, de vrei și-o vrea Cel sfînt,
Cum el o să ucidă pețitorii
Ce-i sînt acum pe-averi stăpînitorii!”
Răspunse-atunci Filete cu durere:
„Vai, dare-ar Zevs din cer, străine-al meu,
Să fie-așa, să vezi tu ce putere
Și mîni am să-l ajut!” Iar Eumeu
Și el tot astfel se ruga-n tăcere
S-aduc-odată zeii pe-Odiseu.
Pe cînd vorbeau acestea slujitorii,
Într-altă parte-a curții pețitorii
Puneau la cale, răii, cum s-omoare
Pe bietul Telemac. Ci-n stînga lor
Un vultur, dintre cei deprinși să zboare
Prin nori umbroși, trecu-n grăbitu-i zbor
Ducînd o turturea tremurătoare.
Deci zise Amfinom: „Acest omor,
Fărtați ai mei, nu cred că-i cu izbîndă!
Eu plec că-i timp și gura mi-e flămîndă.”
Deci mult plăcu și vorba gurii sale.
Deci toți intrară prin palat, și-apoi
Lăsînd pe bănci frumoasele mantale,
Se puseră să laie vieri și oi
Și capre toți, și vaca, și la cale
Și-au pus ospățul pentru-atîta roi.
Frigînd fripturi, au prins deci a le rupe
Și vin cu ap-amestecau prin cupe.
Deci pînea-n coșuri le-o-mpărți Filete,
Văcarul cel de multă cinste plin,
Iar cupe-n mîni apoi Evmeu le dete;
Melantie-amesteca-n ulcioare vin,
Și-așa mîncînd fripturile tăiete,
Flăcăii-și petreceau. Dar pe străin,
Pe tată-său, în sală aducîndu-l
Și foarte-n suflet frămîntat cu gîndul,
Îl puse Telemac la prag să șadă,
La masă mică și pe scaun rău,
Și părți din măruntăi i-a pus grămadă,
Și-n cupă de-aur vin. „Bea-ți vinul tău
Și șezi aci-ntre oameni să te vadă,
Că nu mai las să rîdă vrun flăcău
De tine-acum și nici să te lovească.
Nu creadă ei că-i cas-aici obștească.
Ci-i casa tatei Odiseu, vezi bine,
Și-n locul lui stăpîn aici sînt eu,
Căci tot ce-a strîns, el strînse pentru mine!
Voi, prinților, deci nu mai stați mereu
De-ocări aici și vorbe de rușine,
Să nu stîrniți ori certe-ori știu și eu!”
A zis, iar ei mușcau cu dinții-n buză
De ce-ndrăznețe vorbe-aveau s-auză.
Și-i zise Antinou a lui Evpite:
„Deși cuvinte grele el ne-a spus,
Să-i fie totuși, frați ai mei, primite!
Vedeți și voi cum ne-a luat de sus
Vorbind amenințări nesocotite?
Ah! nu vrea Zevs din cer, că i-am fi pus
De mult căluș de-a nu mai spune sfaturi
Și-așa trufașe vorbe prin palaturi!”
A zis, dar el nici nu-și făcu zăbavă
Să dea răspuns acestui om trufaș.
Iar crainicii duceau, spre sfîntă slavă,
Sutimea jertfei sfinte prin oraș,
Și-aheii s-adunau într-o dumbravă
A zeului Apoi care-i arcaș.
Scoțînd deci pulpi din boi, le-au fript și-ndată
Făcute părți, mîncau din jertfa dată.
Deci parte deopotriv-au dus slujbașii
Și pentru Odiseu, și-așa i-au pus
Tain la fel, și lui, ca toți părtașii,
Căci însuși Telemac așa le-a spus.
Atene însă ațîța fruntașii
Să-și bată jocul și să ia de sus
Și-aici pe Odiseu cel plin de slavă,
Spre-a-i pune-n suflet tot mai mult-otravă.
Era deci între prinți un tînăr care
Mișele gînduri învîrtea prin minți,
Ctesip cu numele, cu-averea mare,
Și-n Sama locuiau ai săi părinți.
Pețea și el pe doamna deci, căci tare
Trufaș era de-avere printre prinți.
Acesta dar, ca omul de nimică,
Așa-ncepu-ntre pețitori să zică:
„Ia stați, voi prinți, să spui o vorbă mare!
Acest străin avu, cum se cădea,
Cu noi la fel tainul de mîncare,
Căci nu-i frumos să rîdem de-o lichea
Pe care Telemac ca oaspe-l are.
Deci haid să-i dau și eu un dar, să-l dea
Și el ca dar cui toarnă apă-n baie,
Ori altei slugi sau roabe-n vro odaie!”
A zis, luînd din coșul unde stete
Un os de bou și dete-acest flăcău
Spre-Ulise-n furie, dar acesta-și dete
Deoparte capul și-a scăpat de rău
Și greu sunat-a osu-ntr-un părete.
Ulise-atunci, privind în jurul său,
Își puse-amaru-n mare rîs al gurii.
Dar zise Telemac, cuprins de furii:
„Noroc pe capul tău că-ntr-astea clipe
Tu nu-l loviși pe om, căci s-a ferit
Și-așa-l scăpă minunea unei pripe!
Căci dacă mi-l loveai, te-aș fi lovit
Și eu cu lancea drept în gît, Ctesipe!
Și-atunci în loc de nunt-ar fi-ngrijit
De groapă tată-tău, plătindu-ți gluma!
De-aceea-n casa mea vă cer de-acuma
Să nu-mi mai puneai mișelii la cale!
Căci pîn-acum am fost copil brudiu,
Acum pricep și văd și-mi este jale
De multul jaf ce-n casa mea mi-l știu,
Că vinu-n cupe voi mi-l scurgeți vale
Și pînea mi-o mîncați, lăsînd pustiu
În turmele ce am, și-i multă prada,
Și-un singur om nu poate-opri grămada!
Deci nu-mi mai faceți toate-n ciudă mie!
Iar dac-ați vrea pierirea să mi-o dati,
Ei haide-atunci și dați cu dușmănie!
Căci mult mai bine vreau să mă-ngropați,
Decît să văd cu ce obrăznicie
Și cît de nebunește vă purtați,
Gonind și pe străini, și prin palaturi
Tîrînd cu sila slujnicile-n paturi!
Cu dinții-atunci ei buzele-și mușcară
De ce-ndrăzneț vorbea cu ei aici.
Dar zise Agelau: „Să nu vă pară
Nici grea această vorbă, dragi amici,
Nici nu i-o dușmăniți c-a fost amară!
Deci nu mai huiduiți pe slugi, și nici
Pe-un biet străin ce vine și rămîne
Și nici pe-alt om ce-n casă-i are-o pîne!
Dar mamei tale, Telemac, și ție
Un sfat v-aș da, și e-n folosul tău!
Cît timp trăgeați nădejdea să mai vie
Ulise-acasă, n-a fost nici un rău
Să stăm noi prinții-aici, ca-n ospeție,
Căci el ne găzduia-n palatul său,
Deși lipsea, și nu-i rușine asta.
Dar este-acum, că-i văduvă nevasta!
Căci, negreșit, e mort! Deci stăi și-i spune
Și stăruie de ea și-nvaț-o deci
Să ia pe cel mai bun care i-ar pune
Mai mare-al nuntii dar, și s-o petreci!
Iar tu să-ti stăpînești, copile bune.
Și casa ta și cîte ai de veci,
Mîncînd și bînd cum bunii zei te lasă,
Iar ea să-și vad-acum de-o altă casă!”
Răspunse Telemac: „Dar jur, iubite.
Pe Zevs și-amarul tatei că, de vrea,
Eu n-o amîn de loc să se mărite!
Ba chiar o-ndemn, pe cine-o zice ea,
Și-i dau și daruri mari, cu drag gătite!
Dar însumi s-o alung, eu n-aș putea,
Ferească Dumnezeu, și nu-mi ajute
Să-i zic cu sila: haide, mamă, du-te!”
A zis, iar lor le puse-Atene-n gură
Un rîs nestins, iar mintea le-aiurea.
Rîdeau deci cu ciudată-nstrîmbătură
Și carne crudă și cu sînge-n ea
Mîncau acum, iar ochii li s-umplură
Nevrînd de plîns și totu-n ei vestea
Un trist sfîrșit, c-așa le dete-Atene,
Văzîndu-i deci, striga Teoclimene:
„Sărman de voi! Ce rău v-apucă, bieții!
O noapte grea-nvălește trupul lor
Din creștet pînă-n tălpi, iar plînsul feții
Și-a lor sughiț e ca și-n cei ce mor,
Și-s plini de sînge stîlpii și păreții!
E plin prin curte, plin e prin pridvor
De voi uciși, umblînd năluci tăcute,
Spre-a merge-n noaptea celor morți mai iute.
Iar soarele din cer își stinse focul
Și-amar-o noapte-a scoborît de sus!”
Așa vorbi-ntre ei acum prorocul;
Iar ei pe-un rîset și mai rău s-au pus.
Atunci și Evrimac, bătîndu-și jocul
De-acestea vorbe, s-a sculat și-a spus:
„Îți joacă-n cap, străine, gărgăunii,
Că stai vorbind palavre ca nebunii!
Ei haideți, servitori, și-ndată mare
Să-i faceți vînt și scoateți-l în drum,
Că-i zi, și-aici lui noapte i se pare!”
Și-a zis Teoclimen: „O, nicidecum
Eu n-am nevoie, poate altul are,
Să fiu condus de slugi! Căci am și-acum
Și ochi și-urechi și gleznele-amîndouă,
Și-ntreagă mintea-n cap, nu rea ca vouă,
Și pot să plec cu ele-n pace-afară,
Așa precum și plec, căci văd venind
Un rău de care-n ziua lui amară
Nici unul voi nu veți scăpa fugind,
Nici unul care-n sînge să nu piară,
Voi, prinții-acei ce stați batjocurind
Străini sosiți, astfel zvîrliți întregii
Mînii cerești o culme -a fărdelegii!”
A zis și-apoi a părăsit palatul
Și merse la Pireu, bărbatul cel
Cu multă cinste, și-l primi bărbatul.
Iar ei rîdeau în și mai jalnic fel,
Acum batjocurind pe supăratul
Flăcău, pe Telemac, rîzînd de el
Ce oaspeți răi pe lîngă sine are.
Și-i zise-așa din gloată nu știu care:
„Nu cred că-n lumea-ntreagă oarecine
Primi străini în casă-i oarecînd
Mai răi, iubite-al nostru, decît tine!
Căci iat-acum acest golan flămînd
Vrea vin mereu și carne, dar, vezi bine,
Să fac-o treabă nici nu-i dă prin gînd!
Și-i și bătrîn, pămîntului povară!
Iar altu-ncepe-a proroci prin țară!
Dar dac-ai vrea s-asculți ce-ți spui, iubite,
Un sfat ce-ți dau, și bine-ar fi să vrei.
Tu ia golanii-aceștia și-i trimite
Pe-o navă la siculi, că poți să iei
Pe dînșii prețuri binișor plătite.”
Așa i-a zis deci unul dintre ei.
El însă nici nu vru nimic să știe
De cîte-aceștia-i spuseră-n prostie,
Ci stînd, tăcea cu inimă-ntristată,
La tată-său privind, și răbdător
Dorind și clipa cînd să puie-odată
Pe-acești nimernici mînile spre-omor.
Iar mult cinstita lui Icarie fată
Își puse-un scaun chiar în fața lor
Și stînd îi asculta pe toți din casă
Ce vorbe-acum vorbeau șezînd la masă.
Deci multe-avînd fripturi, își petrecură
C-un dulce prînz bogat, dînd glumei drum.
Dar nu se poate-n lume mai amară
O cină cum a fost a lor și cum
Avea-in curînd să le-o gătească, dară,
Acest cumplit bărbat, împins acum
De-Atena zîna, căci de mult mișeii
Urzeau un rău ursit să-l bată zeii.