Odiseea/Cartea XIX
În sală singur Odiseu rămase
Gîndind pierirea lor în mintea lui,
Cu sfatul cel ce-Atene-n gînd i-l dase.
Și-a zis lui Telemac: „Acum tu sui
În pod aceste arme de prin case,
Iar prinților, de-or întreba, să spui
Mințindu-le și-așa să zici adică:
Le-am dus — să zici — c-al salei fum le strică
Și nu-s nici lucii-acum, nici tăietoare,
Precum le-a fost lăsat cînd mi s-a dus
La Troia tata-n nave plutitoare,
Ci-n sal-aici funingene s-a pus
Și aburi răi le-a stins a lor coloare.
Dar și mai mare-un lucru am de spus
Pe care Zevs, și chiar acum mi-l dete:
Ei nu cumva prin sală să se-mbete
Și dînd la ceart-apoi să ia cuțitul,
Rănindu-se-ntre ei, făcînd astfel
De-ocara lumii-ospățul și petitul,
Căci fierul trage-ușor pe om la el.”
Așa vorbi deci Odiseu pățitul,
Și-n grabă și porni flăcăul cel
Cu bune minți la vrednica mătușă
Și-așa i-a zis, bătînd la ea la ușă:
,,Acum te rog și să-mi oprești, bunică,
Femeile-n odăi și să le-ncui,
Căci armele lui Odiseu adică
Aș vrea pe toate-n culă să le sui,
Că-n sală stînd funingenea le strică
De cînd e tata dus; eu însă fui
Copil ce n-am știut, și-acum le-aș scoate
Și-n pod le-aș duce-n loc scutit pe toate.”
Răspunse-atunci și zise ea cuvinte:
„Vai, dare-ar tatăl Dumnezeu de sus
Să prinzi și tu copile-odată minte,
Să-ți vezi de-a veri, că prea ți le-au răpus
Dar cine-apoi, mergîndu-ți înainte,
Va duce lampa ca să vezi? C-ai spus
Să-nchid pe slujnici ca să nu te vadă.
Că-i noapte-n pod, iar armele-o grămadă
Răspunse Telemac așa: „Străinul!
Nu-l rabd, oricine-ar fi, prin casa mea
Să-mi aibă-n casă pînea mea și vinul,
Iar el trîndav și lenevind să-mi stea!”
A zis, iar ea-nțelese cu deplinul
Și-nchise-n casă fetele cu ea.
Ei doi apoi deci, paz-avînd destulă,
Mergînd s-au repezit să care-n culă
Și coifuri mari și scuturi buricate
Și suliți lungi cu vîrf ucigător;
Și-Atene-avea- ntre mînile-nălțate
Făclie de-aur înaintea lor.
Și-a zis flăcăul vorbe-ntraripate:
„Vai, tată drag, ce foc strălucitor
Văd ochii mei! Minune-a frumuseții!
Și bolțile pe sus, și-n jur păreții
Și albii stîlpi cari suie-a lor mindrie
De țin grindișui cel de brad pe ei,
Par toate-arzînd ca flacăra cea vie!
O, negreșit că unul dintre zei
E-n pod cu noi, că ce-ar putea să fie?”
Deci tată-său i-a zis: „Să nu-ntrebi ce-i
Și taci! Căci asta-i firea cea pe față
A celor ce-au din veci și-n veci viață!
Dar du-te-acum și culcă-te, iubite,
Iar eu o să mai stau, c-aș vrea nespus
Să-ncerc puțin cu vorbe potrivite
Pe maică-ta, că știu că voi fi pus
Să-i spui mereu, să-i spui necontenite!”
I-a zis, iar el cu facla-n mîni s-a dus
Să doarmă-n patul unde-odihnă dulce,
De-oricîte ori dorit-a să se culce,
Căta-n iatacul său, al naltei case,
Și-un dulce somn închis-a ochii săi.
Ci-n sală singur Odiseu rămase
Gîndind în minte-omoru-acestor răi.
Dar prea-nțeleapta doamnă se-mbrăcase
Și-apoi, ieșind din mîndrele-i odăi,
Veni pe scări părînd, împodobita,
Diana-n mers și-n farmec Afrodita.
Aproape lîngă foc i-au pus deci dară
Un jelț frumos, cu flori împodobit,
De-argint și fildeș, o lucrare rară,
Pe care-odată foartele vestit
Icmaliu l-a făcut, și jos spre-afară
Sub tălpi un scăunel, și-au azvîrlit
Covor apoi, frumos întins cu mîna;
I-au pus pe scaun, și-a șezut stăpîna.
Venir-apoi și fetele-adunate
De sus de prin odăi, cu sprinteni pași,
Și-au dus de-aici rămasele bucate
Și cupele din care-acei trufași
Băură vin, și-au strîns cele-ncurcate.
Deci nou stîrniră focu-n făcliași
Și multe lemne-au pus, și-așa făcură
Să dea mai mult și zare și căldură.
Din nou Melanto, deci cu vorbe grele,
Mustra pe Odiseu și-a zis: „Ehei!
Și noaptea vrei să te-nvîrtești, mișele,
Prin cas-acum, să spionezi femei,
Trăgînd cu coada ochiului la ele?
Dar n-ai mîncat destul, și ce mai vrei?
Hai, cară-te și pieri de-aici, nebune,
Să nu te-alung gonit cu vrun tăciune!”
Răspunse Odiseu cuprins de furii:
„Dar ce-ai, nebuno, că mereu te legi
De mine-așa-n mînia lătrăturii?
Ori pentru că-s murdar și n-am întregi
Vestmintele, tot dai cu moara gurii?
Eu umblu-așa ca oamenii pribegi,
Cerșind pe drum, căci lipsa mă silește
Și-așa e soarta orișicui cerșește!
Și eu am fost ferice-n lume-odată,
Și-aveam de unde și-mi plăcea să dau
Cu pline mîni din casa mea bogată
Oricăror cerșetori, cînd mă rugau.
Și-aveam și slugi cu miile, tu, fată,
Și multe-aveam cari fac pe cîți le au
Și bine să trăiască-n orice vreme,
Și plini de-averi în lume să se cheme!
Dar Zevs din cer mi-a stins norocul vieții,
C-așa vru el. Deci cum nu te gîndești
Că tu, pierzînd podoaba frumuseții,
De care-aci-ntre fete te mîndrești,
Să nu rămîi ca dup-un foc păretii!
Și vezi ce faci, că poate că mîhnești
Pe doamnă-ta și-o-mpingi așa-n mînie —
Dar e nădejde și-Odiseu să vie!
Iar dacă-i mort și-i stinsă orice rază
De-ntoarcere, trăiește Telemac,
Pe care-l poart-Apolo-n sfînta-i pază!
Și crezi că el nu știe-acum ce-i fac
Femeile, și n-are ochi să vază
Că voi aveți pe-aici purtări de drac?
Și-i vai de voi de-o-ntinde-o dată mîna!”
Așa vorbi și-l auzi stăpîna.
Deci ea s-a-ntors și zise supărată,
Certînd femeia: „Poate crezi că eu
Nu știu ce faci, cățea nerușinată,
Și cîte rele-mi făptuiești mereu
Cari toate-n cap ți se vor sparge-odată!
Dar nu știai și n-auziși că vreu,
Și nu ți-am spus că vreu să-ntreb străinul
De știe de-Odiseu, c-amar mi-e chinul!”
Și-a-ntors spre chelăriț-apoi suspinul:
„Evrinoma, un scaun tu să pui
Și-o piele peste el. Să stea străinul
Aproape lîngă mine, ca să-i spui
Ce vreau să-ntreb, să-mi spuie cu deplinul
Și el ce-aș vrea s-aud din gura lui.”
A zis, iar ea un scaun deci aduse
Și-o mîndră blană peste scaun puse
Și-n scaun larg șezut-a așadară
Aproape ei și-n față-i Odiseu;
Și-așa-nceput-a ea cu vorbă rară:
Acum de-ntîi aș vrea străine-al meu,
Să-mi spui: tu cine ești? Din care țară?
Din ce părinți și-oraș? Aceasta vreu.”
Și-așa răspunse Odiseu cuvîntul:
„Femeie, tu, cum n-a născut pămîntul,
Și-atît de mult ești făr’ de nici o pată
A dreptei minți și-a vrerilor din piept,
Încît ți-e faima pînă-n cer urcată
Asemeni faimei unui foarte drept
Și vrednic împărat ce-a pururi cată,
Cu temere de zei și și-nțelept,
Să mearg-a legii cea mai sfîntă cale,
Și-așa de dragul cîrmuirii sale
Dau orz și grîu ogoarele muncite
Și-s plini de rod toți pomii pămîntești
Și fată-ntr-una turmele de vite,
Iar largul mării celei mari dă pești,
Și-n juru-i cresc popoare fericite;
Asemeni lui și tu, crăiasă, ești!
De-aceea poți să-ntrebi de tot ce poate
Să-ntrebe-un om, și-ntreabă-mă de toate,
Dar nu-ntreba de-a taților mei țară,
Și nu-ntreba, te rog, de neamul meu,
Să nu-mi mai amintesc de-o soarte-amară
Ca și mai mult să plîng cel plîns mereu,
Căci nesfîrșite-oftaturi zeii-mi dară!
Și nici nu se cuvine,-așa cred eu,
Să stai plîngînd prin casele străine.
Deci nu-ntreba, scurmînd amaru-n mine.
Plîngînd ce-a fost, sporești degeaba-n jale.
Și-apoi mă tem ca nu cumva să pui
Mînie poate-n slujnicile tale
Și-n tine chiar, să-mi zic-așa că nu-i
De-amarul meu, că-mi curge plînsul vale,
Ci-mi curge-așa de vinul ce-l băui.”
Răspunsul verde-așa deci și-l ascunse,
Iar doamna-l asculta și-apoi răspunse:
,,Vai, buna minte-a mea și-a frumuseții
Podoabă mîndră zeii cei de sus
De mult mi le-au răpit, cu rostul vieții.
De cînd sărman bărbatul meu e dus,
Urmînd pe-ahei, în floarea tinereții.
Vai, dacă l-aș vedea de zei adus
Și-ar fi cu mine-aici, mi-ar fi sporită
Și slava mea, și fața-ntinerită.
Dar biata plîng mereu! Că-mi încărcară
Nespus amar pe cap dușmanii zei!
Cîți principi locuiesc această țară
Cu mîndru-apus al soarelui, și cei
Din Sama și Zachint, și de pe-afară,
Dintr-alte-ostroave,-unindu-se-ntre ei,
Mă cer nevastă, făr-a-mi fi pe vrere,
Și stînd îmi prad-a fiului avere.
Deci nu mai pot să văd de slujitorii
Obștești, de crainici, necum să-ngrijesc
De bieți străini și goi! Iar pețitorii
Dau zor cu nunta, însă eu găsesc
Mereu să fac zăbavă-nsurătorii.
Dintîi îmi dete-n gînd un zeu ceresc
Să-ncep să țes supțire-o pînză lungă
Și-așa vorbind, băgai pe prinți în pungă:
«Voi, prinți ce mă pețiți! Mi-e mort iubitul
Bărbat, dar dați-mi timp (căci am și tort
De-ajuns) și-apoi grăbi-vom și nuntitul,
Să țes dintîi un giulgi de pus pe mort,
Să-l am pentru Laerte preaslăvitul!
Să nu-mi aud ocări ce rău mă port,
Că nu-i făcui un giulgi, după putere,
Că strînse doar nespus de mare-avere!»
Și-așa credeau cu toții-acestea spuse.
Eu ziua deci țeseam între femei,
Dar noaptea, la făclii anume-aduse,
Stricam la pînză-ntregul rost al ei.
Și vreme multă de trei ani trecuse
De cînd acum tot înșelam pe-ahei.
Dar cînd apoi sosi și-a patra vară,
Din multe luni și vremi ce se schimbară.
Cățelele de roabe-au spus ce este,
Căci nu țineau cu mine! Și-n iatac
Intrară deci aheii făr’ de veste
Și foarte m-au mustrat de ce le fac!
Și-așa curmai nevrînd acea poveste.
Dar iat-acum, de-mi este-ori nu pe plac,
Nu pot să mai amîi nici măritarea,
Nici n-am alt plan șiret spre-a-mi fi scăparea.
Și-mi cer să mă mărit, de zor, părinții.
Și vede-apoi și fiul meu că nu-i
Alt chip de-a da sfîrșit nesocotinții
Acestor prinți ce-i surpă casa lui,
Că-i mare-acum și-n toată vlaga minții.
Dar haide-acum, străinule, să-mi spui
De unde ești? Ce neam? Că nu-i fi doară
Născut ca-n basm din bab-ori din fecioară.”
Răspuns-a el din nou cu mari suspine:
„De ce tot ceri, crăiasă doamnă, dar
Să-ți spui acum și stărui pînă-n fine?
Tu vrei s-aprinzi cumplitul meu amar
Ce-acum sub spuz-a amorțit în mine!
Dar asta-i soarta unui biet fugar
Pribeag prin țări, gonit ca de blesteme,
Cum sînt și eu, răbdînd de-atîta vreme!
Dar dacă vrei să știi, atunci voi spune.
În miezul mării largi e un pămînt
Și Creta-i zic; frumos cu lanuri bune.
Ostrov în care vrut-a Tatăl sfînt
Nespus de multe suflete s-adune,
Și nouăzeci de-orașe-acolo sînt.
Deci multe limbi amestecă-n el zeii,
Căci mulți într-însa locuiesc și-aheii,
Și mulți apoi cretanii, băștinașul
Popor al ei, și cidonieni în el,
Și-și au dumnezeiești pelasgi locașul
Și dorii, cei ce nu vorbesc la fel.
Iar Cnosos este mai de frunte-orașul
In care-i rege Minos, omul cel
Ce tot din nouă-n nouă ani o dată
Vorbea cu Zevs, cu-al tatălui meu tată,
Căci Deucalion copil îi fuse,
Iar Deucalion e tatăl meu
Și doi copii acesta deci ne-avuse,
Eu cel mai mic și-ntîi Idomeneu.
Dar frate-meu la Ilion se duse,
Urmînd și el pe fiii lui Atreu.
Iar nume am Eton, mai slab crescutul,
Dar el fu mai voinic și-ntîi născutul.
Văzui în Creta pe-Odiseu deci dară,
Și-n casă-l găzduii, în casa mea;
Căci vînturi iuți și rele-n jos îl dară
Pe cînd Maleea-n drum o ocolea,
Mergînd spre Troia; deci s-oprise-n țară
La noi, la Amnis, unde-altar avea
Ilitia, și-a dat de rele maluri,
Abia scăpat de Crivăț și de valuri.
Venind dar în oraș, dorea să cate
Pe frate-meu Idomeneu, zicînd
Că-i oaspe-al lui cinstit și cu dreptate.
Ci-a unsprăzecea zi era de cînd
Plecase-acum pe larg doritu-mi frate.
Și-așa-l chemai în casa mea, cătînd
Să-i fac primire și cu-ntreaga vrere,
Căci mult-aveam în casa mea avere.
Deci strînsei pentru el și soți făină.
Și vin și boi de hrană, mai vîrtos;
Și-a stat cît timp fu marea încă plină
De-un vînt ce răsturna și oameni jos,
Bătînd din nord cu multă nehodină,
Stîrnit de-un zeu cumplit de mînios.
Și-a treisprăzecea zi a vrut Preasfîntul
Să plece-apoi, cînd mai scăzu și vîntul.”
Atari minciuni spunea și-astfel scornite
încît păreau că-s adevăr, iar ea
Plîngea acum plînsori nepotolite
Că trupu-ntreg în plîns i se topea.
Precum pe munți troiene-ngrămădite
De-un vînt dc-apus încep a se muia
Cînd vîntul cald al primăverii bate
Și-n văi pornesc păraie-acum umflate,
Așa curgea șiroi acum fierbinte
De plîns pe-obrajii jalnicei femei,
Plîngînd pe soțul ce-i ședea nainte.
Iar el se-nfiora de mila ei
Văzînd-o-n plîns, dar el tăcea cuminte,
Iar ochii lui ca bolovanii cei
De fier sau piatr-au stat în neclintire,
Și-așa viclean făcea plînsorii-oprire.
Deci după ce s-a săturat de plînsul
Cel plin de lacrimi, ea-ncepu: „De nu-i
Scornit ce-ai spus și te mîndrești cu strînsul
De hrană pentru el și soții lui
Și zici că foarte-ai și-ngrijit de dînsul,
Aș vrea să mi te-ncerc, și deci să-mi spui
El cum era? Ce haine-avea anume?
Și soții lui, de-i drept, să-i spui pe nume!”
Răspunse el și zise de-altă parte:
„E greu, femeie, să le spui pe rînd,
Căci mult e timpul cel ce ne desparte!
Sînt douăzeci de ani acum de cînd
Trecu prin Creta-n drumu-i mai departe
Dar tot voi spune-așa cum port în gînd
Icoana lui, cît poate să recheme
Puterea minții dup-atîta vreme!
Purta deci Odiseu o-mpurpurită
Manta de lînă, nu ca de război,
Iar copcia ei din aur făurită,
Și două sponci avea; și știu apoi
C-avea pe copcie-o mîndru-nchipuită
Poveste-așa că-n labe-i un copoi
Ținea un pui pestriț de căprioară;
Mușcînd în el vedeai cum îl omoară
Și greu puteai de cîne-ntîi pricepe
Cum el, de aur, iuți mișcări făcea
Și cum sugrumă bietul pui și-ncepe
Să-l muște-apoi, iar puiul se zbătea.
Și ca și pielița uscatei cepe
Tunic-atît de lucitoare-avea,
La care-or fi privit mirate-adese
Femei, cred eu, cari știu ce-nseamn-a țese
Acum eu spui cum îl văzui, crăiasă,
Dar vezi și tu că nu știu dac-a fost
Așa cum spui cînd a plecat de-acasă,
Ori poate-n drumul lui făcut-a rost
De-alt rînd de haine, date la vro masă
Sau pe-unde-o fi cătat vrun adăpost,
Căci mulți prieteni îi dădură zeii,
Și-asemeni lui, puțini erau aheii!
Chiar eu i-am dat de-aram-o spadă bună
Și-o mantie și-o haină-i mai dădui,
Hlămidă pînă-n tălpi, și-așa-mpreună
Cu el mergînd, cu cinste-l petrecui
La navă-n mal, cînd n-a mai fost furtună.
Și-un crainic el avea, și pot să spui
Și-acesta cum era, și-l știu pe nume,
Că oacheș om și creț la păr anume
Și-adus era și puțintel din spate;
Ceva mai vîrstnic decît el, și-i da
Și cinste mai presus, și cu dreptate,
Bărbatul tău, și foarte-l asculta.
Iar nume-avea acesta Evribate.”
A zis, iar doamna ca pierdută sta
Și și mai tare-a năvălit-o plînsul,
Căci toate-au fost așa cum spuse dînsul.
Deci cînd a fost sătulă de suspine
Și plînset mult, așa i-a cuvîntat:
„De-acum, măcar c-ai fost destul, străine,
Cinstit ca om sărman aci-n palat,
Vei fi iubit cu mult mai mult de mine!
Căci toate-aceste însămi i le-am dat,
Pe cîte spui, frumoasele lui straie,
De mine-mpăturate-aci-n odaie!
Dar el acum e dus și n-o să vie
Acasă-n veci! Căci merse-n ceasul rău
La Iliu cel ce blăstămat să fie!”
Răspunse iarăși el: „Prea-ți ești călău
Al propriei inimi! Prea și cu urgie
Tu plîngi, femeie, pe bărbatul tău!
Dar nu-mi lua altfel acum dojana,
Căci orișice femeie-ar fi, sărmana,
Se plînge-așa cînd și-a pierdut bărbatul,
Chiar și de-ar fi un rău, cînd l-a iubit
Și dragi copii le dete Zevs și patul!
Deci cum n-ai plînge tu pe-acel vestit
Și vrednic rege, cum ți-a fost bărbatul,
Cel ca și-un zeu din cer de-mpodobit.
Dar zic să plîngi cu firea minții bune
Și-ascultă ce vorbesc, că—i drept ce-oi spune.
În țara care-o stăpînesc tesproții
Vecini cu voi, vorbeau de el că-i viu
Și vine-acasă și că-i dau cu toții
Și-averi și scule. Și-ți vorbesc ce știu.
Pierdu însă și nava sa și soții
În largul mării cei cu cîmp pustiu,
Pe cînd lăsa Trinacria cu nava,
Căci rea făcură soții săi isprava.
Tăind acolo vitele ce-avuse
Hiperion, iar mîniosul Zeu,
Și el și Zevs, corabia le-o răpuse.
Deci toți pieriră. Numai pe-Odiseu,
Călare stînd pe-al navei fund, îl duse
Un val al mării, rătăcind mereu,
În țară la feaci, de cari s-aude
C-ar fi prin tații lor cu zeii rude.
Deci multe daruri ei i-au dat, ținîndu-l
În cinste ca pe-un zeu, și chiar și-acel
Să-l și petreac-acas-avură gîndul.
Deci poate că sosea de mult, dar el
Mai bine vru ca drumul amînîndu-l,
S-adune-averi prin lume, căci astfel
De om era, mai mult decît oricare
Știind ce-i de folos, că-i minte mare.
Fidon, tesprotul crai, cu mari cuvinte
Așa mi-a spus, jurînd, că nava sta
Gătită-n port cu-averi și cu vestminte
Să-l ducă pe-Odiseu în țara sa.
Dar eu plecai de-acolo mai nainte,
Căci tocmai se-ntîmplase de pleca
Un vas de tesprioți, pe-un vînt propice,
Spre-ostrovul Dulichiu cel plin de spice.
Văzui și-averi cîte-Odiseu strînsese.
Că zece rînduri de vieți de-ajuns
Putea să aibă. Însă el mersese
Să cerce vrerea celui nepătruns
Din vecinicul stejar cu ramuri dese.
Să afle la Dodona vrun răspuns,
În ce chip ar intra ca să n-o pață,
În țara lui, pe-ascunsul ori pe față.
Deci el e sănătos și va să vie
În scurtă vreme, după sfatul sfînt,
Și nu-ndelung de-acum o să mai fie
Departe deci de-al Itacei pămînt.
Dar dacă, doamnă, vrei și-o mărturie,
Te pot încredința cu jurămînt.
Deci Zevs întîiul dintre zei m-asculte
Și sfînta vatr-a focurilor multe
De sfinte jertfe-n casa nepătată
În care-acum de zei sînt eu adus,
Că tot ce-am spus e vorb-adevărată
Și toate-or fi așa precum le-am spus!
Nu trece luna asta și s-arată
Vestitul Odiseu! Pe cei de sus
Jurat-am deci, că e pe drum spre casă!”
Iar lui îi zise trista-n veci crăiasă:
„Vai, dare-ar Zevs să fie-așa, străine,
Și-atunci tu mi-ai cunoaște voia mea
Și daruri multe aveare-ai de la mine,
încît oricine-ar fi, cînd te-ar vedea,
Să-și zică-n gînd: fericele de tine!
Dar bine știu ce soartă voi avea,
Căci bine-mi spune inima amară.
Nici bietul Odiseu întors în tară.
Nici tu trimis în țara ta iubită
Că nu-s stăpîni în casa mea precum
Era el viu, să facă și cinstită
Primire celor ce erau pe drum
Și plini apoi de daruri să-i trimită!
Dar haideți, roabe, și-i spălați acum
Picioarele, și-apoi cu cergi și țoale
Un pat s-așterneți pentru dînsul moale,
Și-așa-ncălzit și hodinit în patul
Cel moale-al lui s-ajungă sfînta zi.
Iar mîne-l ungeți, pînă-n revărsatul
De zori, frumos, să poat-apoi prinzi
La masă-n rînd cu Telemac băiatul;
Și vai de cel ce-un rău i-ar mai urzi!
Acela-mi plece,-oricîtă supărare
I-aș face că-l gonesc, dar să se care!
Căci cum m-ai și cunoaște tu pe mine
Că sînt la minte și-nțeleptul gînd
Mai sus decît sînt altele, străine,
De-aș sta nepăsătoare-aici văzînd
Că nespălat și-n haine de rușine
îmi stai la masă, rea… dînd,
Căci scurtă este-a omului trăire.
Iar cine-i crud și-n fapte și-n gîndire.
Aceluia tot răul i-l dorește
Și lumea dimprejur, cît timp e viu,
Și chiar și după moarte-l urgisește.
Dar cel ce e curat și-n fapta lui,
Și-i tot așa curat și ce gîndește,
El are-o slavă-n fața orișicui
Și-o duc drumeți de-o-mprăștie-n țări străine
Și tot vorbesc de-un om ca el de bine.”
Răspuns-a el cumintei lui neveste:
„Femeie tu, ce-ți plîngi pe Odiseu,
Urîte-mi sînt și cergi și toate-aceste
Velinți și piei de cînd lăsai și eu
Frumoșii munți cu-nzăpezite creste
Ai Cretei mele și-s pribeag mereu.
Deci las’ să domn pe jos pe-o piele-ntinsă,
C-așa mi-e inima de mult deprinsă.
Căci pîn-acum eu multe nedurmite
Și-amare nopți pe pietre le trecui
Veghind sosirea zorilor dorite!
Și nici spălarea pe picioare nu-i
De mine, deci, și chiar și de-ai trimite
Pe vruna, doamnă, n-aș lăsa nicicui
Din cîte roabe te slujesc, stăpînă,
S-ating-al meu picior cu alba-i mînă,
De n-ai cumva pe vruna dintre ele
Cu gînd cinstit, bătrînă, prin palat,
Și care-ar fi-ndurat și-amar și rele
Pe cîte bietul eu le-am îndurat.
Aceasta deci, ea poate să mă spele!”
Răspunsul Penelope-așa l-a dat:
„Iubite-al meu străin, și-ți zic iubite,
Căci n-am văzut cu gînduri mai cinstite
Pe nici un om străin din cîți trecură
Al casei noastre prag, nici om ales,
Atit ai de-nțelepte vorbe-n gură
Și-atît de chibzuit din minte-ți ies.
Dar am aici, cu bună-nvățătură,
Bătrîn-o roabă foarte de-nțeles
La orișice, și care și crescuse
Lăptînd pe-acel sărman ce mi se duse,
Căci ea, primit pe mîni, cinstita babă.
Cînd maică-sa-l născu, l-a pus la sîn.
Deci ea te va spăla, deși e slabă.
Ei, haid, mătușo, spală-l pe bătrîn,
Că-n toate tu m-ascu’.ți cea mai degrabă.
De-o vîrstă e cu bietul tău stăpîn,
Că poate și-Odiseu, pe unde moare.
Așa va fi la mîni și la picioare,
Căci bieții muritori cînd îi ajunse
Necazul vieții-mbătrînesc curînd.”
A zis, și-atunci obrajii și-i ascunse
Bătrîna-n palme și gemea plîngînd
Și mult se tînguia și-așa răspunse:
„Vai mie, vai, sărmane suflet blînd!
Atît de mult deci te urî preasfîntul,
Mai mult decît pe toți cari văd pămîntul,
Măcar c-aveai atît de temătoare
De zei tu inima! Și dintre greci
N-a dat lui Zevs jertfiri prisositoare
Și-atîtea oi și coapse de berbeci
Ca tine,-oh, dulce-al meu, alt om sub soare,
Rugîndu-te ca-n pace să petreci,
S-ajungi cărunt al vîrstei fericite,
Crescînd iubitu-ți fiu viteaz, iubite,
Și singur ție-n lume-ți stinse toate,
Și-ntoarcerea și viața pe cărări!
Așa vor fi rîzînd de dînsul poate
Femei străine, cînd printr-alte țări
La praguri de bogați oftaturi scoate
Cerșindu-le, cum ție-ți fac ocări
încît nu lași, de groază, să te spele,
Spre-a nu te rîde-acestea mari cățele!
Dar eu te spăl, căci doamna vrea, și iată
De-al dînsei drag te spăl, și-al meu, că vrui,
Și nu știu cum atît de-nduioșată
Mi-e inima de tine! Și să-ți spui
De ce, că uite, încă niciodată
Străini, din cîți veniră, nu văzui
Să semene cu Odiseu mai bine
La glas, la mîni, la toate-așa ca tine!”
Răspunse Odiseu, urmîndu-și planul:
„Așa mi-a spus oricine m-a văzut,
Că foarte samăn cu-Odiseu sărmanul,
Cum chiar și tu o spui. Și-i de crezut!”
A zis, iar ea aduse-apoi ligheanul
Și rece-a pus dintîi, și l-a umplut
Cu apă caldă ca pentru spălare.
Deci sta la foc, în dulcea vetrei zare
Cumintele-Odiseu; deodată însă
Se-ntoarse spre-ntuneric, căci un gînd
Cumplit trecu prin inima lui strînsă,
Ca nu cumva de rana pulpei dînd,
Bătrîna, biata, cea atît de plînsă,
Să știe că e el și-atunci strigînd
Să-l dea de gol și să-i urzească rele.
Venind deci baba, a-nceput să-l spele
Văzu deci rana-n pulpa spintecată,
Pe care i-o făcuse-un porc mistreț,
Pe cînd stetea-n Parnas la unchi odată,
La regele-Avtolic, cel mai isteț
Din cîți trăiesc de-a spune-o-ncornorată
Minciună-n pripă și-a jura-ndrăzneț.
Ăst dar al său Hermias i-l dăduse,
Căci multe coapse el pe foc îi puse
De miei și iezi și desfătate șale
De vite-acestui zeu spre-a-i fi amic,
Iar zeu-l petrecea cu drag pe cale.
Mergînd deci dară regele-Avtolic
În Itaca-n palatul fetei sale,
Găsi, născut de-atunci, copilul mic,
Pe care Evriclia cea cuminte
I-l puse pe genunchi, și-a zis cuvinte:
„Acum tu vezi și caută, Avtolice,
Un nume bun și potrivit de tot
Iubitului copil al dulcei fiice,
Căci mult te-ai tot rugat să ai nepot!
Și-așa va rămînea precum vei zice.”
Răspunse Avtolic atunci: „Socot,
Tu, fata mea, și ginere-al meu bune,
Să-i ziceți dar așa cum vă voi spune.
Fiindcă eu sosii aci-n palatul
Copilei mele foarte îmbufnat
Pe multă lume cîtă e pe latul
Și lungu-acest pămînt, vă dau un sfat:
Să-i ziceți Odiseu, deci îmbufnatul.
Iar cînd, flăcău, veni-mi-va prin palat
În care mult-avere-o am rămasă,
Bogat în daruri o să-mi plece-acasă!”
Se duse Odiseu la daruri dară,
Cînd fu, precum s-a spus, flăcău voinic.
Deci toți cu drag aci-l întîmpinară
Și unchii săi și regele-Avtolic;
Ieși chiar și-Amfiteea-n prag afară,
Soția drag-a dragului bunic,
Și mult îl săruta la dînsa-n brață,
Pe dragile-i lumini, pe cap, pe față.
Deci regele-Avtolic poruncă dete
Să fac-ai săi băieți ospăț slăvit.
Ei dar aduseră, voinic în spete,
Un bou bătrîn și-ndată l-au jupit,
Tăindu-l tot, iar părțile tăiete,
Făcîndu-le felii, le-au potrivit
Și-apoi cu grijă, prin frigări înfipte,
Pe mese le puneau, fierbinți și fripte.
Atunci întreaga zi deci împreună
Făcur-ospățul pînă cînd era
Lumină-n cer, și toți în voie bună.
Dar cînd apoi și-amurgul scobora
Și-a fost și-a nopții vreme care-adună,
Tot însu-atunci durmind se bucura
De somnul cel ce-odihnă este-a vieții.
Deci cînd veni și faptul dimineții,
În zori plecară la vînat flăcăii,
Cinstiții unchi ai lui, ca deobicei,
Luînd cu dînșii slugii și căpăii.
Și-așa se duse și-Odiseu cu ei.
Urmînd pe coaste deci suișul căii,
Pe muntele Parnas cu codrii cei
Frumoși și verzi, sosiră-n umblet iute
Și sus pe culmile de vînt bătute.
Din largul Ocean cu ape line,
Ieșind încet și soarele de sus,
Scălda cu raze dulci dintîi coline
Și culmi, acum, iar ei mereu s-au dus
Urmîndu-și cînii-n goana urmei pline,
Iar unchii după cîni….
……………..
……………..
Acum aci-ntr-o mare-nfundătură
Dormea un porc mistreț. Nicicînd prin ea
Nici vînturi iuți și tari nu străbătură,
Nici ploaia cea din cer n-o pătrundea,
Nici soarele cu dulcea lui căldură,
Și-atît de des hățișul o-ngrădea,
Că cuib era al nopții-ntunecate
Și jos grămezi de frunze scuturate.
Mistrețul deci, și-n larma lătrăturii
Și-a pașilor de om ce-au răzvrătit
Tăcerea nopții-n inima pădurii,
Ieși naintea lor, și i-a-ntîlnit.
Și foc scotea din ochi, și plin de furii,
Jucîndu-și coama părului zbîrlit,
În calea lor cumplita fiară stete.
Deci cel dintîi al îndrăzneței cete
Sări spre fiară-n goana sa fierbinte
Cu lunga-i suliț-Odiseu și-a dat,
Ci-n furie-i fiara i-o luă nainte
Și, dînd pieziș cu colțul, i-a-mplîntat
Deasupra de genunchi cumplitul dinte
Adînc în șold și-n sus i-a despicat
O mare parte-a cărnii furiosul,
Dar n-a ajuns adînc să-i sfarme osul.
Dar lancea s-a fost dus și străbătuse
Pe porc prin umărul său drept, trecînd
Prin piept, așa că vîrfu-i se văzuse.
Căzu deci fiara-n colb atunci gemînd,
Iar sufletul din caldu-i trup se duse.
Pe-acesta deci l-au și jupit curînd
Și unchii săi și slugii, și-l tăiară,
Iar rana cea făcută-n șold de fiară
Cu multă grijă i-au legat-o bine
Și-opriră prin descîntece apoi
Să curgă sîngele cel roș din vine.
Deci iute toți se-ntoarseră-napoi.
Iar cînd la timpu-nchiderii depline
A ranei ce-o-ngrijeau cu mari nevoi
Se-ntoarse tînărul acasă-n tară,
Ei daruri multe și frumoase-i dară.
Și mult-aveau și mare bucurie
Părinții dragi acasă și-ntrebau
De toate cum au fost, dorind să știe,
Iar el le-a spus de-a rîndul, cum vînau,
Cum porcu-apoi din neagra vizunie
Veni spre ei pe cînd înaintau
Și cum primi deci colțul rănii crunte
Pe cînd vîna cu unchii săi pe munte.
Și-acum, spălîndu-i rana vindecată,
Ea-ndat-o cunoscu și i-a scăpat
Din mîni piciorul ce căzu deodată
Cu zgomot în ligheanul ce-a sunat,
Întors pe dos, cu apa răvărsată.
Deci veselă, dar și mîhnit-a stat
În fața lui, cu glasul stins în gură,
Iar ochii-i vii de lacrimi i s-umplură.
L-a prins de sub bărbie-apoi bătrîna
Și-a zis încet.: „Dar tu ești Odiseu!
Și nu te-am cunoscut pînă ce mîna
N-am pus-o peste-ntreg stăpînuL meu!”
Și-n clipă, vrînd să-i știe și stăpîna,
Privi spre ea, să-i spuie, dar fu greu
Să-i vad-ori să-nțeleagă ea privirea,
Căci gîndu-ntreg i-l duse-Atene-airea.
Atunci pe după gît el dreapta-i puse
Și-o trase-ncet cu stînga cătră el
Și-ncet vorbindu-i la ureche-i spuse:
„Vreai tu, bunico, să mă pierzi astfel?
Chiar tu, femeia care mă crescuse
La sîn odată-n fașe mititel,
Acum cînd, suferind atîtea rele,
Pribeag îmi văd pămîntul țării mele?
Acum că mă cunoști și vrut-au zeii
Să știi că-s eu, nu spune nimănui,
Să nu mă știe roabele-ori aheii!
Că-ți spui, bătrîno, și va fi ce-ți spui,
Că dacă zeii-or vrea s-omor mișeii
Acești de prinți, în ștrang o să te pui,
Deși mi-ești doică,-n ștrang sub bolta porții,
Cînd da-voi pe-alte rele slujnici morții!”
Răspunse-atunci și-a zis Euriclia:
„Cum poți să-mi spui o vorb-așa de grea?
Tu bine doară-mi știi statornicia
Și inima ce-o port în mintea mea!
Ca piatra și ca fierul mi-e tăria
Și tot așa ca ele știu tăcea.
Dar una-ți spui și prinde-o-n mîna minții:
De vrea Cel sfînt s-omori vrodată prinții,
Pe nume-atunci o să-ți arăt pe toate
Femeile dușmance și-o să-ți spui
Că-ți fac rușine prin palat, nepoate!”
Răspunse însă el: „Nevoie nu-i
Să-mi spui chiar tu. Căci prea ușor se poate
Chiar eu să aflu gîndul orșicui.
Dar lucrul ăsta ține-l în tăcere
Și-l lasă zeilor și-n sfînta vrere!”
Așa vorbi, și-și potoli și frica;
Iar ea s-a dus s-aducă apă-n vas,
Căci n-a rămas din cea ce-a fost nimica.
Deci după ce l-a uns apoi cu gras
Ulei, cînd fu-ndeajuns spălat, bunica,
El scaunul șederii lui l-a tras
La vatră, stînd să-l încălzească focul
Și-al rănii-ascunse-n zdrențe iarăși locul.
Și-așa-ncepu cuvînt de la crăiasă:
„Acum, străine,-un lucru am în gînd
Și-aș vrea să mi te-ntreb, că foarte-mi pasă.
Tîrziu e ceasul nopții și-n curînd
Dormi-vor cei ce pot durmi și-i lasă
S-adoarmă grijile ce-or fi avînd.
Dar eu, de vreau să dorm, de grija multă,
Degeaba-nchid cei ochi, că nu m-ascultă!
Căci ziua plîng și-oftez de toate cele,
Dar și mai uit să plîng, că-mi văd mereu
De lucrul meu și-al slujnicelor mele.
Dar cînd rămîi prin noapte numai eu
Și toate dorm și nu mai sînt cu ele,
Zac tristă fără somn pe patul meu
Și griji pe griji prin suflet mi s-alungă
Și plîng prin noaptea nesfîrșit de lungă.
Precum deci trista-n veci Privighetoare
Își cîntă jalea, fata lui Pandar,
De cum începe-al primăverii soare,
Ascunsă-n umbra verdelui frunzar.
Schimbînd mereu cîntări răsunătoare
Cu dulcele său glas, bocind amar
Pe cel ucis, nebuna, vai! copilu’
Lui Zet și-al ei, de ea ucis, Itilu,
Așa și sufletul se zbate-n mine
Și bietul gînd din două părți mi-e prins:
Ori stînd pe loc, eu să păstrez, străine,
Cu fiul meu acolea, neatins
Și-ntreg avutul lui, și-al meu, vezi bine,
Și roabele și-acest palat cuprins,
Cinstit păzind și soțului meu patul,
Pe cum îmi dă și gura lumii sfatul.
Ori pe-altul să-l urmez, vrun tînăr care
Mă tot pețește-acum, fruntaș aheu,
Și bun și dînd și zestrea cea mai mare.
Căci pîn-a fost și mic copilul meu
Și fără minți, la nici o măritare
N-aveam cum mă gîndi, să las chiar eu
Și goală casa soțului, sărmanul,
Și mic și făr’de nime-n ea orfanul!
Dar azi cînd e și-n mintea sa bărbată
Și-ajuns în vîrsta tinereții lui,
Mă roagă chiar să plec de-aici odată,
Căci vede-acum că altă cale nu-i
Să-și scape-averea cea de-ahei mîncată.
Dar ian să-mi tălmăcești un vis ce-avui:
Am douăzeci, și-mi sînt vederii placul,
Gîscani mîncînd din albii-n prag alacul,
Veni însă din munți un vultur mare
Cu ciocul strîmb, și toți cu gîtul frînt
Zăceau acum pe jos, uciși de gheare.
Iar el zbura-n văzduhul lui cel sfînt.
Deci eu prin vis plîngeam făr’ de-alinare;
Și-atunci femei, la jalnicul meu cînt,
Veniră multe-n jur și-umplură locul,
Dar n-au putut să-mi stingă-n suflet focul.
Vulturu-apoi cu glas de om deodată,
Pe-a casei culme scoborînd, a zis:
«Mîngîie-te, a lui Icarie fată,
C-aievea e ce vezi, și nu e vis,
Gîscanii-s prinții și-au primit răsplată,
Iar vultur am fost eu, de zei trimis
Acum, bărbatul tău, întors în țară,
Să dau acestor prinți o moarte-amară »
Așa vorbi. Eu însă deșteptată,
Privii după gîscani; ei vii și-acum
Mîncau din albie grîu ca și-altădată!”
Răspunse Odiseu: „Pe-un singur drum
Poți da o tălmăcire-adevărată
Și-n vis ți-a spus-o chiar bărbatul cum.
Pe prinți, venind, el morții o să-i deie.”
Iar lui i-a zis din nou a sa femeie
„Acum, la visuri știu așa, străine,
Că-s multe visuri fără de-nțeles,
Iar multe mint, ori n-au izbînzi depline.
Căci două-s porțile pe care ies:
De corn și fildeș. Deci un vis ce vine
Pe poarta cea de fildeș alb și-ales,
Acela minte și nimic n-arată
Și nici plinire n-are-adevărată.
Iar cel venit prin corn aievea știe
Ce este-ntr-adevăr și spune drept.
Dar visul ce-l avui nu cred să fie
Venit pe-aici! Căci lucrul ce-l aștept
Mi-e stins de veci și fiului și mie!
Ascultă deci ce spui și pune-n piept,
Să vezi că mie-alt drum nu-mi mai rămîne!
Căci iată vine-amara zi de mîne.
În care eu voi părăsi și patul
Și casa dulcelui bărbat al meu,
Căci am să-i pui pe-aceștia la-ncercatul
Topoarelor, pe care Odiseu
Ca parii-n gard, la rînd, aci-n palatul
Cel larg și le-așeza, iar jocul, greu
Era, căci el ochind putea petrece
Săgeata lui prin toate treisprăzece.
Pe prinți acum la-ntrecere-i voi pune;
Și-oricare dintre dînșii va putea
Cu mai puțină trudă să-l înstrune
Voinicul arc și-n stare ca să dea
Săgeata-n drumul fugii ei nebune
Prin toate-aceste fiare,-o să mă ia
Și-acela deci să-mi fie-apoi bărbatul,
Și-urmîndu-i lui voi părăsi palatul,
Acest palat iubit, vai, Doamne sfinte,
Și-atîta de frumos, de care eu
Și-n vis îmi voi aduce-odat-aminte!”
Răspunse-atunci cumintele-Odiseu:
„Crăiasă, lucrul foarte e cuminte!
Deci fă-l curînd, căci dac-amîi mereu,
Se poate-ntoarce soțul tău, stăpînă,
Și mîndrul acest joc îl scapi din mînă!”
Deci zise ea: „De-ar fi să nu te cheme
La somn, și-ai vrea să stai și să mai spui,
De-urîtul lungii nopți eu nu m-aș teme!
Dar lucru-n lume cu putință nu-i
Să n-aibă omul somnul său la vreme!
Căci orice lucru-și are rostul lui
Și-așa făcură zeii rînduire
In tot ce-i omenesc cerut de fire!
De-aceea dar acum eu mă voi duce
Sărmana-n rîndul casei cel de sus,
Că doară-doar un somn o să m-apuce
În patul plin de-atîta plîns nespus,
Că n-are cînd de plîns să se usuce.
De cînd acum bărbatul meu e dus
La Troia cea cu numele de fiere.
Iar tu-ți așterne-ori jos, ori pat îți cere.”
A zis. Și-apoi pe plina de podoabe
A casei scară-ncet ea s-a urcat,
Nu singură, ci-urmîndu-i multe roabe.
Iar cînd ajunse-n jalnicul ei pat,
A plîns încit curgeau pe haină-i boabe
De lacrimi mari, dorind pe-al ei bărbat.
Și-a plîns așa pînă ce-a pus Atene
Un dulce somn pe plînsele ei gene.