Articolul fără titlu publicat în Timpul (V), 1 Februaurie 1880.

36082Optimism — Din Timpul - 1880Mihai Eminescu


Ca un fel de refugiu de multele inconveniente ale vieții, Dumnezeu, în în alta sa bunăvoință, a dat omului râsulcutoată scară de la zâmbetul ironic până la clocotire a homerică. Când vezi capete, atât de vitreg înzestrate de la natură, încât nu sunt în stare a înțelege cel mai simplu adevăr, ca pete în care, ca în niște oglinzi rele, totul se reflectă strâmb și în proporții pocite, făcându-și complimente unul altuia și numindu-se sarea pământului, ai avea cauză de a te întrista și de a despera de viitorul omenirii, dacă n'ai ști că după o sută de ani de pildă, peste amâri - două despărțămint ele geniilor contimporani, peste balamuc și pușcărie, va crește iarbă și că în amintirea generației viitoare, toate fizionomiile acestea vor fi perit fără de nici o urmă, ca cercurile din fața unei ape stătătoare.
Garanția învingerii adevărului și binelui în lumea aceasta, este moartea. Dacă moartea nu s'ar îndura să ne scape de o generație în disselecțiune, care produce atâția Mihălești, Fundești, Pătârlăgeni, Costinești, dacă moartea n'ar pune adevărul la adăpost de onoarea de a fi coexistat alături cu partea criminală și stupidă a omenirii, niciodată națiile n'ar fi putut strânge acel capital de adevăruri, care înobilează aspra lor luptă pent ru existență. E o fericire pentru noi că, prostia și perversitatea fiind nemuritoare, cel puțin proștii și perverșii in concreto sunt muritori.
De acolo râsul, ca un voios semn de încredere în zădărnicia acestei priveliști.