Păcatele slugerului/Capitolul IV - Cei doi frați

 

Andrei părăsi ograda părintelui odată cu frate-său Varsanovie care se întorcea chiar în acea noapte la Bogdana de-a dreptul prin codru, voind să fie la mănăstire pentru utrenie. Andrei, care nu-l văzuse de mult, se hotărîse să-l însoțească pană la Lacul Dracului, unde drumul spre Bogdana părăsește zarea Tămășănilor, scoborîndu-se în Pietrosul cel Mic.

Călugărul era și mai înalt și mai spătos încă decît Andrei, cu care samana mult la față, barba și părul fiindu-i însă mai închise. Puterea lui era cumplită. La vrîsta de optsprezece ani ucisese un urs care se înfruptase la oile tătîne-său cu ceea ce numea el „un par” de stejar, adică trunchiul unui stejar tînar, pe care îl mînuia cu o singură mînă și cu cea mai mare ușurință, dar pe care alt om nici nu l-ar fi putut ridica cu amîndouă.

Acest urieș era însă blînd ca un miel și rușinos ca o fată mare. El era cu un an mai în vrîstă decît Andrei, pe care părintele Gheorghe voise să-l facă preut și-l învațase carte. Preuția nefiind pe placul lui Andrei, iar tatăl său stăruind în hotărîrea lui, tînărul, cînd fu trimes la Focșăni pentru a învața tipicul la un protopop prieten al părintelui Gherghe, luă la Urechești drumul spre Ieși și se duse întins la un văr al mîni-sa, ceauș într-unui din steagurile de seimeni ai agiei. Ceaușul, văzînd această frumuseță de flăcău, se grăbi sa-l bage în steagul lui, unde Andrei sluji trei ani și în care ar fi putut să înainteze bine dacă firea lui cinstită s-ar fi putut împaca cu jafurile și cu împilările la care seimenii erau nu numai unelte oarbe, dar adesa și partași. Primind de acasă o scrisoare în care i se făcea cunoscută logodna frăține-său cu Safta, fata Făcăoarului, și iertarea părinților pentru nesupunerea lui la voința lor, el se grăbi să și puie om în loc și să se întoarcă la Tămășăni.

Nunta lui Vasile avea să se facă peste două luni, după strîngerea bucatelor de pe cîmp și a culesului viilor. Dar pe la Ziua crucii se auzi deodată că logodna s-o stricat și că Vasile se călugărește sub numele de Varsanovie la mănăstirea Bogdana, întîmplare care, firește, dădu gurilor răle prilej bogat de vorbă. Aceste vorbe încetară după cîteva săptămîni pentru a reîncepe din nou de sărbătorile Crăciunului, cînd se auzi că Andrei Nan se însoară cu Safta Făcăoariu îndată după Bobotează.

Varsanovie, după călogărie, nu mai dădu pe la Tămășăni vreme de mai bine de patru ani; învățase carte în acest timp, se făcuse întăi ierodiacon, apoi în curînd ieromonah. Nu numai întreaga mănăstire, dar toată lumea care îl cunoștea lăuda curățănia neprihănită a vieții lui, evlavia și bunătatea de inimă de care dădea dovezi în toate zilele. Părinții lui veneau adesea să-l vadă; după vro doi ani începu să meargă la mănăstire și Andrei, dintăi singur, pe urmă cu Safta și cu Ilenuța; dar Varsanovie nu mai călcă prin Tămășăni decît în urma nașterii nepoțelului său, care primi numele de Vasile și al cărui naș fu călugărul. De atunci venea aproape în fiecare lună la tată-său unde mînea, dar trecea mai totdeauna și pe la casa frăține-său, unde șădea cîteodată la masă.

După ce ieșise din ograda părintelui lor, frații apucase prin vii, spre zarea dealului, urmînd drumul strimt care șerpuia prin ele. Mergînd, ei vorbeau de întoarcerea neașteptată a lui Radu Irofti și amîndoi lăudau fapta lui Stan Făcăoariu, pentru care mai cu samă călugărul își arata bucuria.

— Totdeauna m-am temut să nu deie vro nenorocire asupra lui nenea Stan pentru acea cumpărătură, zicea el, căci, de! o cumpărat ieftin de tot, folosindu-se pentru aceasta de dihonia dintre tată și fiu. Eram îngrijit să nu fi fost vrun blăstăm asupra acelui pămînt.

— Visez eu oare, zise Andrei, sau auzit-am mai de mult, cînd eram copil, că este un blăstăm asupra unuia din bătrînii noștri?

— Ba nu visezi defel, răspunse călugărul; este un blăstăm asupra pămîntului din Roșca. Din pricina acestui blăstăm, urmașii lui Roșca sînt cei mai saraci dintre răzășii noștri: gîlcevile dintre ei sînt nesfîrșite. În acel bătrîn s-au vîrît doară mai mult decît în celelalte cu cumpărături și sulgeriul Mihalache și nenea Stan. Nu știi că certele din acel neam nu mai încetează, că tatăl nu vorbește cu fiul, că fratele urăște pe soră, și că toate aceste dihonii se nasc din certe pentru pămînt?

— Da, zise Andrei, așa este cum zici; dar eu n-am auzit niciodată din ce s-o născut acest blăstăm.

— Eu știu, răspunse Varsanovie; mi-o spus și tata și moșu Sima de la Măgura-Ocnei.

— Spune-mi și mie.

— Bucuros. Cică în vremea de demult strămoșii noștri, bătrînii satului, urmașii lui Tamaș Șopîrlă, nu lucrau ei singuri pămîntul: pe partea din sat a fiecăruia din ei erau oameni, țarani așazați acolo din veci, care aveau casele lor și stăpîneau hotarul satului; iar bătrînii, strămoșii noștri, erau un feli de mai-mari peste ei, de boieri care luau dijmă de la acei țărani, stăpîneau crîșme și vaduri de mori, și cîte un pămînt, două, pe care îl lucrau cu brațele țaranilor datori să li facă cîte o clacă sau două pe an. De la o vreme însă, prăsindu-se unii din bătrîni mai tare decît alții, s-o întîmplat ca aceștia să aibă pe partea de sat a fiecăruia numai cîte un țaran de la care să ieie dijmă, care să-i facă clacă și să macine la moara lui. Țaranul care lua nouă părți din roada pămîntului era mai bogat decît stăpînul căruia îi dădea numai o parte. Au început, prin urmare, acei stăpîni să facă ce puteau pentru a scapa de țăranii lor; unii le căutau pricină și-i goneau, alții îi îndepărtau cu binișorul, găsindu-li loc pe alte moșii, căci loc era mult, și oameni puțini. Fiecare stăpîn era bucuros să primească în satul lui oameni care să-i deie dijmă, să-i facă clacă, să macine la moara și să beie la crîșma lui. Spre a aduna oameni cît mai mulți în satele lor, ei scuteau pe orice nou-venit de dijmă și de clacă pe ani îndelungați, uneori pe toată viața. Astfel stînd lucrurile, cei mai mulți se mutau fără împotrivire, de bunăvoia lor.

Dar erau unii din țarani care, deprinși cu locul în care copilărise, nu voiau să se mute, mai ales cînd aveau pe dînsul casă bună, cu livadă întemeietă și cu vie rodnică.

Tata mi-o povestit că o auzit de la bunică-sa că, în vremea bunicului ei, trăia un urmaș al lui Roșca, anume Sandu, care avea pe partea lui de sat numai un țaran, numit Constantin Axinte, gospodar bun, cuprins și care stăpînea via cea minunată din dreptul jităriei de la deal a satului, acea cumparată acum cîțiva ani de socru-tău de la Neculai Agachi. Constantin Axinte mai avea și o fată frumoasă ca ziua, care iubea la nebunie pe fiul unui răzăș mai scapatat din Bătei. Fata era dragă flăcăului care, cu mare greu, izbutise să facă pe părinții lui s-o primească să le fie noră. Bătrînii se bucurau că fiul lor va pune mîna pe gospodăria lui Constantin Axinte. Că băietul avea să facă clacă și să deie dijma nu li pasa, căci fiind saraci erau deprinși cu nevoile. Dar Sandu, pe lîngă că singurul țaran pe partea lui de sat era Constantin, mai avea și o fată, nu prea frumoasă, pe care nu putea s-o mărite, neavînd cu ce s-o înzăstreze, căci în bătătură lui nu se vedea nici o vită. Cînd auzi de însurătoarea fiului răzășului scapatat din Bătei cu fata țaranului lui, pricepînd îndată că părinții băietului au primit această căsătorie numai din pricina casei bune, a livezii celei întemeiete și a viei celei rodnice, și-o zis că, dacă ar goni din sat pe Constantin Axinte, a lui, a Sandului, arc să rămîie și casa, și livada, și via, pe care le poare da el de zăstre fetei lui, căsătorind-o pe dînsa cu flăcăul din Bătei. Zis și făcut. Sub cuvînt că țaranul s-o purtat obraznic cu el, îi trage, agiutat de neamuri, o bataie soră cu moartea; apoi, tot cu agiutorul neamurilor, vine într-o dimineață la dînsul în bătătură, îi încarcă toată gospodăria în cele două cară ce le avea românul; îi pune cu de-a sila, pe el și pe fata lui, peste lucruri și-i duce peste hotarul satului, pe acel al Negoieștilor. Flăcăul din Bătei s-o căsătorit în curînd cu fata lui Sandu; și biata fiică a lui Constantin Axinte, ramasă împovorată, a înnebunit de durere. Bietul om o venit într-o zi la biserica din Tămășăni, tocmai cînd ieșea lumea de la liturghie, și acolo o blastamat pe Sandu și pe tot neamul lui, cerînd lui. Dumnezeu să nu îngăduie ca pămîntul ce i s-o rîpit să fie de folos și spre sporire nici lui, nici urmașilor lui și să facă ca pe veci, pănă la stîngerea acelui neam, acel pămînt să fie sămînță de ceartă, de ură neîmpacată între rudele cele mai apropiere și de pagubă pentru ei. Răzășii l-au gonit cu pietre, dar de atunci mers-au întreg neamul lui Sandu Roșca spre scădere. Și tata o mai auzit de la bătrîni că casa la Axinte, livada și via lui au trecut de atunci de la o mînă la alta; și oricine le-o stăpînit o avut ceartă cu neamurile și pagubă de tot feliu, iar paguba și cearta încetau pentru ei îndată ce acele pămînturi treceau în alte mîni.

— Iaca că sulgeriul nu se teme de blăstăm și treburile pănă acum nu-i merg rău, zise Andrei.

Frații ajunsese tocmai atunci la Lacul Dracului, în fața cărării care ducea devale în pîrău și de acolo la Bogdana. Amîndoi se opriră și Andrei întinse dreapta spre a-și lua ramas bun de la Varsanovie, dar acesta ramase nemișcat, cu ochii în jos, fără a lua mîna întinsă.

— Ce stai pe gînduri? întrebă Andrei mierat.

— Gîndesc, răspunse călugărul rîdicînd încet ochii de la pămînt și uitîndu-se în ochii frățîne-său, că mă văd silit să-ți spun lucruri ce cu scîrbă le rostesc și pe care tu le vei auzi fără plăcere.

— Ce lucruri? întrebă Andrei, deși gîcea că are să fie vorba de dragostea lui pentru Zamfira.

— Frate Andrei, zise Varsanovie cu glasul lui cel blînd, dar cu hotărire, tu știi cît îmi era Safta de dragă și știi ce jertfa mare am făcut cînd, încredințîndu-mă că nu eu, ci tu ești stăpîn pe inima ei, am dezlegat-o de făgăduința ce mi-o dăduse să-mi fie soție, și, călugărindu-mă, ți-am lasat-o ție. Singura alinare la durerea cumplită pricinuită de această jertfă o fost gîndul că printr-însa am închizeșluit fericirea voastră, a amîndurora. Opt ani de zile avut-am temei să nu mă căiesc de ceea ce făcusem: căsnicia voastră o fost pănă în săptămînile din urmă podoaba satului nostru. Frumuseța cea mîndră a Saftei o fost ștearsă acum trei ani de boala de care o zăcut, dar tu ai urmat să fii pentru ea același soț iubitor ca mai-nainte, cînd acea frumuseță era în floare. Eram mîndru de fericirea întemeietă acum opt ani prin jertfirea viitorului meu în lume.

Amară mi-o fost jalea cînd am aflat, cînd m-am încredințat chiar, că acea fericire este nimicită, că dragostea ta s-o departat de Safta, spre a se revarsa asupra unei ființi nevrednice, asupra țiitoarei cu sîmbrie a sulgeriului Mihalache. Se vede, urmă călugărul cu un glas ce se făcuse mai aspru, că ai uitat și jurămîntul făcut în fața altarului și acel ce mi l-ai făcut mie acum opt ani, cînd m-am hotărît sa. ți-o las ție, că te vei purta cu ea astfel încît nu voi avea niciodată temei să mă căiesc de jertfa mea?

Călugărul tăcu, iar Andrei care îl ascultase cu capul plecat îl ridică atunci și, uitîndu-se la rîndul lui în ochii frăține-său, răspunse cu glas hotărît:

— Da, frate, este adevărat că, împins de patimă și de pofte necurate, uitasem acel jurămînt. Da, vreme de două luni uitat-am pe Safta, gîndul și poftele mele au fost sub robia unei femei fără de rușine, patima îmi robise mințile, eram nebun. Dar acea nebunie o încetat…

— De cînd, întrebă cu bănuială Varsanovie.

— De astăzi, răspunse Andrei; și văzînd un zîmbet de neîncredere pe buzele călugărului, el urmă:

— Astăzi ea o cutezat să-mi ceară să mă lepăd de Safta, mi-o cerut s-o ieu de soție și să merg cu dînsa să m-așăz la Ieși luînd și copiii cu mine. Cu o clipă înainte ca ea să rostească acea cerere, eram nebun de ea; dacă mi-ar fi cerut să fac moarte de om, poate, ierte-mă Dumnezeu, aș fi făcut-o pentru a-i înplini dorința. Dar cînd mi-o cerut să lepăd pe Safta, s-o ieu de soție, pe ea, ibovnica boieriului, să-i dau pe Ilenuța și pe Vasilică ca ea să-i crească, atunci s-o rîsipit nălucirea în care trăiam de opt săptămîni. Am priceput ce nebun și ce păcătos am fost, i-am răspins cererea cu greață și cu hotărîre și am fugit acasă. În drum m-o mai urmărit pofta după frumuseța ei, încercîndu-se să mă întoarcă înapoi, dar icoanele Saftei și ale copiilor m-au tras spre casă și, cînd am întrat în ogradă, cînd i-am văzut și i-am luat în brațe, am simțit că moarte pe vecie sînt și patima și poftele necurate. Crede-mă, frate, căci încă n-ai auzit minciună clin gura mea.

Andrei vorbea cu căldură, adevărul se oglindea în ochii lui, orice bănuială pieri din ochii călugărului, care îi întinse mîna.

— Te cred, frate, zise el strîngînd cu putere acea ce Andrei o pusese într-a lui. Te cred și am încredere în tine. Ai avut un vis rău și acel vis, slava Domnului, o trecut.