Păcatele slugerului/Capitolul V - Despre strilești îndeobște și despre sulgeriul Mihalache îndeosebi

 

Strileștii erau așazați în țară de vro sută douăzeci de ani. Ei venise din Țarigrad unde se numărau printre neamurile cele mai de samă ale Fanarului, dar își trăgeau obîrșia tocmai din Spania. Povesteau că strămoșul lor venise la curtea bizantină în veacul XIII, în fruntea unei cete de lefegii catalani. Căsătorindu-se cu o fată de neam împărătesc, se așazase la Țarigrad, botezînd și crescînd pe fiii lui în legea răsăriteană. Numele acelui căpitan spaniol ar fi fost Miguel de las Estrellas, dar fusese schimbat de greci în Lastrilas. Armele lor purtau trei stele de aur, așazate în chip de triunghi pe cîmp roșu.

În Moldova venise cu Dumitrașco Cantacuzino, în întăia lui domnie, doi frați Lastrilas, ale căror nume fusese scurtat de moldovenii meșteri la schimonosirea numelor în Strilea. Cei doi frați, fiind rude cu domnul, capatară îndată slujbe bănoase, apoi se căsătoriră cu fete bogate și de neam. Ei luară o parte însamnată în toate țesăturile de intrigi care alcătuiesc istoria țărilor noastre în a doua jumatate a veacului XVII și la începutul celui următor. Fiind mai ageri la minte, mai meșteri în toate vicleșugurile decît boierii români, ajunseră răpede la slujbele cele mai înalte și făcură stări mari, stîrnind astfel asupra lor învidia și ura boierilor pămînteni. Și aceștia porniră în deosebite rînduri împotriva lor prigoniri cumplite: intrigi, conspirații și chiar răscoale cu arma – Strileștii fură adeseori închiși, căzniți, storși de bani de cătră domnul de pe vreme; în multe rînduri fură siliți să-și caute mîntuirea în fuga peste hotar, dar, la urmă, ei știau să împace pe domn, să recapete cu dobîndă banii luați și să ajungă la slujbe mai înalte, vază mai mare decît înainte.

Urmașii lor se făcuse cu totul români, erau priviți de boierii pămînteni ca frați și vorbeau mult mai bine românește decît grecește. Erau împărțiți acuma, la al patrulea neam, în mai multe neamuri aproape toate bogate. Mihalache Strilea însă era sarac cu desavîrșire.

Tatăl său, banul Constantin, lasase o avere destul de frumoasă și numai doi băieți: Mihalache și Lascarache.

Cel mai mic, Lascarache, fusese din capul locului cumpa – tat și strîngător. Se căsători devreme cu fiica, nu prea frumoasă, dar bogată, a vornicului Neculai Mogîldea. Supus și plecat cătră mai-marii lui, înaintă răpede pe treptele boieriei și privea acuma cum din zi în zi îi creștea starea.

Cel mai mare, Mihalache, se arătase din capul locului risipitor, peste samă de însetat de plăceri și din cale-afară semeț. Caii de soi și armele de preț (era un călăreț și un trăgător fără pereche), hainele scumpe și mai ales femeile frumoase și ușuratece îl făceau să cheltuiască ca un nebun. Apoi mai era darnic peste măsură: punga lui era veșnic deschisă nu numai pentru prieteni, dar și pentru toți nevoieșii îndeobște. O asemene viață îl sili să-și vîndă ocinile una după alta.

Rudele, care îl iubeau din pricina firii lui deschise și vesele, încercară de mai multe ori să-l căsătorească, dar în zadar: găsea fiecărei fete cîte un cusur. Însă cînd împlinea douăzeci și cinci de ani, fu cuprins de dragoste pentru o fată orfană, aparținînd unui neam grecesc bun și vechi în Țarigrad, dar așazat de curînd în țară și cu totul lipsit de avere.

Fata era binecrescută, blîndă și de o frumuseță strălucitoare, dar și saracă lipită pămîntului și cheltuitoare. Se căsători cu ea. Nu-i mai rămînea atunci lui Mihalache Strilea decît casa din Ieși, a patra parte dintr-un sat, nu prea mare, pe Nistru, și dăniile din Tămășăni care, la moartea banului, rămăsese în partea lui fiindcă frate-său nu voise să le ieie.

După căsătorie, neștiind ce să facă și din ce venit să trăiască, se rugă de neamuri, de care avea multe bogate și puternice și, prin ajutorul lor, căpătă slujbușoare bune și grase, cînd la curte, cînd la ținuturi. Era deștept și ager, începuse să-i meargă bine, dar din nenorocire rămăsese tot semeț. Se sfădi cu un puternic al zilei, fu silit să părăsască slujba cu rangul de sulgeriu și, neavînd încotro, se apucă să-și facă moșie în Tămășăni. Am văzut atît greutățile ce le întîmpinase la început, cît și întorsătura neașteptată luată de împrejurări în urma dihoniei izbuhnite între răzăși. Sulgeriul isprăvise clădirea curții lui, o casă din paianturi, șîndilită, cu cerdac lat de douăsprezece palme și parmaclîc dinainte, despre miazăzi (căci clădirea, după obiceiul celor mai multe așăzări de la noi, întorcea spatele priveliștei încîntătoare asupra văii Trotușului). Clădirea cuprindea o tindă lată, despărțită în două în sensul lărgimii, cu două încăperi în dreapta tindei și una mare cît celelalte două împreună în stînga ei. Își adusese soția la Tămășăni și petrecea acolo pănă în postul Crăciunului, cînd se muta în Ieși, unde sta pănă aproape de Paști.

Frumoasei Smaragdei nu-i plăcea șăderea la țară unde vedea numai țarani, iar pe nime mai de samă. Dar, cu toate aplecările ei spre cheltuială și cu tot dorul ei de petrecere, nici o plîngere nu-i ieșea din gură, căci iubea cu patimă pe frumosul ei soț și știa bine că șăderea la țară este neapărată pentru ca să astupe macar întrucîtva golurile lasate în punga lui prin cele trei luni ce le petreceau în Ieși, goluri care, vai! nu se puteau astupa pe deplin decît prin împrumuturi.

Biata Smaragda s-ar fi împacat poate și mai bine cu această lungă șădere la țară, dacă boieriul ei iubit n-ar fi fost atît de zburdalnic și atît de necredincios. Nu că el ar fi încetat s-o iubească, că s-ar fi purtat varvar cu dînsa, sau că s-ar fi aratat nepăsător față de ea. O, nu! O iubea ca și în ziua cea dintăi, nu rostise cătră ea nici o vorbă aspră, cuvintele de iubire curgeau șivoi din gura lui; dar, ca și în zilele dintăi ale căsătoriei, o înșala cu toate fustele și cu toate catrințele ce-i ieșeau înainte și nu i se aratau îndărătnice. Cucoane, femei și fete de boierănași și de calemgii, de negustori, țarance, slujnice, țigance și chiar jidoavce, numai dacă erau frumoase, sulgeriul era gata să le iubească pe toate… pentru o clipă.

El, dealtmintrelea, nici nu prea ascundea Smaragdei această slăbăciune a lui și-i zicea adesa glumind, cînd ea, cîteodată, îi făcea vro slabă mustrare sau plîngea fiindcă auzise despre vro poznă din cale-afară boacănă a boieriului ei:

— Ce-ți pasă, ele trec și tu rămîi!

Într-o zi, îl prinse cu o țigancă chiar în ietacul ei. Izbuhni în lacrimi, plînse ceasuri și nu se mai putea sătura de plîns. Sulgeriul, foarte rușinat și foarte mîhnit, nu știa ce să facă ca s-o liniștească: rugăminte, făgăduințe, dezmierdări, toate erau zadarnice. O lăsă singur și cînd se întoarse tot plîngînd o găsi. Deodată, Smaragda, ramasă singură mai multă vreme, auzi zgomot în curte, sub fereasta ei, ș-apoi vaiete de femeie. Aceste vaiete urmînd vreme îndelungată și făcîndu-se din ce în ce mai sfîșîitoare, sulgereasa se sculă de pe patul pe care plîngea de ceasuri și se apropie de fereastă. jos, la scară, sub odaia ei, era lungită cu fața în jos țiganca cu care prinsese pe barbatu-său. Un țigan o ținea de cap, altul de picioare, și un al treilea o croia cu harapnicul. Sulgeriul, nemaiștiind ce să facă ca să liniștească pe Smaragda, găsise acest mijloc pentru a-și arata pocăința și a-și ispăși greșala. Și tot bunul suflet ce era sulgereasa Smaragda deschise fereastra și strigă țiganilor să înceteze. Aveau doi copii pe care îi iubeau la nebunie și care erau mîndria lor. Și într-adevăr, amîndoi erau neobișnuit de frumoși, de deștepți și de vioi. Frosinița, fetița, era icoana mîni-sa, iar Patrașcan, numit astfel după nașul său, marele logofăt Patrașcu Arbore, părea bucățică ruptă din sulgeriu.

Cu un ah și cîteva luni înainte de începutul povestirii noastre, Smaragda răcise la biserică în vremea postului mare. Cu toate sfaturile doftorului curții, nu voi să steie în pat, urmă să-și vadă de gospodărie, să postească și, dumineca următoare, merse iar la biserică. Răceala se schimbă în junghi și, în Săptămîna patimelor, își dădu sufletul. Cîteva clipe înainte să închidă ochii pentru totdeauna, făcu semn sulgeriului să s-apropie de dînsa, se uită în ochii lui cu nespusă dragoste și rosti cuvintele:

— Psihi mu! (Sufletul meu!)

Durerea sulgeriului fu într-adevăr mare: el plînse din adîncul sufletului pe ființa frumoasă, iubitoare și cu suflet curat pe care o pierduse. Vro două luni ramase ca smintit și dacă, cu încetul, jalea i se mai potoli, nu încetă macar o clipă să simtă golul lasat de Smaragda.

De astă-dată ramase la Tămășăni nu numai pănă în postul Crăciunului, dar petrecu chiar acolo, iarna întreagă. Vînător bun și îndrăzneț, își petrecea vremea mai ales cu vînatul. Urșii, cerbii și rîșii mișunau prin codrii nemărginiți din împrejurime:

Adusese cu dînsul, pentru îngrijirea copiilor, pe Zamfira, o fată care fusese luată de Smaragda în slujbă numai cu cîteva zile înainte de îmbolnăvirea ei. Cum o văzuse, sulgeriul își jurase să nu scape din mînă un asemenea chilipir. Fata nu se arătă salbatecă deloc; dorințile boieriului fură împlinite încă înainte de boala și de sfîrșitul sulgeresei. Frumoasă la față și la trup, hazlie și deșteaptă, ea știu să păstreze mai multă vreme favoarea neîmpărțită a sulgeriului. Dar firea lui însatată de schimbări nu putea să rabde lanțurile unei statornicii prea lungi. Poftele îi fură din nou stîrnite, cînd de vro țigancă, cînd de vro nevastă frumușică și ușuratecă din Tămășăni, Stoienești sau Miriște și chiar de mai departe, cînd de vro negustoriță sau cuconiță de mîna a treia din Tîrgu-Ocnei. Tînăr, frumos, vesel și îndrăzneț, plăcea femeilor și cunoștea acuma de minune chipurile prin care, cu cheltuială puțină, să le facă plecate voinților lui.

Căci se făcuse cumpănit în cheltuieli: se hotărîse să adune avere mare pentru copiii lui, singurele ființi în lume pe care într-adevăr le iubea din toată inima. Frăsina trebuia să aibă o zestre dîndu-i drept să fie pețită de o beizadea, iar Patrașcu să poată alege între domnițe. Petrecînd acea iarnă la țară, izbuti să mai plătească din datorii, pe lîngă că cumpărăi părțile unor răzăși saraci din Văsian.

În primăvară fu silit să se răpadă la Ieși. Printre neamurile pe care le avea acolo era și hatmanul Iordache Strilea, un văr al treilea cu tatăl său, om foarte bogat și cu vază mare, nu atîta pentru averea de care dispunea, cît pentru binefacerile și dreptatea lui.

Cînd banul Constantin își trimisese fiii la Ieși, ca să între în slujbă, ei fusese găzduiți, ocrotiți și sfătuiți de hatmanul Iordache. Bătrînul boier, a cărui viață era de o curățănie neobișnuită, avuse totdeauna o mare slăbăciune pentru Mihalache. Pacatele tînărului îl mîhneau, dar firea lui bărbătească și deschisă, bunatatea de inimă de care dădea necontenite dovezi făcuse pe hatman să treacă peste cusururi și să le puie pe sama tinerețelor.

Cînd sulgeriul veni acuma la moșu-său, bătrînul îl îndemnă să nu rămîie necăsătorit, adăugînd că avea acuma prilej să ieie o fată de neam bun, blîndă, binecrescută, gospodină și cu avere frumoasă. Și cînd Mihalache se grăbi să-l întrebe de numele acelei comori, moșu-său îi răspunse că fata era chiar copila surorii soției sale, Catinca, fiica cea mare a vornicului Dumitrache Țifescu.

Partida era într-adevăr din cele mai bune, vornicul Dumitrache fiind unul din oamenii cei mai bogați din țară, iar Catinca, pe lîngă partea ei în averea foarte însamnată lasată de răposata vorniceasă Safta, maică-sa, putea să se mai aștepte la o zestre frumoasă de la vornic. Sulgeriul primi propunerea hatmanului cu bucurie și cu recunoștință, rugîndu-l să scrie vornicului Dumitrache, care șădea și iarna și vara la moșia lui, Domneștii, în ținutul Putnei. Se hotărî între dînșii ca sulgeriul s-aștepte la Tămășăni scrisoarea prin care hatmanul avea să-i facă cunoscut răspunsul lui Țifescu.

Acest răspuns sosise cu două zile înaintea celor povestite mai sus și era cu desăvîrșire îmbucurător. Vornicul se aratase foarte bucuros de propunerea hatmanului și, printr-însul, poftea pe sulgeriu să vie pe cîteva sile la Domnești spre a face cunoștință mai temeinică.