Păcatele slugerului/Capitolul XXIII - O cercetare judecătorească în veacul al XVIII-lea

←Capitolul XXII - Sulgeriul umblă să-și încarce sufletul cu păcat greu

Păcatele slugerului de Radu Rosetti Capitolul XXIII - O cercetare judecătorească în veacul al XVIII-lea

Capitolul XXIV - În care sulgeriul urmează să-și îngreuie păcatul→

Sulgeriul și mazilii isprăvise masa care o luase în odaia cea mare. Mesenii nu șădeau la masa patrată de lemn de brad văpsit în negru care era așezată în mijlocul odăii, ci la o masă mică, rotundă, așazată la fereastră, pe mijlocul patului de scînduri, lat de șăpte palme, acoperit cu mindir de paie, iar peste acesta cu saltea de lînă și avînd perne de paie la părete. Tustrei șădeau turcește pe pat împrejurul mesuții, sulgeriul într-o parte, cei doi mazili în cealaltă. Masa fusese din cele mai alese pentru vremea și locul în care era dată: ea cuprinsese potroc de găină, plachie de crap, sărmăluțe de gușă de curcan învălite în frunză de vie, pilaf cu uger, friptură de prepelițe și cataif. Două clondire erau aproape deșarte: într-unui se vedea o rămășiță de vin vechi, roș, de Nicorești, în cellalt vin alb de Odobești. De ele se împărtășise mai ales cei doi mazili, căci sulgeriul, ca aproape toți membrii neamurilor alcătuind pe atunci fruntea boierimii moldovenești în a doua jumatate a veacului al optsprezecelea, era de o cumpatare deosebită în privința băuturii.

Culiță, care adusese, în zarfuri mici, așezate în filigene de argint, pe o tabla rotundă de alamă galbănă, cafeaua mirositoare acoperită cu caimacul ei balan, dispăru răpede pe ușă. Apăru însă iarăși în curînd, legănînd în fiecare mînă cîte un lung ciubuc de lemn de cireș, cu imame de chihlimbar și lulea de lut împodobită cu izvoade aurite, acoperită cu o căciulă de caimac din care ieșea un nour gros de fum. Înmînă un ciubuc fiecăruia din mazili, apoi ieși din nou pentru a veni, legănînd în dreapta un al treilea ciubuc, îmbrăcat cu atlas albastru, cusut cu izvoade de fir de argint, pe care îl dădu în mîna sulgeriului, iar în stînga ținea trei tălgerașe rotunde de alamă galbănă, pe care le puse jos lîngă pat, cîte unul în dreptul fiecărui mesean, spre a sprijini luleaua pe el.

Sorbiră cîtva în tăcere din imamele. De cînd plecase de la prisaca lui Nan, ei nu vorbise nici un cuvînt despre furtul știubeilor, nici pe drum, nici în vremea mesei. Sulgeriul deschise vorba acuma:

— Ce ziceți, căpitanilor, v-o plăcut tălhăria muierii acelui răzăș? Mai văzut-ați asămenea îndrăzneală și nerușinare? zise el.

— Mare îndrăzneală! răspunse Putină, slobozind pe nas un nour de fum.

— Văzut-ați tălhărie mai lămurit dovedită? urmă sulgeriul.

— Nici că se poate, răspunse Putină.

— Dar dumneata ce zici, căpitane Ifrime? întrebă sulgeriul pe Grozav, a cărui tăcere îl îngrijea.

— Acel care a făptuit ducerea stupilor de frunte din prisaca dumitale în acea a răzășului, înlocuindu-i prin stupi slabi din prisaca acestuia, este fără îndoială un hoț îndrăzneț, răspunse Grozav, uitîndu-se în farfurioara de alamă în care își sprijinea luleaua.

— Și nu-ți pare faptul dovedit? mai întrebă sulgeriul, uitîndu-se la Grozav și încercîndu-se să întîlnească privirea lui.

— Nu mă îndoiesc măcar o clipă că cinci stupi buni din prisaca dumitale au fost duși în prisaca răzășului și înlocuiți prin atîția stupi slabi, răspunse Grozav, urmînd să se uite la luleaua din farfurioară.

— Și cine altul decît răzășul sau unul de ai lui era să îndeplinească o asemenea faptă? Ce îndoială mai poate să rămîie cînd Radu Irofti, însuși un răzăș, o văzut cu ochii cum Safta, femeia lui Andrei Nan, o îndeplinit schimbul, mai zise sulgeriul, urmînd să caute privirea lui Grozav.

Mazilul acuma ridică ochii de pe luleaua din farfurioară și, ațintindu-i asupra sulgeriului, răspunse:

— Fapta ar putea s-o fi făptuit și un dușman al răzășului, spre răzbunare, sau un om pus la cale de altul care ar trage folos de faptul căderii răzășului în vro napaste. Ca să dau crezare spuselor acelui Irofti trebuie să mă încredințez mai întăi că între el și răzăș sau femeia acestuia nu are ființă vro dușmănie, cum așa de adesea se întîmplă între răzăși.

La auzul celor dintăi cuvinte ale lui Grozav, sulgeriul tresărise; neputînd susține privirea pătrunzătoare a ochilor mazilului, începu la rîndul lui să se uite în farfurioara de alamă, apăsînd cu luleaua cenușa ce se găsea într-însa.

„Oho! își zise el, iaca o prisacă care are să mă ție scump; pe lîngă cei douăzeci lei și cele două poloboace de vin ce am să le dau starostelui, va trebui să mai ung bine și labele acestor doi mojici: Grozav mai ales are să fie greu de săturat. Pitarul Leon m-o tras pe sfoară cînd mi-o spus că pot avea toată nădejdea în oamenii ce mi-i dă și că i-o dăscălit el. Atîta pagubă pentru răzăș; el va plăti gloaba și va lua pe prisacă mai puțin decît eram hotărît să-i dau.”

După ce mai sorbi din imame, de vro patru-cinci ori, sulgeriul zise:

— Nu vă puteți închipui, căpitanilor, ce îndrăciți sînt răzășii de aici. După ce le-am plătit pe pămînturile lor prețuri mai mari decît oriunde, ei veșnic reîncep judecata cu mine la fiecare înnoire de domnie, spre a întoarce pămînturile vîndute. Și cînd unul mai nevoieș vinde cîte o bucată de loc, o vinde nu mie, dar altuia, al lor, care nu-i dă nici jumatate din prețul ce l-aș da eu. Dau cît nu face pămîntul numai ca să am pe al meu gramadă, la un loc, spre a fi liniștit și a rămîne necalcat de ei, care sînt deprinși să pască cu vitele moșia întreagă. Închipuiți-vă că acestui Andrei Nan i-am trimes răspuns că-i dau pe prisacă, cu stupi cu tot, cincizeci de lei, și că el o răspuns că prisaca lui nu-i de vînzare. Acuma, că l-am prins cu tălhăria, n-are să aibă încotro și are să mă roage s-o cumpăr; dar eu nu-i voi mai da acelaș preț, căci voi fi silit să mai dau și în alte părți, și sulgeriul, apăsînd pe aceste cuvinte, se uită întăi la Grozav și pe urmă la Putină.

Grozav nu răspunse; dar i se păru sulgeriului că fața lui posomorîtă se mai deschisese.

— Și bine-i face, zise Putină; îl ai în palmă, nu scapa prilejul. Pe lîngă că sînt obraznici, mojicii aceștia sînt și talhari. Dar îi vom învață noi minte.

Convorbirea mai urmă așa cîtva timp, pănă după ce isprăviră ciubucele, cînd se sculară cu toții și se duseră în cerdac, unde sulgeriul poronci să s-aducă o masă și scaune, iar mazilii trimeseră odabașei de calarași poroncă să aducă pe Andrei, pe Safta, pe cei doi prisacari și pe Radu.

În acest timp însă venise și părintele Gheorghe, pe care oamenii trimeși de Andrei îl găsise tocmai în fînațul lui de pe față unde îngrădea un stog. Și mare fusese uimirea și supararea bătrînului preut cînd auzise de învinovățirea adusă de Radu Irofti împotriva Saftei.

— Ticălosul care voiește să se răzbune pentru bataia capatată de la tine dăunăzi mai este plătit de boieriul care voiește să-ți ieie prisaca, zise părintele Gheorghe cînd Manole îi povesti la rîndul lui toate amăruntele cercetărilor celor doi mazili, amărunte care mai fură întregite și de unul din calarași care cunoștea pe preut de mai înainte.

— Nici nu mai încape îndoială că Radu Irofti, pentru a se răzbuna asupra mea și a Saftei, s-o agiuns cu boieriul și văd bine că voi putea fi bucuros dacă oi scăpa numai cu paguba prisăcii.

— Dar de ce să pierzi prisaca, zise Safta, care era o femeie inimoasă; doară nu sîntem vinovați cu nimica.

— Ba, zise Andrei, sîntem vinovați, și încă vinovați tare, căci noi sîntem niște bieți răzăși de rînd și fără sprijin; sulgeriul este boier de neam, cu sprijin, plin de neamuri; iar cei însărcinați să ne cerceteze și să ne judece nu caută la drept, ci numai la folosul lor.

Nu putură să vorbească mai mult căci odabașa le strigă că-i cheamă mazilii la cercetare. Merseră cu toții spre cerdacul în care șădeau, pe niște scaune de brad, la o masă în patru muchii, acoperită cu macat de lînă roșie, Putină și Grozav; iar sulgeriul se așazase turcește pe un pat mic cu mindir de paie, acoperit cu o scoarță, care se afla alăture. Aproape de cerdac, răzășii fură ajunși din urmă de călugărul Varsanovie care, venind de la mănăstire la tată-său, aflase cele întîmplate de la oamenii din sat și alergase într-o fugă la curte să vadă ce era adevărat din cîte le auzise.

Cînd Grozav văzu lîngă Andrei și Safta pe preut și pe călugăr, fața lui se posomori.

— Ce doriți, cinstiți părinți? întrebă el.

— Sînt tatăl lui Andrei Nan, răspunse părintele Gheorghe, și călugărul îi este frate; am venit să auzim și noi învinovățirile ce i se aduc.

Grozav se uită la sulgeriu, iar acesta ridicînd umerele, în semn că nu dădea nici o însamnatate ființii preutului și călugărului, mazilul începu să cerceteze pe Safta asupra chipului în care întrebuințase la prisacă ziua de Sfîntul Ilie.

Safta povesti tot ce făcuse acolo pănă la cele mai mici amărunte. Nu ascunse că atît înainte, cît și după-amiază rămăsese singură mai bine de două ceasuri, dar tăgădui cu hotărîre că ar fi calcat peste mărginile prisăcii sau că ar fi îngiugat la carboii care păscuse toată ziua pe fînațul dimprejurul îngrăditurii. Atunci mazilul chemă pe Radu Irofti și-i poronci să povestească cele la care zicea că se aflase fața. Radu, fără cea mai mică sfială, făcu încă o dată sulgeriului și mazililor aceeași povestire ce o făcuse lui Solomon. Cînd isprăvi, Safta își făcu cruce:

— Se poate oare, boieri dumneavoastră, zise ea, ca să dați crezare unei asemenea povești? Nu vedeți că este minciunoasă de la început pănă la sfîrșit? De crezut este oare că eu să fi legat la urdiniș, la captar și căpătăie cinci stupi din prisaca noastră, să-i fi ridicat spre a-i încarca în car și a-i duce la prisaca boieriului, unde să-i fi descarcat, să-i fi așazat, să-i fi dezlegat și apoi să fi legat alții din prisaca dumisale, pe care să-i fi pus în car, să-i fi dus și să-i fi așazat în prisaca noastră, iar acolo să-i fi dezlegat, fără a avea macar o împunsătură nici pe obraz, nici pe brațe, nici pe umere și, zicînd aceste cuvinte, Safta suflecă mînicile lungi ale cămeșii de pînză de in golind brațele și umerele ei albe și pline pe care nu se vedea nici urma unei umflături.

Cei doi mazili priviră unul la altul, apoi amîndoi se uitară la sulgeriu pe a cărui față se vedea întipărită o vădită neplăcere și care își îndreptă privirea spre poartă.

— Și nu vedeți, urmă Safta cu mai multă putere, că fața și mînile lui sînt acoperite cu împunsături? Cum pe mine, care aș fi dus cinci stupi de la prisaca mea la acea a boieriului și aș fi adus de acolo alți cinci la prisaca noastră, nu m-au împuns deloc albinele, și pe el, numai fiindcă s-o dus să ridice două dopuri și niște legături, l-au făcut ciur? Nu vedeți că el singur este acel care o schimbat stupii numai ca să ne piardă?

— Și ce pricină de ciudă avea oare Radu Irofti asupra voastră, pentru ca să se apuce de asămene meșteșug numai ca să vă facă rău? întrebă Grozav.

Safta se înroși fără a răspunde, dar Andrei, suindu-se atunci pe cerdac, zise:

— Cu voia dumneavoastră, cinstiți boieri, oi răspunde eu la întrebarea pusă de căpitan.

Și răzășul povesti obrăznicia Radului față de Safta, precum și bataia ce el îi dăduse.

Sulgeriul nu știa nimica despre această întîmplare; fața lui se posomori acuma cînd află despre ea.

— Adevarat este ce spune răzășul? întrebă Grozav pe Radu cu glasul aspru.

— Adevarat este numai că el m-o bătut mișălește din pricina minciunilor muierii. Ea se tot lega de mine, și eu n-am vrut să mă uit la dînsa; atunci ea, de ciudă, o spus barbatului că am cuprins-o în brațe cu de-a sila.

— Dumnezeu să te pedepsească pentru netrebnicia care ai vorbit-o acuma, zise Safta cu liniște; dar Andrei se răpezi asupra lui Radu, care ar fi pățit-o rău de la dînsul dacă calarașii n-ar fi sărit înaintea răzășului. Călugărul Varsanovie se făcuse galbîn ca ceara.

— Să nu mai uiți față de cine te găsești, strigă Grozav lui Andrei, și că înainte de toate trebuie să te aperi împotriva unei învinovățiri de furt făcută ție și muierii tale, care după lege atrage după sine spînzurătoarea. Încă o mișcare ca asta și pun calarașii să-ți tragă, chiar aici, trei sute de toiege.

Apoi, întorcîndu-se cătră Radu, Grozav îi zise:

— Ai auzit ce răspund răzășii la arătările tale. Ești gata să suflețești că lucrurile s-au întîmplat întocmai precum le-ai povestit tu?

— Sînt gata să-mi pun sufletul oricînd că toate cîte le am aratat sînt adevărate, răspunse Radu.

— Părinții care sînt de față, fiind unul socrul și celalalt cumnatul femeii sub prepus, zise Grozav, nu vor putea să deie carte cu blăstăm, dar vom scrie părintelui igumen de la Bogdana să se ostenească mîni pănă aici spre a lua ju – ramîntul marturului. Cercetarea vom urma-o după giurămînt; pană atunci răzășii vor rămînea aici sub paza calarașilor. Un calaraș să puie șaua pe cal pentru ca să ducă scrisoarea noastră la Bogdana. Mergeți!

Dar părintele Gheorghe, suindu-se pe cerdac și închinîn – du-se adînc înaintea mazililor, zise:

— Fiul meu este un om cu stare; am ceva stare și eu. Ne rugăm ca și el cu soția lui să fie îngăduiți să meargă la casa lor și ne apucăm, pe tot ce avem, că ei vor veni aici îndată ce li se va da de știre.

Grozav deschidea gura pentru ca să respingă cererea preutului, dar, spre marea lui mirare, sulgeriul zise:

— Mă pun și eu chizăș pentru ei.

Astfel Grozav nu putu decît să încuviințeze cererea preutului care se grăbi să plece cu ai săi spre sat.