Păcatele slugerului/Capitolul XXII - Sulgeriul umblă să-și încarce sufletul cu păcat greu

 

A treia zi, puțin după răsăritul soarelui, nouă călăreți ieșeau din curtea lui Mihalache Strilea și se îndreptau la deal în umbletul cailor.

Acești călăreți erau sulgeriul, doi mazili din împrejurimile Focșănilor, trei calarași stărostești cu odabașa lor și doi feciori boierești ai sulgeriului. Trecerea lor prin sat pricinui mare mierare și îngrijire printre oameni, căci calarașii starostelui Grigoraș Leon erau renumiți pentru jafurile și cruzimile lor. Toți răzășii se întrebau care era împilarea sau nedreptatea care aducea pe meleagurile lor pe acești oaspeți nepoftiți și nedoriți.

Mica ceată se duse drept la prisacă, unde găsi pe prisacariul Solomon și pe Radu Irofti, al cărui cap și obraz, deși se dezumflase acuma aproape cu desăvîrșire, dar tot purtau încă sămnele împunsăturilor.

Călăreții se dădură jos, și sulgeriul zise mazililor arătîn – du-li pe Solomon și pe Radu.

— Căpitane Ștefane și căpitane Ifrime, aista-i prisacariul meu, Solomon, precum vedeți un rob țigan, și aista-i Radu Irofti, un răzăș din Tămășăni, care o văzut toată fapta ce v-am povestit-o.

Cei doi mazili erau barbați între patruzeci și cincizeci de ani, de statură mijlocie: Ștefan Putină, bine învălit, rotund la față, cu părul și mustățile bălăi, iar Ifrim Grozav, uscăcios, cu părul negru, cu fața smolită și slabă, ciupită de vărsat și cu niște musteți lungi lasate în jos. Putină avea o înfățoșare mult mai veselă, iar acea a lui Grozav era fioroasă, mai ales din pricina ochilor mici care se uitau încrucișat. Amîndoi erau îmbracați cu anterie vargate, ușoare, ale căror poale erau prinse în curelele de piele ce le purtau peste brîie vechi de șal. Erau încalțați cu ciubote de iuft ce li veneau pănă la genunchi și purtau pălării de pîslă neagră cu găitan de sîrmă. În brîiele lor se vedea cîte o calamară turcească de alamă galbănă.

— Ia spune-mi ce știi, zise Grozav cătră Radu, și bagă bine de samă să nu te prind cu vro minciună, că va fi rău de tine.

Sulgeriul și cei doi mazili se așazară jos pe o corobănă mare de fag, și Radu li făcu, aproape din cuvînt în cuvînt, aceeași povestire ce o făcuse Solomon lui Strilea cu două zile înainte.

— Ai putea să ne duci la stupii aduși de muiere? întrebă Grozav pe Radu, cînd acesta își isprăvi povestirea.

— Cum nu, răspunse Radu; și el îi duse la capătul de la vale, unde le arătă trei stupi ce se aflau la mici depărtări unul de altul.

— Și de unde cunoști tu că acești stupi sînt aduși de muiere? întrebă Putină.

— Doară am văzut din copac cum o luat cei trei stupi care se aflau aici și cum i-o înlocuit prin acei ce-i adusese în car.

— Cum cunoști tu că acești țrei stupi nu sînt acei care i-ai lăsat aici în dimineața zilei de Sfîntul Ilie? întrebă Putină pe Solomon.

— Dar oricare prisacar nu cunoaște stupii lui, răspunse Solomon, mai ales cînd este vorba de trei stupi de frunte ca cei ce erau aici? Nu văd eu că din gura aistora iesă și intră mult mai puține albine decît ieșeau din celelalte? Apoi după ce mi-o spus Radu cele ce le-o văzut în ziua de Sfîntul Ilie, am avut doară grijă să mă uit într-însele și am văzut că nu au nici jumatate din ceara și din mierea care se aflau în cele ce știam eu.

Putină dădu din cap în sămn că este înțeles cu spusele prisacariului.

— Dar sămnul boieriului îl poartă? mai întrebă el.

— Poartă pe cel dinafară. Iacată-l, zise Solomon arătînd o stea arsă cu fierul pe partea de jos a știubeiului; dar se cunoaște că aici arsura este proaspătă, iar știubeile noastre erau însămnate de trei ani. Apoi noi mai avem alt sămn înăuntru, pe partea de sus a știubeiului, și acest sămn lipsește de pe tustrele.

Se duseră apoi la celelalte două știubeie făcînd la ele aceleași constatări.

— Acuma să mergem la prisaca răzășului, să căutăm stupii sulgeriului, zise Grozav. Țiganul și cu omul care o văzut întîmplarea să vie cu noi.

Sulgeriul și cu cei doi mazili se îndreptară spre prisaca lui Andrei, urmați de trei calarași, de Radu și de Solomon. Caii fusese priponiți în poiană, lîngă prisaca sulgeriului, și un calaraș ramase cu dînșii.

Mare fu mierarea lui Manole cînd văzu pe sulgeriu și pe însoțitorii lui întrînd în ogradă.

— A cui este prisaca asta? întrebă Grozav pe Manole.

— A lui Andrei Nan din Tămășăni, răspunse prisacariul.

— Într-însa se află numai stupi de ai lui? mai întrebă mazilul.

— Numai de ai lui.

— Știi bine?

— Cum să nu știu dacă eu sînt prisacariul, răspunse Manole zîmbind.

— Noi sîntem înștiințați că aici se află stupi furați de la sulgeriul Mihalache, zise Grozav, și avem însărcinare să-i căutăm.

— Puteți să-i căutați, răspunse Manole liniștit, n-aveți să găsiți decît stupi de ai noștri, însamnați cu sămnul nostru.

Grozav poronci lui Radu și lui Solomon să caute stupii sulgeriului. Aceștia începură să străbată prisaca. Iar sulgeriul și cei doi mazili se așezară jos și fiecare din ei, scoțînd din brîu cîte un ciubucel scurt de drum, îl umplu cu tiutiunul ce-l ținea într-o pungă de piele, atîrnată tot de brîu, îl aprinse și începu să soarbă fumul mirositor, trăgîndu-l în piept și apoi dîndu-i iar drumul afară, cînd pe nări, cînd pe gură.

Radu, care căuta în capătul de deal al prisăcii strigă:

— Iaca un stup de pe care s-o curățit sămnul boierului cu barda!

Cu toții se grăbiră să meargă la locul în care se afla Radu, iar el le arătă, în partea opusă urdinișului, la locul unde pe stupii din cealaltă prisacă se văzuse arsă o stea, o cioplitură proaspătă. Bătrînul Manole îngălbeni și-și făcu cruce.

— Ai spus că toți stupii de aici poartă sămnul vostru; arată-mi-l aici, zise Grozav bătrînului, și privirea lui încrucișată se făcu și mai înfiorătoare. Unde puneți sămnul?

— Gios, la două degete de gură, o cruce, răspunse Manole cuprins de un tremur de groază, căci știubeiul înaintea căruia se aflau nu purta sămnul aratat de el.

— Să ridice țiganul captarul, zise Putină, și să arăte sămnul dinlăuntru al sulgeriului. Mazilii și Strilea, cu calarașii și cu Radu se dădură înapoi, ca să nu-i împungă albinele, și Solomon ridică captarul.

— Iaca sămnul nostru, zise el arătînd sus, pe fața dinăuntru, pe partea știubeiului unde se afla urdinișul, o stea arsă în lemn.

Manole își făcu iar cruce.

— Ferește, Doamne, de omul cel viclean! zise el uitîn – du-se țintă în ochii lui Radu care nu putu să susție privirea uncheșului și își îndreptă ochii în jos.

— Să căutăm acuma și ceilalți patru stupi, zise Grozav.

Ei fură găsiți în curînd și cu toții se întoarseră la bordei.

— Ei, cum se face asta, întrebă, cînd ajunseră acolo, Grozav pe Manole. În prisaca sulgeriului se găsesc cinci stupi slabi care nu sînt ai lui și poartă sămnul vostru și în prisaca voastră se află iar cinci stupi grași care poartă sămnul sulgeriului. Cine i-o mutat pe unii în locul altuia?

Manole tăcu, iar ochii lui căutară în zadar ochii lui Radu.

— Vei fi tras la răspundere și tu, împreună cu stăpînii tăi, pentru astă ciudată potrivire, urmă Grozav. Odabașa, strigă el, să nu pierzi pe acest unchieș din ochi și să-l aduci devale cu tine. Dar noi să mai căutăm, să vedem dacă nu mai găsim și alți stupi de ai sulgeriului.

Dar căutarea fu de acum înainte în zadar: nu se mai găsi nici un stup cu sămnul sulgeriului sau cu locul sămnului cioplit. Se aduseră caii și cu toții plecară înspre sat, iar bietul Manole îi urma pe jos, sub paza unui calaraș. Radu Irofti și cu Solomon apucase tot pe jos drumul cel mai drept, de-a curmezișul văilor.

Cînd călăreții agiunseră în sat, pe cînd sulgeriul cu cei doi mazili își urmau drumul spre curte, grăbind mersul cailor, odabașa cu cei doi calarași ramași cu el și cu feciorul boieresc al lui Strilea se opriră dinaintea porții lui Andrei Nan, descălecară și întrară înlăuntru. Andrei care chiar atunci se întorsese de la vie li ieși înainte pe prispă.

— Avem poroncă să te ducem la curte, pe tine și pe nevastă-ta, zise odabașa, care mergea înaintea celorlalți și se oprise la scara de unde măsura cu o privire de mierare și de îngrijire statura urieșului.

— Poroncă, întrebă Andrei încrețind sprinceana, și de la cine?

— De la cei doi mazili trimeși în cercetare de boierul staroste, Grigoraș Leon, răspunse odabașa.

— Ce cercetare? întrebă Andrei.

— Am poroncă să te duc pe tine și pe nevasta-ta și nu-ți dau lămuriri, răspunse odabașa cu un glas mai obraznic, văzînd că tovarășii îl agiunseră și că Andrei nu purta arme, pe cînd ei erau încinși cu săbii și purtau în brîu cîte două pistoale și un hamger.

Săbiile vor fi fost ruginite și pistoalele mai primejdioase pentru mînile acelor care le mînuiau decît pentru acei asupra cărora erau ațintite, iar inimile slujitorilor care purtau aceste arme mai plecate spre jaf decît spre harță. Dar, în veacul al optsprezecelea, pierise din inima locuitorilor Moldovei orice gînd de împotrivire fățișă, prin faptă, chiar la nelegluirile cele mai strigătoare ale boierimii, ale străinului sau ale oamenilor domnești. Lui Andrei nici nu-i trecu prin minte să se mai opuie; își luă pălăria și bățul, după ce chemă pe Safta care auzise din casă tot și se grăbise să vie îndată după ce își așăză ștergarul pe cap. Apoi ei sărutară copiii care alergase pe prispă, privind cu mierare și cu spaimă pe oștenii ale căror mantale scurte, fără mîneci, de postav galbîn, împodobite pe margini cu găitan roș, lat de două degete, le atîrnau pe umere; li spuseră să fie cuminți, ziseră celor trei argați care ieșise spărieți de sub șoproane și din căsoaie că se vor întoarce îndată, apoi o porniră înainte pe poartă și se îndreptară înspre curte, urmați de calarașii care, în acest timp, încălecase. În drumul lor, prin sat, ieșeau la poartă sau pe prispă cîți oameni se aflau pe la casele lor și se întrebau minunați și spărieți ce poate să însămne o poznă ca asta. Întrebat în drum de mai mulți cunoscuți, Andrei răspunse că îl cheamă la curte, nu știe pentru ce, niște mazili trimeși de staroste și-i rugase să deie de știre părintelui Gheorghe. Cînd agiunseră la curte, li se spuse că boierul și cu mazilii șăd la masă și că este gata și mîncarea calarașilor. Caii fură duși la grajdi, apoi cu toții se așazară sub un șopron unde se adusese calarașilor cîte o ceșcuță de rachiu de drojdii, pîne proaspătă, brînză de vacă, borș bun de pește proaspăt din Trotuș, friptură de carne de purcel și o ploscă voinică, plină cu vin profir de la Florești.