Păcatele slugerului/Capitolul XXVIII - Cînd deasupra, cînd dedesubt

 

În dimineața zilei de miercuri sulgeriul se trezi fără chef; toată noaptea fusese năcăjit de acelaș vis urît. Se vedea calare pe Daraban, înspre sară, și o haită mare de lupi flămînzi îl gonea, cînd în șesul Trotușului, cînd prin poienele de pe fața Pietrosului Mic, cînd pe drumul spre Poiana Prălii. El scotea în vis pistolul și trăgea în lupi, dar în zadar loveau cremenele în oțel: nu ieșeau scînteie care s-aprindă praful din tigaie. Altă dată el uita să rîdice cucoșul, astfeli că în zadar apasa pe tragaci. Cînd se trezi în zori de ziuă, scaldat în niște sudori răci, visa că tocmai cînd lupii îl ajunsese, la podul de la Laiță, podul se prăbușea sub povara lui și sub acea a fiarelor și cădeau cu toții, unul peste altul, gramadă în pîrău.

Dimineața fu dureroasă pentru țigani: vezeteul și cu unul din rîndași se aleseră cu cîte douăzeci și cinci de nuiele, fiindcă caii nu i se părură sulgeriului destul de bine săcelați, nici grajdiul rînit în chip mulțămitor; cele două spălătorițe cu cîte cincisprezece, fiindcă venise tîrziu la treabă; iar sofragiul cu douăzeci și cinci, fiindcă boieriul găsise o muscă în cafe. Zamfira fu suduită mai rău decît o țigancă, pentru că anteriașul lui Patrașcan era descusut; sulgeriul se răsti chiar, pentru întăia oară, la Catrina care-i adusese alt brîu decît acel pe care îl ceruse. Înainte de amiază încălecă pe Șoarec, cutreieră șăsul unde se isprăvea cositul, în – torcîndu-se pe la vie unde, negăsind doagele vechi de pe la poloboacele risipite, din care urmau să se facă iar vase, destul de bine curățite, croi pe Spiridon, de calare, cu cîteva harapnice peste umere. Iar la prînz, părîndu-i aluatul de la plăcinta de carne prea gros, poronci să i se tragă douăzeci de bice lui Simion bucatariul care era de rînd în bucătărie în acea zi.

După masă se lăsă pe pat, dar nu putu să adoarmă. După ce se-ntoarse, vreme de mai bine de un ceas, cînd pe coasta dreaptă, cînd pe cea stîngă, bătu în palme, luă dulceți și cafc, apoi poronci să se puie șaua pe Daraban.

De obicei pleca pe la toacă, de astă-dată ieși pe poartă, îndreptîndu-se spre Poiana Prălii, cu un ceas mai devreme. Băieții lui Stan Făcăoariu, deși nu se așteptau încă să-l vadă trecînd, se învîrteau prin curte: îndată ce zăriră pe sulgeriu puseră cîteva merinde în traiste și se luară după el. Vlad Catana dormea în coliba de la prisaca lui; el nu auzi pe Strilea trecînd, de-abie se trezi cînd sosiră cei doi flăcăi, care îi dădură de veste că sulgeriul trecuse spre Poiana Prălii. Ungureanul luă îndată de la părete un bucium neobișnuit de lung, de coajă de tei legată cu cercuri de coajă de cireș, ieși afară și scoase din bucium cinci sunete prelungite; apoi, după o scurtă tăcere, alte trei, puternice dar scurte și, după altă tăcere, un sunet prelungit. Dădu din bucium în același chip de trei ori. Flăcăii se minunară de puterea sunetelor ce le scotea ungureanul: ele pătrunsese cu bună samă. pănă în fundul văioagelor celor mai ascunse.

— Amarnic bucium, zise Neculai Făcăoariu; de unde-l ai, nene Vlade?

— De la cunoscutul de care v-am vorbit și care mi l-a lasat aici pentru ca, dînd dintr-însul în chipul ce ați văzut, să-i dau de știre că sulgeriul a trecut la Poiana Prălii.

— Mergem să ne aținem la Laiță? întrebă Mihai.

— Da’ce, vrei s-aștepți acolo trei ceasuri și mai bine? răspunse Vlad. Sulgeriul șăde ceasuri întregi de vorbă cu călugărul, căutînd să-i cîștige bunăvoință. Îi cere sfaturi, îl pune să-i povestească despre cele ce-a văzut și a auzit la Sfîntul Munte și la Ierusalim, îi povestește și el ceea ce știe despre părintele mitropolit și despre părinții episcopi. Călugărul cunoaște prea bine scopurile sulgeriului, este hotărît să nu-i deie moșia și, fiind răzăș din satul nostru, îl urăște pe boieriu, dar se preface că inima îl trage cătră el și că, în privința moșiei, stă la îndoială. Cătră cunoscutul meu vorbește deschis și face haz mare de chipul în care își bate joc de sulgeriu. N-avem nevoie să ne grăbim, boieriul nu pleacă niciodată de la călugăr înainte de asfințitul soarelui. Pănă la Laiță nu-i decît o zvîrlitură de băț. Rămînem aici pănă cînd umbra celui carpăn va ajunge la gardul prisăcii; ne vom mînji pe față și apoi, de vom pleca atunci, tot vom avea de așteptat pe loc un ceas și mai bine.

Vlad Catana se înșala: sulgeriul de astă-dată nu stătu cu călugărul pănă la asfințitul soarelui. O neliniște, o îngrijire ce nu și-o putea lămuri stăpînea pe Strilea și-l împiedeca să steie pe loc. De astă-dată nu găsea ce să spuie sihastrului și asculta poveștile lui numai cu giumatate de ureche: gîndul lui era aiure sau, mai bine zis, nicăiure. Nu trecuse încă ceasul de cînd era la sihăstrie cînd se sculă ca să plece. Sihastrul se încercă în toate chipurile să-l reție; la urma urmei, cînd sulgeriul încălecase și era să deie pinteni calului, se apropie de el și îl întrebă dacă nu ar fi bine și spre folosul lui ca actul de danie ce i l-ar face să fie iscălit și de vlădica de Roman ca chiriarh al eparhiei.

În altă zi, o asămenea întrebare ar fi făcut pe sulgeriu să descalece îndată și să steie de vorbă cu călugărul Gavril pănă după miezul nopții. Și de astă-dată întrebarea îl făcu să tresară și să scoată piciorul drept din scară, dar grija și neliniștea de care era stăpînit învinseră sătea de pămînt. Prinse iar cu piciorul scara ce o slobozise, se înțăpeni în șă și se mulțămi să răspundă călugărului că fără îndoială iscălitura vlădicăi ar fi de mare preț pentru el și că vor vorbi mai prelung despre aceasta a doua zi, cînd va veni nesmintit la cuvioșia-sa; apoi dădu drumul calului care, de nerabdare, bătea pămîntul cu copita dreaptă de dinainte. Străbătu în fugă drumul care despărțea sihăstria lui Gavril de Laiță. Neliniștea crescîndu-i pe cît se apropia de podeț, cînd ajunse acolo era să deie ca de obicei pinteni lui Daraban spre a-l face să zboare peste pod, dar o presimțire tainică îl făcu să arunce de astă-dată o privire pătrunzătoare în bolta de verdeață care acoperea suișul dincolo de pod. În aceeași clipă o rază a soarelui care asfințea în dosul plaiului dintre Șușiță și Trotuș străbătu printre nouri și arată sulgeriului, în chip lămurit, frînghia întinsă de-a curmezișul drumului. Mintea lui pricepu pe loc cursa ce i se întinsese și, în aceeași clipă, se pregăti să iasă dintr-însa. Pe lîngă că era un barbat stăpîn pe sine în fața primejdiei, Strilea — precum am aratat — avea, și cu drept cuvînt, nume de călăreț neîntrecut; apoi Daraban era cel mai bine învațat din caii lui, deprins să îndeplinească mișcările cele mai grele sub îndemnul mînii, a genunchilor și a pulpelor stăpînului, și chiar să asculte de cuvîntul lui.

Deși, cînd ochii sulgeriului zăriră frînghia el se afla de abie la șăse stînjeni de dînsa, izbuti să facă ca calul, îndată ce sări peste pod, să se oprească deodată, ca și cum i s-ar fi înfipt picioarele în pămînt, la o palmă de frînghie. În aceeași clipă el sărea gios, scotea pistoalele din teaca ce o purta subsuoară și, dînd un șuier ușor dar prelungit, se pitulea la pămînt lîngă o tufă mică care creștea pe marginea, ridicată de o palmă și giumatate, a drumului. La auzul șuierului, Daraban se culcă jos în drum, iar sulgeriul trase încet oțelele pistoalelor. Nu se auzi nici un zgomot. După o bucată de vreme, sulgeriul scoase pălăria, o puse pe pistolul ce-l ținea în mînă și o ridică încet în vîrful tutei în dosul căreia se afla.

Atunci se auzi glasul lui Vlad Catana care striga:

— Foc, măi!

Dar puștile ce se găseau în mînile țăranilor noștri din a doua giumatate a veacului al optsprezecelea erau adesa mai primejdioase pentru acei ce le întrebuințau decît pentru vînatul sau dușmanul împotriva căruia se îndreptau. Puștile lui Vlad și a lui Neculai scaparară, numai acea a lui Mihai iuă foc și încărcătura ei, ciuruind pălăria sulgeriului, o făcu să zboare pănă pe pod, iar glasul lui Strilea se auzi zicînd:

— Valeu! m-au omorît tălharii!

La auzul acestor cuvinte, Vlad și cu cei doi tovarăși ai lui ieșiră din tufe și se răpeziră la drum. Dar nu făcuse trei pași cînd văzură în fața lor, cu capul gol, dar în picioare, pe sulgeriu care le strigă cu un glas liniștit, dar puternic, de om sănătos:

— Acel ce va face un pas, înainte sau înapoi, este un om mort!

Și, într-adevăr, gura pistolului cumplit, care nu știa ce este să deie greș, era îndreptată asupra lor de un braț care știau bine că nu tremură, iar în mîna stîngă era alt pistol cu cucoșul tras.

Vlad Catana era un barbat fără frică, care se uitase de multe ori în ochii morții fără ca vro clipă de slăbiciune să-l fi ademenit să deie înapoi. Dar acuma orice mișcare însamna moartea neîndoielnică și fără folos. Ungureanul se opri pe loc; cei doi flăcăi încremenise și ei.

— Azvîrliți puștile, răpede, răpede, strigă sulgeriul, urmînd să ție pistolul îndreptat asupra lui Catana.

Puștile fură aruncate la pămînt.

Apoi fără a-i pierde din ochi, Strilea șuieră iar trăgănat de două ori și Daraban, care pănă atunci rămăsese nemișcat la pămînt, se ridică în picioare, mirosi frînghia apoi, sărind peste dînsa, urmă pe stăpînul lui care o încunjurase.

Cei trei tovarăși o porniră înainte, urmați la șăse pași de sulgeriu, care în fiecare mînă ținea cîte un pistol cu oțelile întinse.

În cîteva minute ei străbătură astfel Poiana Călugărului și ajunseră la lungul pripor care duce în pîrăul Pietrosului Mare, numit Priporul cel Mare, în dreapta și în stînga căruia se ridica o țîhlă deasă.

— Încet aici, strigă sulgeriul, după ce începură să sco – boare, să nu vă faceți că cădeți jos și să nu cerce vrunul să scăpe în țihlă: glontele meu va fi mai iute decît dînsul. Mergeți în șir, unul lîngă altul. Nu vă…

Sulgeriul nu isprăvi; o povară cumplită căzu pe spinarea lui și-l doborî la pămînt, apoi două lovituri grozave, pe încheieturile brațelor, îl făcură să scape pistoalele. Un glas răgușit, care îl recunoscu ca fiind acel al lui Niță Șchiopul, strigă:

— Măi proștilor, întoarceți-vă și puneți mîna pe pistoale, că v-am mîntuit eu de nevoia în care vă vîrîse prostia voastră.

Cunoscutul despre care Catana vorbise flăcăilor nu era altul decît Niță Șchiopul, care, îndată ce-și văzuse rana tămăduită, venise [să] s-așăze într-un bîrlog de urs părăsit din Pîrăul Lăcătușului, spre a aduce la îndeplinire răzbunarea ce o jurase sulgeriului și o copsese în inima lui în tot timpul în care rana îl ținuse pe coaste. Cînd Niță după ce destăinuise sihastrului Gavril, rudei sale, scopurile lui și-i ceruse un tovarăș îndrăzneț și de încredere care să-l ajute în îndeplinirea lor, călugărul îi numise îndată pe Vlad ungureanu, cunoscut ca barbat îndrăzneț și urînd de moarte pe sulgeriu. Puși față în față, ei se-nțelesese de la cele dintăi cuvinte și am văzut cum ura lor urzise planul care puse viața sulgeriului Mihalache în mînile Șchiopului.

Aeesta aștepta în ascunzătoarea care se afla deasupra Priporului celui Mare ca Catana să-i deie de știre că sulgeriul este în mîna lor. Auzind împușcătura, el venise răpede pănă în marginea poienii și privise cum Strilea silea pe cei trei tovarăși să lepede armele, cum îi cunoscuse și-i pornise la vale. Șchiopul se dădu în marginea drumului care scobora priporul, unde se pituli în tufe, și cînd sulgeriul trecu lîngă el, sări în spinarea lui trîntindu-l la pămînt și silindu-l să lese pistoalele din mîni.